XIII

Sultanul, ce nu putu izbuti lângă împărat și Bathori spre a vătăma pe Mihai, fu mai norocit pe lângă români, de la care dobândi ceea ce nu putuse avea de la streini. Aga trimis în țară găsi între boieri aceea ce totdauna a fost lesne a găsi: oameni corupți, carii pentru o mârșavă ambiție și lăcomie de bani sta gata a vinde domnul și țara lor. O conspirație întinsă și groaznică se formă, în capul căreia sta din boierii cei mai de frunte unul anume Dumitru, cel mai bătrân din sfetnicii domnului, și logofătul Chiesar cu un fiu al său. Șase mii tătari din Dobrogea, cu care se unise și trei mii turci, trebuia a năvăli fără veste în țară, spre a ajuta pe conspiratori, ce se uniseră cu turcii pentru ca să mântuie țara, cum zicea ei, a pierde pe Mihai, dându-l în mâinile dușmanului. Dar acesta află printr-un chip minunat din vreme planurile, nemature încă, ce urzeau nelegiuiții boieri în contra lui și a țării. El puse străji lângă Dunăre, ca să primească pe dușman, ce era gata a năvăli, și puse de tăie pe trădătorii Dumitru, Chiesar și cu fiul sau, ca niște vicleni de domnie și stricători de țară. Patru zile după pedeapsa conjuraților, cei 9 mii turci și tătari trec Dunărea; domnul mai trimite un ajutor de trei mii pedestrași și 300 călăreți oștirei trimisă de mai nainte la graniță, care, izbind pe dușman într-o luptă norocită, îl biruire, cuprinde tunurile și bagajurile lor și pe cei mai mulți îi omoară sau îi prind robi ⁴⁸⁸ . Tot în acele zile, cu patru mile mai gios de la locul acestei bătălii, alte trei mii turci tot în înțelegere cu conspiratorii din țară, trec Dunărea, dar fură îndată întâmpinați de către locuitorii țărani adunați și de către păzitorii mărginilor și fură învinși, deși nu fără puțină pagubă a românilor ⁴⁸⁹ .

În vremea aceasta (fevruarie 1596), hanul Gherei intrase în Moldova cu 30 mii tătari ⁴⁹⁰ și patru mii turci cu tunuri împărătești. El avea poruncă a sultanului a intra în Valahia, dar, neîndrăznind, vru a încerca să înșele pe Mihai-Vodă. El se adresă lui Ieremia-Vodă al Moldovel, care îl primise cu drag ca pe un prietin și aliat, și îi făgădui două mii galbeni de va voi a favoriza planul său de a înșela pe Mihai, făcându-l să primească a se supune Porții. Domnul Moldaviei făcu cunoscut lui Mihai-Vodă că hanul are deplină putere de la sultanul d-a încheia pace între români și turci, punând condiție ca Mihai să gonească trupele streine luate în leafă de dânsul, care, zicea hanul, nu numai că pustiesc țara turcească, dar încă sunt o sarcină pentru țară. Hanul trimise totdeodată lui Mihai-Vodă, spre mai mare încredere, doi din cei mai însemnați tătari, ca zăloage, cerând numai, pentru slujba sa, câteva mii galbeni. Mihai-Vodă avea trebuință de câtăva vreme de pace după atâtea zdruncinări și suferințe de războaiele trecute, cu atât mai mult că Bathori pornise la Praga și nu putea aștepta ajutor de la dânsul, ba încă vestea se raspândise că acesta vroia a abdica cârmuirea staturilor sale și drepturile dobândite asupra Țării Românești împăratului Rodolf. Aceste priviri înduplecă pe Mihai a primi mijlocul ce i se înfățișa a intra în împăciuire măcar vremelnică cu turcii. El trimise hanului solii săi cu un dar către dânsul, ca să trateze despre condițiile propusei păci; totdeodată dete drumul trupelor transilvane. Cum află hanul că Mihai căzuse în cursa ce i-o întinsese, își luă masca de pe obraz și năvăli deodată cu toată armata sa în șesul dintre Buzău, Brăila și București, unde tăbărî, trimițând cete în toate părțile, care mai mult de opt zile călcară țara, arzând orașele, hrăpind bucatele, robind pe locuitori, pustiind tot și căutând în tot chipul a pune mâna pe Mihai. Prăpădiră mai multe orașe și sate, tratând pe locuitori într-un chip grozav și fără omenire ⁴⁹¹ . Două sute de cazaci, care era de pază la graniță, supt comanda lui Koseza, Kirecki, Siemanowski și Bilecki, cum văzură aproprierea tătarilor, trecură în partea lor în Moldova, după ce jefuiră pe țăranii și satele ce era însărcinați a apăra; numai 40 dintr-înșii își păstrară datoria și jurământul și, văzând că nu e chip de împotrivire la o așa mulțime de tătari, grăbiră de alergară a vesti domnului această năvălire neașteptată. Poziția acestuia era foarte grea. Fără bani, fără oștire, căci oștirea țării ce rămase era răspândită în țară și în cvartirurile de iarnă, încunjurat de nevoi, nesigur dacă dușmanii boieri nu-l vor trăda în mâinile dușmanilor, umbla rătăcit căutând mijloace de a mântui pe el și țara de această mare primejdie. „În acele nevoi mari, zice Walther, eroicul său suflet scoate cea mai de apoi virtute a lui.” Într-un scurt timp el adună 6 mii oameni și, sprijinindu-se în ajutorul lui Dumnezeu și în mângâierea că se luptă pentru buna cauză, pornește întru întâmpinarea înfioroasei mulțimi a tătarilor, izbește, taie și pune în goană niște cete mari de tătari ce se răzlețiseră după pradă și, gonindu-i, merse la orașul Gherghița, unde găsi greul ordiei tătărești. Hanul rămase încremenit la o îndrăzneală așa de mare din partea lui Mihai și, cu toate că oștirea sa era mai mult de 6 ori mai mare, nu îndrăzni a primi bătaia și se trase rușinos spre țara sa. Spun că atât în luptele parțiale, unde îi bătu Mihai, cum și în goana ce dete hanului, îi omorî ca la opt mii tătari. Mihai cuprinse apoi orașul Brăila, pe care o cuprinsese tătarii, făcând multe grozăvii. Mihai omorî pe toți tătarii și turcii ce găsi vii, afară de cai; pre mulți turci spânzură afară din oraș. Unii care vruseră să treacă Dunărea, goniți fiind cu multă iuțeală, se înecară; puțini numai putură scăpa.