XXVIII

Într-acest chip, necurmat și de aproape gonit de dușmani, Mihai ajunse la malul Mureșului, în vecinătatea arsului sat Mirislău; râul era lat, adânc și plin de trupurile ostașilor care cu încumetare se ispitiseră a-l trece; cu toate acestea nu era alt de făcut, căci dușmanul era în spate. Mihai nu stătu deloc în cumpănă; el se azvârli în apă, încrezându-se în puterea iutelui său armăsar. Credința lui nu fu înșelată; generosul armăsar, deși obosit de truda acelei zile, se lupta împotriva talazurilor întărâtate ale râului, înotând cu putere și, ferind pe călărețul său de orice primejdie, îl depuse pe celălalt mal al râului. Dar acolo el se opri sleit de puteri și Mihai, văzând neputința călăriei sale, descălecă și, recunoscător pentru slujba ce-i făcuse, cu acea dragoste ce are călărețul pentru armăsar, soțul său iubit, îl mângâie, îl trase de moț, îl sărută și apoi îi dete drumul slobod pe câmpie ⁸⁵² . Acest cal, frumos cu deosebire, roib înfocat, de viță turcă bastardă ⁸⁵³ , fusese trimis în dar lui Sigismund Bathori, când era prinț în Ardeal, de Vicenzo, duca de Mantua. De la Sigismund el încăpuse în stăpânirea lui Mihai și, părăsit fiind astfel de dânsul, pică în mâiniie ostașilor lui Basta, carii mult se minunară de frumusețea lui ⁸⁵⁴ .

Încălecând Mihai pe alt cal, se întoarse și aruncă o ochire asupra câmpiei de bătaie, unde se vedea ruinele armiei sale, toată rășchirată, gonită și tăiată de dușmani. Oh! cine ar putea spune câtă durere sorbi inima lui în acea ochire! Apoi se îndreptă spre Alba-Iulia. În cale, el ajunse pe ostașii săi ce fugiseră, îi puse în rânduială pe cât putu și împreună cu dânșii intră în Alba. Aci, pân-a nu sosi el, se aflase prin fugari de învingerea românilor. Soldații ce era puși de pază la cetățuia principală ieșiseră de acolo; Wolfgang Corniș, care se afla acolo în închisoare, aflând aceasta, se pogorî în curtea cetățuiei; vro cinci-șase paznici ce rămăseseră acolo, văzându-l plimbându-se singur (căci slugile ce avea pe lângă sine alerga prin palatele boierilor, spre a jefui), puseră mâna pe dânsul și, trăgându-l printr-o mică poartă a cetății despre grădină, îi aruncară mai întâi o secure pe frunte, pe urmă îi făcura trei alte răni cu securea și în sfârșit îl omorâră.

Mihai nu se zăbovi la Alba-Iulia decât până îsi schimbă calul și își luă ce avea mai scump, apoi își urmă drumul spre cetățuia Făgăraș.

Astfel fu bătălia de la Mirislău, această întâi nenorocire, începătura și pricina tuturor celorlalte. Astfel nestatornicul noroc în câteva ceasuri ne răpi aceea ce ne dedese într-atâți ani și după atâtea mari strădanii. Vai! câte nădejdi frumoase înșelă el, câte proiecte mari nimicnici!

Mirislău! Mirislău! blestem asupra ta, loc de pieire, loc afurisit! Ce de sânge eroic sorbiși tu în această zi pustie! Amar nouă! Acest sânge îl vom izbândi curând. Biruințele strălucite de la Goroslău (3 august 1601), de la Brașov (17 iul. 1603), de la Petersdorf (12 iulie 1611) ne vor răzbuna cu prisos asupra viclenilor unguri; ele însă nu ne vor putea întoarce mărimea pierdută în această zi; și nenorocitele noastre sfâșieri cu ungurii, de atunci pân-acum, nu vor folosi decât despoticelor împărății, dușmanele noastre comune. Ni se cade a vărsa lacrimi amare asupra acestei mari nenorociri de la Mirislău; dar să nu învinovățim deloc providența. Noi, care robiserăm pe frații noștri țărani din Țara Românească și păstrarăm în robia ungurilor pe cei din Ardeal, mai meritam noi oare atunci mărimea și fericirea?