XXXIX
„Rodolf II, din mila lui Dumnezeu împărat al romanilor, pururea august.
Noi recunoaștem și facem a se cunoaște prin cuprinderea acestora tuturor:
După ce din mila atotputernicului Dumnezeu (pentru gloria căruia ne luptăm împotriva națiilor păgâne și barbare) Ardealul a fost supus puterii noastre și strălucitul Mihai-Vodă din Țara Românească, înflăcărat de un mare zel pentru creștinătate, a supus pe sine și țara sa maiestății noastre și ne-a dovedit credința sa către noi prin fericitele și curajoasele sale întreprinderi împotriva turcului și în Ardeal, unde a tras această țară de supt domnirea nedreaptă a cardinalului Bathori și a dobândit o mare biruință. Atât pentru îngrijirea cu care priveghem la păstrarea posesiilor noastre, cât pentru bunătatea și dărnicia noastră obicinuită către supușii și vasalii noștri, am vrut să mărturisim că statornica credință a strălucitului voievod Mihai către noi și slujbele sale ne-au fost plăcute, încredințați nu numai că strălucitul voievod va urma a fi credincios, precum a fost, dar încă că urmașii vor imita această lăudată pildă de credință și de curaj.
Pentru aceea, din chiar voința noastră, după ce am chibzuit îndestul, primim în credința și clientela noastră și aceea a următorilor noștri crai ai Ungariei pe numitul Mihai-Voievod și copiii săi și ținutul său Țara Românească, precum o mărturisim prin aceste cărți. Astfel, de câte ori va fi trebuință, precât vom putea, noi îi vom da ajutor, pentru ca domnia acestei Țării Românești să treacă regulat de la persoana strălucitului Mihai la legiuiții săi copii de sexul bărbătesc, de la cel dintâi născut la cel dintâi născut, cu această condiție însă că, de câte ori se va înfățișa un nou caz de moștenire, acel ce va moșteni va face nouă și următorilor noștri jurământul de credință ce Mihai ne-a făcut. Spre dovadă acestor cărți scrise cu mâna noastră și la care s-a pus pecetea noastră. Datu-s-a în orașul nostru Pilsen, în 11 fevruarie, anul domnului 1600, al 24-lea al stăpânirei noastre ca crai al romanilor, al 28-lea ca crai al Ungariei și al 24-lea a stăpânirei noastre ca crai al Boemiei. Rodolf Prin porunca sfințitei maiestății sale împărătești Ion Barvitius ”
Mihai-Vodă, auzind aceea ce îi spuneau agenții cezarului în numele său, nu-și putu ține mânia și le răspunse îndată de față: „că el nu va lăsa Ardealul spre a se întoarce în Țara Românească și nu va face pe voia împăratului; că, deși cezarul i-a plătit în toți anii o subvenție, dar că prin toate ostenelile și primejdiile ce a suferit de la dușmanii cezarului, luptându-se pentru dânsul, el meritase guvernul Ardealului, care după dreptate și legiuit i se cuvine” , dând a înțelege că numai puterea armelor, cu care câștigase această țară, îi va putea îndatora a o întoarce înapoi.
Apoi Mihai de a doua oară adună la sfat boierii, carii toți fură de părere, „că îi este prin înțelepciune poruncit a păstra pe seamă-i Ardealul; că el suindu-se pe scaunul Țării Românești, țara era ocolită de vrăjmași, și că Dumnezeu îi puse în mână Ardealul ca, cu puterile unite ale ambelor țări, el să se poată apăra” . Mihai, văzând că simtimentele boierilor și nobililor Ardealului conglăsuiesc cu ale sale, se întemeie și mai mult în hotărârea sa d-a ține Ardealul. În 15 martie el deschise dieta, pe care o chemase la Brașov. Cu două zile înainte, el vrusese s-o amâne și să-i schimbe locul la Sibiu, dar fiindcă deputații veniseră din toate părțile, îl rugară a o continua. Toată sfătuirea dietei ținu numai un ceas, aruncând o contribuție de 4 florini de cap. Toți se aștepta la o contribuție mult mai aspră; apoi, auzind aceasta, o priviră ca o binefacere deosebită și se învoiră cu toții.
