X. ÎNVĂȚĂTURĂ A LUI NEAGOE VOEVOD CĂTRĂ FIE-SĂU THEODOSIE VODĂ ȘI CĂTRĂ ALȚI DOMNI, CĂTRĂ TOȚI, CA SĂ FIE MILOSTIVI

Cuvântul al 21-lea

Fătul mieu, și de aceasta te învăț, să știi cum își va milui domnul slugile sale și cum și le va odihni. Cade-să domnului să miluiască pre săraci, iar nici pre slugile tale să nu le lași, nici să le uiți, ci mai vârtos să-ți miluești slugile decât pre săraci. Căci că săracului, de nu-l vei afla să-i dai milă într-un loc, iar într-altul tu-l vei afla, și-i vei da. Sau de nu-l vei milui tu, alții îl vor milui, și tot va fi miluit. Iar sluga ta nu mai așteaptă altă milă de la nimeni, fără numai de la tine. Că ei de-ar vrea să și cée, le iaste rușine, că să cheamă salugi domnești. Pentr-acéia, deaca nu-ți vei milui slugile tale cu mâinile tale, altă nădéjde ei nu mai au la nimeni să-i miluiască. Că saracul umblă den casă în casă, sau șade în uliță și cére de la toți câți trec pre acolea și-l miluiescu, iar sluga ta, când n-are milă de la tine, atuncea el nu mai are nădéjde la nimini, de la nimini să-l mai miluiască. Ci numai ci pune răbdare în inima lui și-i géme inima întrînsul, ca și un lemnu când îl bagi în foc și are un cariu întrînsul, și când îl încinde iuțimea focului, el de răutate foarte-i iaste nevoe și greu. Așa să face și inima slugii tale când nu-l miluești. Că el numai de la tine să nădăjduiaște să aibă milă și așteaptă să aibă milă și cuvânt bun, să să îndulcéască de dânsul și de vederea féței tale. Iar pentru mila care-i vei milui și pentru cuvintele céle bune ce-i vei îndulci, ei niciodată mila și cuvintele tale nu le vor uita. Că săracului deaca-i dai mila, el îți mulțumește numai o dată; iar sluga ta îți va mulțumi totdeauna, căci că altă milă de la nimeni n-are, făr’ numai de la tine. Deacii, pentru mila acéia ce-i vei face, nu numai ce-ți va mulțumi în lumea aceasta, el și feciorii lui, ce încă și capul își va pune pentru tine, și el, și feciorii lui. Și până să va sfârși neamul și sămânța lui, toți vor zice: „Dumnezeu să ierte pre cutare domnu, că ne-au miluitu”.

Însă, fătul mieu, nu zic eu să nu miluești săracii, nice să iai mila de la mănăstiri. Să nu fie aceasta. Ci zic: „Toate acéstea să le umpli, că și umplérea aceasta foarte iaste bună“. Ce numai să nu miluești săracii, nici să întărești mănăstirile cu leafa slugilor tale, nici cu venitul lor să fie săracii și mănăstirile miluite, iar slugile tale să le faci în zilele tale să fie cerșitori. Ci să cade să iai seama cu mintea ta și să socotești foarte bine: câte vor fi moșii ale slujitorilor, să fie deosebi, să n-aibi cu acélea améstec. Că ei pentru dragostea ta și pentru mila care vei să-i miluești, pentr-acéia-ți slujăscu și vor să-și pue și capetele și să-și vérse și sângele pentru tine.

Iar de-ți va mai prisosi venit din venitul domniei, acel venit să nu gândești că iaste câștigat de tine, ci iar l-ai luat de la săraci și de la céia ce sunt suptu biruința ta, care i-au dat Dumnezeu supt mâna ta. Pentr-acéia să socotești și să tocmești țara ta, ca să aibă și acéia dreptate și pace cu odihnă în zilele tale. Că într-această vréme mai de apoi ce am ajuns noi, nu foarte ascultă oamenii cuvintele céle bune și dulci, ce totdeauna pohtescu hicleana avuție. Drept acéia, cum o luați de la săraci, așa să cade să o și dați pentru dânșii și să le faceți odihnă și pace. Deacii, deaca-ți va mai rămânea avuție, deacii, fătul mieu, să nu gândești să nu dai milostenie, că eu nu-ți zic așa: ci-ți zic că atuncea încă să cade să dai mai multă.

Și iată că te învăț și te sfătuescu și de aceasta, iar tu să te apropii cătră sfatul mieu și să-l asculți: tuturor să împarți milostenie, ca să fii și tu miluit de fața Domnului nostru Iisus Hristos. Că mai bine iaste a face milostenie, decât a strânge avuție. Că zice prorocul: „Strânge avuție și nu știe cui strânge”.

