XXVII

Îndată ce Basta văzu izbutirea lui Cauriolo, porunci ca pedestrimea și călărimea ardeleană, ajutate de divizionul de pedestrime nemțească, să năvălească asupra aripei stânge a noastre. Dar furia dușmanului îmtâmpină un curaj deopotrivă de mare în pedestrimea noastră, care sta țeapăn, fără a-și strica linia. Nimic n-ar fi putut isprăvi aci dușmanul și ar fi fost respins cu rușine și pierdere înapoi, dacă artileria noastră, cuprinsă de dânsul, slobozind în ai noștri, nu ar fi făcut în rândurile lor adânci și îngrozitoare pustiiri ⁸⁴⁸ . Acestea îi aduse în nerânduială și până în urmă îi sili a-și strica rândurile și a se rășchira ⁸⁴⁹ . Mihai și căpitanii săi, între care generalii Radu și Aga Leca, chior d-un ochi, dar viteaz mare, alergară înaintea ostașilor ce se răzlețea, silind a-i opri în loc și îndemnându-i cu vorba, cu gestul a se întoarce la bătaie; dar văzând că silințele sale sunt zadarnice, se duse la centru, clătit și el prin pierdere a artileriei și risipirea aripei stângi, spre a sprijini pe Basta, ce înainta către acea parte. Mihai sta căutând a inima pe ai săi și tot nădăjduia că va putea îndrepta bătălia, când văzu că și aripa dreaptă dă cu încetul înapoi. Ea fu izbită deodată de călărimea lui Ragozzi, de pedestrimea ungurească a lui Prunitz și de rămășița călărimei ardelene și din Silezia; și cu toată puternica împotrivire și minunata purtare de vitejie a lui Baba-Novac, fu silită a se pleca acestor izbiri împreunate. Cazacii, mai întâi de toți din această aripă, se azvârliră în râul Mureș, unde mulți dintr-înșii se înecară.

Văzând ostașii din centru că și aripa stângă s-a spart, încep și ei a-și părăsi rândurile, prăvălindu-se în nerânduială, în voia întâmplării.

Mihai și generalii săi se silesc din toate puterile a opri pe fugari, împingându-i spre bătaie, pe unii prin cuvinte, pe alții cu mâna, pe alții cu pavăza sa. Zadarnică trudă! Nici o putere omenească nu mai putea acum opri din fugă pe rășchirații și spăimântații soldați. Părăsit astfel de soldații săi și de dușmanul noroc, Mihai rămăsese singur cu câțiva ofițeri și călăreți pe acest nenorocit câmp de bătaie ⁸⁵⁰ . El strânsese pe lângă sine steagurile, nădăjduind că armia se va aduna pe lângă aceste semne glorioase. Dușmanii se apropia să-l împresure, și Mihai, cu inima despicată de durere, nu se putea smulge din acel loc. Toți respecta acea tăcută (sombre et sinistre) durere; cu toate acestea, dușmanul se apropiase. Trebuie a fugi! aceasta strigă cu rugare către Mihai soții săi. El, Mihai... el să fugă? Oh ! nu... Generalii săi, prietenii săi iubiți îl încunjură, îl roagă, il îndeamnă, îl târăsc. El se hotarî în sfârșit. Mai întâi însă porunci să-i aducă steagul cel mare, steagul țării. Acest steag foarte vechi și privit de români ca sfânt era de damasc alb, având zugrăvit un corb pe un câmp verde, purtând în cioc o cruce îndoită roșie. Mihai puse de-l scoase de pe lancia pe care era atârnat și îl vârî în sânul său, dând astfel pildă la ofițerii săi de făcură asemenea, spre a scăpa cât mal multe steaguri se putea. ⁸⁵¹ Dup-aceea, dând pinteni calului, lâsându-i slobod frâul, luă fuga, însoțit de ofițerii săi, câțiva poloni și alți călăreți ce putură scăpa, căci dușmanii împresurase pe Mihai și trupa sa și era p-aci să-i închiză din toate părțile în mijloc și pe toți să-i prinză, de mai întârzia puțin. Mihai fu gonit de aproape în fuga sa de călărimea valonă și de alți călăreți și cavaleri din dușmani, având toți mare dorință să aibă cinstea a-l duce prins lui Basta.