În 16 martie, la 7 ceasuri, porni din Brașov la Sibiu și d-acolo la Alba, ducând și pe agenții împărătești cu sine. Aci, după ce îi ținu câteva săptămâni și îi mai zăbovi și la Cluj, îi trimise înapoi la împăratul Rodolf cu acest răspuns: „că de nu îi va trimite subvenția anuală, și aceasta în grabă, el va duce asupra împăratului nu numai oameni, dar încă mii de mii de demoni; că el n-are trebuință de ajutorul streinilor; că are destui soldați, numai bani îi lipsesc spre a-i putea ținea”. El rugă încă pe agenți d-a se sili ca împăratul să numească altă persoană în locul lui Basta, care îi era bănuitor din deosebite cuvinte și pentru ca sfezile lor particulare să nu turbure liniștea țării întregi. El învinovățea mai ales pe Basta, că în locul să grăbească a-i aduce ajutorul ce era dator împotriva cardinalului, își petrecuse vremea în zadar în ăcuvânt indescifrabilî de nimic, încă se prefăcuse că e bolnav, pentru că primise o sumă mare de bani de la cardinal, prin mijlocul lui Corniș, ca să nu-l vateme și pentru aceea el se mișcase prea cu încetul cu oastea sa spre Ardeal, lăsând să scape ocazia d-a intra împreună cu dânsul în acea țară. Deosebit de acestea, Mihai făcu a se propune pe de lături agenților împăratului: că de vreme ce Ardealul i se face din ce în ce mai iubit, el dorește ca să-l stăpânească și după dânsul să treacă la fiul său, prin drept de moștenire; că pe lângă Ardeal să i se adaoge încă Oradea Măre, Husta, Nagybania (Baia Mare) și părțile din afară ale hotarului Ungariei, care mai nainte ținuse de Ardeal; și că tot ce va mai câștiga cu vreme, țări și oameni, să rămâie pe seama lui și a fiului său; ca să i se dea bani pentru a ridica oști și aceleași pensii și aceeași cinste de care se bucurase Sigismund Bathori, între care a fi facut princip al sfintei împărății și a i se da ordinul Mielul de aur; că împăratul și ceilalți principi creștini care țin de împărăție să se îndatoreze d-a-l răscumpăra cu bani de la turci, întâmplându-se să cază prins în mâinile lor; că întâmplându-se a fi gonit de dușmani din Transilvania sau Țara Românească, împăratul să aibă a-i plăti o sută mii talere pentru traiul său în Ungaria de Sus. El adăoga, spre a pipăi mai bine plecările deputaților împăratului, că nădăjduiește că nu i se vor cere înapoi cetățile Ardealului pe care le și luase în stăpânire. Apoi, din parte-i, se îndatora către împăratul a-l privi ca un puternic prinț; că niciodată nu va umbla a-i smulge țările ce el îi încredințase, ci, dimpotrivă, a i le păstra prin slujbe credincioase; precum asemenea și celelalte părți ale Ardealului, ce sunt ale mărirei sale, cu partea de țară până în Tisa, el le va cuprinde și le va supune împăratului. Dacă toate aceste dăruiri le va dobândi el de la bunătatea și dărnicia împăratului, făgăduiește d-a face pentru mântuirea creștinătății mai multe izbânzi și cuprinderi asupra dușmanului comun decât se făcu vrodată de cineva; și că, de i se va da numai atâția bani cât se cheltuia pe fiecare an în Ungaria pentru armie, se leagă că va supune împăratului toată țara de la Marea Neagră până la Ofen, Stuhlweissenburg și Solnoc.
Deși aceste cereri ale lui Mihai era mult mai prejos de condițiile ce împăratul dedese lui Sigismund Bathori prin tratatul de la 24 ian. 1595, ele se părură peste măsură de mari agenților împăratului și, aprinși încă de Basta împotriva lui Mihai, se întoarseră foarte întărâtați și cu inimă bănuitoare lângă împăratul, căruia insuflară aceleași bănuieli
Mihai nu-și mai făcea iluzii acum asupra nemților; el înțelesese că de bunăvoie ei nu-i vor da nimic, ci numai siliți de dânsul și de împrejurări. El se gândi a se împăciui cu dușmanii săi, ca sa încete odata acest îndelungat război și spre a putea fi slobod, la întâmplare, în fața nemților. Pentru aceea trimise o solie la craiul Poloniei, pentru a încheia pace și alianță. Vorba ieși atunci că Mihai propuse și lui Irimia, domnul Moldavei, ca să-și dea pe fie-sa după Pătrașcu, fiul lui Mihai, că așa Ardealul, Polonia, Moldova și Țara Românească, fiind una, să n-aibă temere nici de tătari, nici de turci, cu mult mai puțin de nemți . Dar o nouă dorință de domnire ce cuprinse pe nestatornicul Sigismund Bathori împiedică orice tratație și aprinse din nou flăcările războiului.