Și în Sfânta Evanghelie iar zice: „Nu ascundeți avuțiia voastră în pământ, unde viermii și putreziciunea o putrezéște și unde o sapă furii și o fură; ci ascundeți avuțiia voastră unde putreziciunea nu o putrezéște și unde nu o vor săpa furii, nici o vor fura. Că unde va fi avuțiia voastră, acolo va fi și inima voastră“. Cu adevărat iaste drept cuvântul acesta al Domnului nostru, care au zis: „unde va fi avuțiia voastră, acolo va fi și inima voastră“. Că cel ce va fi cu avuție multă și să nădăjduiaște într-însa, acela nu să cheamă creștin, ci să cheamă al doilea idololatru. Căci că niciodată lui nu iaste gândul la Dumnezeu, ci toată nădéjdea și putérea iaste spre avuțiia și niciodată nu gândéște să slujască lui Dumnezeu cu acea avuție, nici să facă odihnă sufletului său, ci numai de avuțiia lui să bucură satana și zidește întunérecul cel încuiat, ca să nu mai iasă de acolo, nici să i să deșchiză niciodată.

Iată, fraților socotiți și vedeți: mai bine iaste să zăcem întru întunérecul cel încuiat, pentru dragostea avuției, au mai bine, după cum zice Domnul Hristos, să ne împărțim noi înșine avuțiia săracilor și să fim miluiți în zioa acéia, când va face Dumnezeu judecată el însuși, și să fim izbăviți de întunérecile céle încuiate și den pușcăriile iadului? Pentru acesta lucru vă mărturisescu și eu, fraților, însă nu eu din capul mieu, ci cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos, carea totdeauna strigă cătră noi și zice: „Ferice de cei milostivi, că acéia vor fi miluiți”. Deacii a cui altă mărturie mai mare carele voi zice pentru milostenie, decât care au arătatu și au învățat însuși Dumnezeu și au grăit cu gura sa? Sau au doar vă dau eu altă învățătură, de la mine? Ba, ci numai ce vă zic și vă spuiu de pe cum au zis Dumnezeu. Vă zic să fiți milostivi și să nu împărțiți, nici să faceți milostenie în fățărnicie. Că voi sunteți aleși înaintea lui Dumnezeu, ca vița céia roditoare, și așteaptă toți din voi să să adape și să să îndulcească. Deaciia să nu împărțiți strugurii voștri în fățărnicie și să fiți unora dulci, altora amari, ci tuturor cu dreptul să fiți, cum și Dumnezeu iubéște dreptatea.

Așijderea când veți iși să faceți căutare oștilor voastre, la anul, cum le iaste obiceaiul, atunce toți boiarii și căpitanii și toate slugile voastre au nădéjde să aibă de la voi cinste și dar și dreptate și slujbe. Și aceasta încă iaste milostenie, că voescu toți să aibă milă de la tine. Iar tu să nu faci, nici să dai milosteniia în fățărnicie (că unii din rudele voastre vor fi goli și vor vrea să ia acéia boieriile céle mai mari, iar slugile tale să le dai îndărăt, făr’ de lége și făr’ de dreptate), că acesta lucru iaste un păcat mare. Nici să nu cumva să iai cinstea și boiariia de la vreun om care va fi harnic și înțeleptu și să o dai altuia, căci îți va face glume și veselii și râsuri. Ci pentru căci îți va face veseliia și glume, tu să-l miluești de-a mână cu ce vei vrea, iar să nu dai boeriile măscăricilor și celora ce fac râsuri, ci să dai celor ce vor fi harnici și vrédnici de cinstea și de slujba ta. Și până nu vor veni toate slugile tale înaintea ta, céle ce vor fi mai de folos și mai de treabă, pân-atunci nimunui să nu dai boerie sau cinsté. Ci, când le vei da, să fie tot înaintea ta, să-i vezi și să-i știi ce oameni suntu. Căci că de vei pune pre cineva boiariu pentru căci va zice cineva, tu-ți faci 2 lucruri de pagubă, căci darul iaste al tău, iar cinstea iaste a altuia. Și de vei da cuiva cinstea pentru voia cuiva, cugetă că nu v-au adunat Dumnezeu să fiți domni, nici să fiți toți păstori turmei lui, ci numai pre tine te-au ales și te-au pus să fii păstoriu turmei sale. Deci, de nu vei fi tu harnic să cunoști turma ta și să le împarți tuturor pre dreptate, ce domn și ce păstor te vei chema, când vei lăsa să să améstece toți în lucrurile domnii tale și să fie domni ca și tine, sau să să bage în venitul țărâi tale? Au n-ai auzit că zice în Sfânta Scriptură: „Cinstea și venitul tău nimănui să nu-l dai?” Iar tu să lași cuvântul Dumnezeului tău și cinstea ta, și să umpli cuvintele priiatenilor și ale boiarilor tăi? Și să le faci lor cinste și să li se laude numele, și cinstea ta de bună voia ta să o dai altora și să fii al doilea Isav? Că și acela își déde cinstea și scaunul său frăține-său, lui Iacov, pentru o tipsie de linté hiartă. Că cerșu Isav de la frate-său Iacov și-i zise: „Dă-mi să mănâncu den merticul tău și să mă satur”. Iar lui Iacov i să dăruisă de la Dumnezeu mintea cea întreagă și zise cătră Isav: „De-aș ști că ai da mie cinstea ta și scaunul tău, eu țe-aș da merticul mieu”. Iar Isav era gol de minte și pentr-acéia nu socoti că-și va piiarde cinstea pentru un blid de linte. Ce îndată zise: „Dă-mi tu blidul cu lintea mie să mănâncu, iar tu ia-ți ție cinstea mea și scaunul mieu”. Și așa își déde cinstea și scaunul său frățâne-său, lui Iacov. Așa și voi, fraților, de veți da cinstea voastră slugilor voastre de voia voastră, făr’ nici o nevoie, să fie slugile voastre cu cinste, iar voi făr’ de cinste, pentru niscare mită, sau pentru niscare vorbe hicléne, sau pentru vreo lăcomie a voastră, deacii voi veți fi soți lui Isav. Iar de veți asculta cuvântul Domnului nostru și să nu dați cinstea voastră altora, voi veți fi domni înțelepți și cu mintea întreagă și soții lui Iacov. De aceasta și eu, fraților, cum m-am priceput, așa v-am și învățat, să nu vă dați cinstea voastră niciodată slugilor. Că deacă-ți vei da cinstea ta lor, deacii tu la ce vei mai fi bun și de ce treabă vei fi lor? Sau cine te va băga în seamă și să vie la tine, deaca vréme ce vei umplea via boiarilor tăi, iar celora ce-ți vor sluji bine tu nu vei face dreptate? Că de-ai fi vrut să aibi mintea înțălegătoară și înțeleaptă și să-ți cunoști boiarii tăi, tu i-ai fi pus la cinste și la boerie numai cu un cuvânt, și apoi iar țe-ar fi lesne, că iar i-ai spune un cuvântu și ar eși din cinstea și din boieria acéia. Și când ai zice acest cuvânt: „Așa să fie”, ei nici o putére n-ar mai avea. Ci deaca ai lua tu boeria de la dânșii și cinstea, décii pre dânșii nimeni nu i-ar mai cinsti.

