XII

A doua zi după pornirea lui Csomortany spre Ardeal, luni în 13 octomvrie 1599, Mihai-Vodă adună la Ploiești o parte mare din oștile sale. Toată gloata ostașilor români și sârbi erau așezați în piață și pe uliți, iar călăreții gvardiei sale, numiți curteni, și o ceată de cazaci și de polonezi îi răspândi împrejurul orașului. Generalului Baba-Novac, care avea supt comanda lui 5 000 oameni pedestrime precum și pe haiducii din Ungaria, îi dete poruncă de a-și întocmi ostașii săi armați în cinci rânduri, din piață până la curtea palatului domnesc. Astfel fiind posturile așezate, aduseră înaintea lui Mihai mai intâi pe viteazul Giorge Mako cu ceilalți căpitani de oaste, Ștefan Tascuni, Ion Tamasfalvi, Grigore Kiș și pe toți ofițerii unguri ce slujea în armata sa. Domnul le luă mâinile lor în ale sale și-i puse să jure că-l vor urma oriunde îi va povățui, mai ales în expediția ce el pregătea, că vor asculta și vor îndeplini toate poruncile sale și că nu vor trăda steagul său nici de față, nici într-ascuns. După ce dete astfel drumul lui Mako și oștilor sale, aduse asemenea de la satul Florești 500 călăreți unguri comandați de Dimitrie, ce-i zicea cel Mare, și de locotenenții săi Georgie Horvath, Ioan Kiș, Petru Kidel, Ioan Sindi și câțiva alții. El aduse încă și pe beșlii, de care avea două sute în oastea lui. Această ceată de călăreți, supt această numire turcească, era întocmită de Mihai-Vodă. Ei avea o plată deosebită și ajunseră fruntașii vitejilor. Capul lor era Ștefan Petnahazi. Mihai-Vodă îi aduse pe unul după altul spre a face jurământul. Fură unii care se îndoiră puțin a face un jurământ orb și cam nehotarât. Către care întorcându-se Mihai, le zise cu oarecare asprime: „Faceți, căci datoria soldaților este a urma pe general, iar nu a generalului a urma pe soldați; mie se cade a porunci, vouă a asculta!”

