VII

Cu toate aceste, faima, adesea prevestitoare adevărată a nenorocirilor ce amenință, începu a se lăți, ațâțând toate vorbirile, spăimântând toate fețele, vestind că acele pregătiri de război ale lui Mihai-Vodă nu se fac împotriva turcilor, ci împotriva Ardealului ⁵⁹¹ . Atunci prințul Andrei porni un sol la Casovia, spre a întreba pe generalul Basta dacă e adevăr că Mihai-Vodă pregătește o revoluție și fierbe în duhul său proiectul d-a-l goni și d-a stăpâni Ardealul. Basta, ascultând vorbele acestui trimis, răspunse foarte simplu că gândurile lui Mihai îi sunt necunoscute și că cardinalul îl poate întreba pe el însuși de ceea ce pregătește ⁵⁹² . Cardinalul se hotărî atunci a trimite la MihaiVodă pe senatorul Pancratie Sennyei, spre a iscodi gândurile lui. Mihai primi pe sol cu multă bunăvoință și cinstiri, în palatul său de la Târgoviște, încunjurat fiind de soldații săi. Sennyei ceru de la dânsul: d-a nu lăsa pe prințul Andrei în cumpănă între temere și nădejde; d-a împrăștia printr-o declarație cu inimă curată zgomotul rău ce alerga nu numai în Ardeal, dar încă în toate părțile din afară. Mihai, văzând proiectele sale descoperite, se simți în nevoie d-a înșela pe dușmanul său, spre a nu fi însuși înșelat și pierdut de dânsul. El protestă cu multă înfocare, înaintea lui Sennyei, împotriva nedreptelor bănuieli ce cardinalul are asupră-i; el aduse aminte de jurământul ce a făcut că va păzi pace și prieteșug cu Ardealul și că aceasta i-o povățuiește și interesul său; el adăogă protestații și jurăminte că astfel va urma și în viitor, declarând în sfârșit că el stă gata a trimite în Ardeal pe soția și pe fiul său, Pătrașcu, ca zăloage ale credinței sale, numai cardinalul să trimiță pe frate-său, Ștefan Bathori, la Turnu Roșu, lângă hotarul Țării Românești, spre a-i primi, și să se îndatoreze că va pune pe fiul său să învețe limba latinească și că va purta grijă pentru siguranța și buna petrecere a familiei sale, după cum o cere datoria și prieteșugul ⁵⁹³ . Istoricul Bethlen, în cuvântul ce pune în gura lui Mihai în această împrejurare, pretinde că el ar fi zis că, de va intra în Ardeal, să-l ducă Dumnezeu a mânca trupul femeii sale și a bea sângele fiului său. Nouă ne vine cu greu a crede la acest jurământ, când știm cât de mare era credința sa și cât de puternic inima sa, ca toate inimile de leu, își iubea familia. Credem mai mult sau că aceste cuvinte sunt niște exagerații ale analiștilor unguri contemporani, sau că Sennyei chiar, care și el era tainic dușman al cardinalului, a adaos de la sine aceste cuvinte, spre a insufla călugărului o încredere oarbă în Mihai-Vodă. Gaspar Corniș încă declară că el își pune capul că Mihai-Vodă n-are nici un gând de vrăjmășie. Astfel crezuții prințului Andrei slujiră mai mult a-l înșela decât chiar dușmanul său Mihai-Vodă ⁵⁹⁴ .

Într-acest chip Andrei Bathori se înșelă; și, încredințat acum că Mihai-Vodă nu cugetă rău asupră-i, îi dete voia cerută de acesta d-a cumpăra în orașele săsești arme, praf, trâmbițe, steaguri și tot ce trebuia pentru război și de a le trece în Țara Românească ⁵⁹⁵ . Asemenea el îngădui la vro câțiva unguri, precum George Mako și frate-său Grigore, Francisc Lugaciu, războinici viteji și cercați, și la mulți alții, a intra în slujba lui Mihai-Vodă , dorind ei a se bate supt dânsul. Dar această încredere ce avea în Mihai nu opri pe cardinalul d-a lucra cu și mai multă înfocare cu aliații săi întru înființarea planurilor comune. El se învoi pentru încheierea păcii și alianței cu turcii prin Mustafa, solul turcesc, și ceaușul Ușaim, care de câtăva vreme se afla în bună cinste petrecând la curtea lui; dintr-altă parte se înțelese cu Ieremia-Vodă și cu polonii ca fiecare, strângându-și oștile în tabere, să stea gata a-i veni într-ajutor. El însuși își adună oștile, punând tabără la Sas-Sebeș, și așteptă numai sosirea aliaților săi, spre a se porni împotriva lui Mihai.

În vreme ce cardinalul, fără grijă, până să-i vie aliații, își petrecea timpul plimbându-se prin munți, vânând la păstrăvi și desfătându-se prin mâncări și băuturi, armia lui, ce sta în nelucrare la Sas-Sebeș, începu a cârti și a se plânge, mai cu seamă nobilimea. Fiecare după caracterul său striga și zicea că-și pierdeau vremea într-o nelucrare nefolositoare și rușinoasă; că se ruinau acolo nefăcând nimic; caii slăbeau și ei nu puteau merge să îngrijească de trebile casnice ale lor; că e necuviincios lucru, în vreme ce erau în siguranță, fără dușman de nicăiri, de a-și petrece vara închiși în tabără, topindu-se în moliciune. Cei mai limbuți nu respecta nici pe prințul, nici pe sfetnicii săi; ei striga că cardinalul era fricos, nesocotit, nehotărât și leneș, și că, obișnuit fiind la trândăvie călugărească și la o viață delicată și singuratică, el nu știa ce trebuie unei armii și ceea ce cerea interesul statului; că el a luat domnia fără să știe ce ar putea mântui republica și cum și cu ce se face războiul. Cardinalul, cum auzi aceste cârtiri ale ostașilor, se îngriji foarte, și îndată, lăsând în tabără numai pe pretorieni și trupele mercenare, dete la toate celelalte oști voie de a se întoarce pe la casele lor. Astfel, nu oarba încredere în Mihai-Vodă, ci temerea sa de cârtirile oștenilor săi făcu pe cardinal a strica lagărul și a se dezarma deocamdată.