XV

Lala-Mahomet, ce se numise vezir, surghiunindu-se Sinan, murise trei zile dup-aceea și această întâmplare păru turcilor un semn ceresc ce poruncea d-a numi din nou pe Sinan în locul său.

Astfel acest neîmpăcat dușman al creștinilor fu scos din exil și din nou, pentru a cincea oară, fu investit cu slujba vezirească. Toată grija lui atunci fu să-și răzbune rușinea ce îi făcu creștinii. El avu curajul și energia să insufle sultanului hotărârea d-a merge însuși la război, urmând pilda lui Suleiman cel Mare. Armia, poporul, șeicii în predicații și provințiile de margine în jalbele lor cerea încă aceasta ca singurul mijloc d-a mântui împărăția. Hotărârea sultanului d-a merge la oaste în primăvară se obștise și pregătirile de război se făcură cu grabă mare în toată iarna. Sinan întâmpină însă acum un rival în ambiția lui, pe vechiul său prieten, cumnatul sultanului, Ibraim, fostul caimacam, care, dorind viziratul, spunea de față că bătrânețele fac pe Sinan nevrednic. L-aceste vorbe, furiosul Sinan strigă față cu sultanul însuși: „Spune că sunt bătrân și slăbit; dacă zice așa Ibraim, iasă cu mine în curte, să ne luptam în suliți și în sabie împreună!” și zicând acestea, apucă pe Ibraim de brâu de-l târa afară din sală ⁴⁹⁹ .

La începutul primăverii, în minutul când se măgulea cu nădejdea de a-și răzbuna asupra creștinilor și d-a se încorona cu lauri noi, crudul arnăut muri într-o mercuri (3 aprilie 1596), zi rea în ochii moslimilor. Acest ministru, de un caracter aspru și lacom, lăsă avuții foarte mari, adunate în campaniile sale în Ungaria, Valahia, Georgia și Iemenul ⁵⁰⁰ .

Ibraim se numi atunci vizir și serascher al armiei Ungariei. Trei zile după numirea lui sosiră la Constantinopol cărțile și solii trimiși de Mihai și boierii Țării Românești, cerând a face împăciuire. Aceasta era învoirea ce făcuse cu hanul, pe care o trimisese spre întărire la Constantinopol, pân-a nu-și da tătarul pe față viclenia sa. Hogea Seadedin, istoricul ce ne-a fost atât de folos în această scriere, citi aceste corespondențe în divan în locul lui Reis-Effendi, și o dispută înfocată se aprinse între muftiul și hogea. Acesta era de părere ca să primească pacea, dacă Mihai va da pe fiul său drept zălog (otage), și muftiul Bostansade era împotrivitor, zicând că nu se poate a trata cu Mihai. Fiindcă muftiul se sculă îndată și ieși afară, Seadedin se supără, dar își luă seama și, folosindu-se de lipsa protivnicului lui, înduplecă pe Reis-Effendi să facă un răspuns lui Mihai și boierilor țării într-un înțeles favoritor, după cum vrea ⁵⁰¹ .

Dar aceasta nu sluji de nimic, căci Mihai, cum știm, neîncrezător acum, după înșelăciunea hanului, refuză d-a mai trata cu turcii. Aceștia însă nu îndrăzniră a-l mai izbi atunci, speriați de atâtea învingeri, și hotărâră a purta războiul în Ungaria, unde însuși sultanul să meargă. Depărtarea sultanului la oaste era foarte neplăcută mumei lui, venețianca Baffa, care era sufletul cârmuirei și făcea pe fiul său să facă toate după placul ei. Hotărând să facă orice numai ca să oprească această depărtare, care putea să slăbească influența ei, ea rupse toate legăturile cu credința părinților ei și propuse o măcelărire generală a tuturor creștinilor. Aceste comploturi din norocire nu izbutiră. Sultanul se mulțumi a goni din Constantinopol cu ferman pe toți grecii ne-nsurați, punându-le un soroc de trei zile. Sultana mumă'' (vali- deaua)'', văzând că a pierdut stăpânirea pe inima fiului său, căută a se folosi de farmecul celei mai frumoase roabe din serai, spre a-l redobândi. Mahomet se părea la început că căzuse în cursă; el răspunse la dezmierdările roabei cu amorul cel mai înfocat; dar când ea deschise gura ca să-l roage să rămâie în Constantinopol, Mahomet, chiar în pat, centru al plăcerilor sale, puse mâna pe cuțit și ucise fără milă acea jertfă nevinovată a ambiției mumă-si, faptă ce dovedește mai mult o inima fieroasă, decât curajoasă. El puse apoi de mai înecă câteva femei, supt pretext că n-au ținut postul; apoi, în 21 iunie (1596), se puse în cale spre Ungaria, însoțit de un alai măreț și cu toată oastea, ducând cu dânsul derviși, femei, icioglani, eunuci, câini de vânătoare și șoimi. Ambasadorii Francii și Engliterii primiră poruncă a însoți pe sultan în această expediție în contra creștinilor.