Mihai, căutând mereu a ține cât mai ascuns proiectul său, răspândise vorbe, ca mai nainte, că această gătire de război se face asupra turcilor. Dar o seamă de boieri pătrunseseră proiectele sale. Era mulți din boierii săi cei mai iubiți, cărora nu prea plăcea țintirile'' ambilor Mihai,'' cum se zicea atunci, adecă ale domnului și ale banului Mihalcea, care mereu ațâța ambiția și pofta de domniri și de cuprinderi a domnului. Acești boieri iubea țara și pe domn, dar voia să vază pacea și se împotrivea expediției în Ardeal, ca una care poate avea până în urmă sfârșit rău, ațâțând mulți dușmani asupra țării și zădărnicind nădejdea de a o vedea împăciuită și culegând rodul de atâta sânge varsat. Între acești boieri era și Theodosie Logofătul, boier bătrân, ales, de cinste și priceput la sfat. Folosindu-se de lipsa banului Mihalcea, ce se afla încă în Ardeal, lângă cardinalul, acest boier vru să facă o silință spre a întoarce pe Mihai-Vodă din hotărârea sa d-a intra în Ardeal. El trase în gândul său pe soția lui Mihai, doamna Stanca. Era o femeie aleasă această doamnă, ale cărei calități chiar dușmanii soțului ei nu se putură opri a le încununa cu laude entuziaste. Bună, blândă, supusă, înger de mumă și de soție, ea adesea domolea iuțimea și asprimea caracterului soțului său, și într-aceeași vreme, inimă eroică, ea împărtășea de multe ori primejdiile bărbatului său, însoțindu-l în războaie și până pe câmpul bătăliilor stând în coasta lui. Ca logofătul Tudosie, ea nu iubea pe banul Mihalcea, pe care îl învinovățea că sfătuiește rău pe domn. Fie un presentiment de nenorocirile ce cuprinderea Ardealului va trage asupra familiei sale, fie numai niște scrupuluri nobile și poruncite oricărui e în poziție d-a asculta numai glasul inimei sale, fără a avea alte datorinți mai înalte a împlini, ei i să părea ca e nedrept lucru a purta războiul în Ardeal. Cu inima stăpânită de aceste simțiri, ea se duse lângă soțul său, silind prin rugăciuni și lacrimi a-l întoarce din hotărârea sa. Ea îi aduse aminte azilul ce le dedese Ardealul atunci când erau amândoi pribegi, prigoniți de tiranul Alexandru, ajutorul ce îi dedese prințul Sigismund spre a se face domn și mai pre urmă spre a mântui țara de năvălirea lui Sinan-Pașa; și îl jura pe Dumnezeu, pe sf. Mihai și pe sf. Nicolae, patronii casei lor, d-a nu purta războiul într-o țară de la care primise numai bine, spre a nu trage asupră-i osânda nemulțumitorilor ⁶¹⁰ . Înfocatele și elocventele cuvinte, precum și lacrimile ei fură zadarnice; ele nu putură clăti hotărârea soțului său. Și oare s-ar fi căzut ca el să lase tocmai acum, în minutul d-a o îndeplini, o idee care de multă vreme frământa în inima sa? În ce oare se arăta el nemulțumitor? Daca Sigismund Bathori l-a ajutat oarece prin creditul său spre a căpăta domnia, el nu i-a răsplătit însutit această mică facere de bine prin câte foloase biruințele sale a adus Ardealului și care sporiră gloria lui Sigismund? Trebuie oare a uita la câte umilințe supuse Sigismund pe Mihai și patria lui? Trebuie a uita că pata rușinosului tratat de la 1595 nu era încă ștearsă? Dacă Sigismund a venit a-l ajuta împotriva lui Sinan, nu era oare spre a se ajuta pe sineși și Ardealul, ce era deopotrivă amenințate? Atâta numai că, în loc să aștepte pe turci în Ardeal, veni să-i întâmpine în Țara Românească și feri prin aceasta Ardealul de pustiirile războiului. Apoi, chiar de ar fi avut Mihai și românii datorie de a fi recunoscători lui Sigismund, acesta mai cârmuia acum Ardealul? Nu-l lăsase, pentru pieirea lui Mihai, în mâinile cardinalului? Acesta apoi nu era vădit de dușman al nostru? Trebuia oare a-i lăsa timp a ne izbi și a ne pune în stare d-a nu-i putea sta împotrivă? Și chiar de ar fi fost altfel purtarea cardinalului, chiar de ar fi avut Mihai datoria a se arăta recunoscător către dânsul, recunoștința personală a unui domn poate oare stinge dreptul și datoria unei nații? Putea el dezerta cauza națională pe care se făgăduise a ajuta? Ardealul, a cărei gloată a populației sunt români, nu este el o țară romănească? Trebuia oare a mai lăsa în stăpânirea ungurilor toată această țară, care, după dreptul naturei și dreptul oamenilor, este a românilor? Mai ales când chiar și populațiile de alt sânge îl chema?

Ce, fiindcă ne tragem din acel glorios popor, stăpân al lumei, care întemeie cea mai minunată și mai colosală unitate cunoscută în cartea istoriei omenirei, fi-vom noi osândiți a trăi alături frate cu frate în veci strein unul de altul? Suntem noi osândiți a ispăși mărimea strămoșilor noștri și jugul supt care ei osândiră lumea, trăind vecinic izolați unul de altul, supt un deosebit jug barbar? Dumnezeu nu ne-a dat și nouă oare un același drept ca celorlalte nații și o aceeași datorie, o misie a împlini în omenire? Dar întreprinderea de a crea unitatea națională e grea; ea va ațâța mulți dușmani asupră-ne și curând sau mai târziu ne va fi fatală, precum fu lui Mircea, Ștefan cel Mare și Petru Rareș. Ce, pentru că o datorie, o datorie națională, o datorie de viață și de moarte e anevoie, suntem oare în drept a ne apăra de dânsa? Se poate oare naște ceva în lume fără jertfe și dureri? Eroul va cădea într-adevăr supt această grea sarcină. El va adăoga un nume glorios mai mult la șirul martirilor unității naționale; dar silințile lui, sângele său vărsat, până și greșalele lui vor lumina calea generațiilor viitoare, și o zi va veni, cât de târziu, când ursitele glorioase ce el a visat pentru nație se vor împlini.