Deacii, deaca ai pricepe tu că cinstea și boieriia și mazâliia lor le iaste de la tine, tu pentru căci să dai cinstea ta lor? Să nu fie aceasta! Ci să-ți slujască ei ție cu temere și cu frică, și să cunoască că tu le ești domn și stăpân mai mare preste dânșii, cum să cade să fie slugile smerite înaintea stăpânilor lor. Iar cinstea ta, până ți-o va da Dumnezeu, tu să o ții în mâinile tale.

Drept acéia, fătul mieu, te dășteaptă și te socotéște cu mintea ta și să nu-ți dai cinstea ta boiarilor tăi. Că tu pui pre dânșii boiari, iar nu te pun ei pre tine domn, ci pre tine te pune Dumnezeu, să fii unsul lui, cum zice și prorocul: „Pune, Doamne, preste noi dătător de lége, să înțeleagă toate limbile că suntu oameni”. Așa te-au ales Dumnezeu și pre tine ca să te cunoască toți că tu ești domn ales de Dumnezeu, să fii lor stăpân și păstoriu bun și să paști turma lui Hristos, făr’ de fățărnicie. Iar tu, deaca ești harnic, îți rânduiaște turma și o întocméște bine, să nu unii să să crăvească și să să îngrașă, iar alții să moară de foame. Ci să împarți tuturor întocma, fieștecui după lucru său, și căruia cum îi va fi slujba, așa să-i fie și cinstea și mila.

Iar venitul tău ce-ți va veni din toată țara ta, acela să fie tot în mâinile tale, să nu cumva să-l dai și să-l împarți pre boiarii tăi, sau pre rudele tale, sau pre niscare slugi de ale tale, ce-ți vor fi făcut niscare slujbe, ci să fie tot cu seamă în mâinele tale. Deacii cui vei vrea, să dai cu mâna ta, să să știe și să-ți mulțumească și să te cunoască că tu ești domn.

Că cel ce va să fie domn, aceluia trebue să aibă minte foarte multă, ca să cunoască și să priceapă mintea lui pre mințile slugilor lui, iar să nu cunoască, nici să priceapă mințile slugilor mintea domnului. Că deaca cunoscu slugile minte multă și socoteală la domnul lor, ei îi slujăscu pre dreptate și-l cinstescu; iar deaca îl cunoscu că n-are minte ei numai ci-l țin domnu cu numele. Pentru că slugile, cum cunoscu pre stăpân, așa-i și slujăscu, măcar de ar fi sluga cât de dreaptă. Că deaca iaste domnul lipsit de minte, décii slugile pentru ce-i vor să-i slujască pre dreptate și să-l cinstească, când el n-are minte să cunoască cinstea și slujba lor, cât să nevoescu ei și ostenescu pentru dânsul? Pentr-acéia, când nu cunoaște domnul slujba și osteneala slugilor lor, cum îl cinstescu, acela ce domn iaste? Sau slugile lui cum îl vor mai cinsti sau îl vor mai sluji? Iar domnul cela ce iaste înțeleptu și cu minte, aceluia slujăscu slugile lui. Și care din clugile lui îi iaste priiaten, acela-i slujaște cu nevoință și cu dreptate; iar de va și fi din slugile lui vreunul să-i fie dușman și nu va vrea să-i slujască, apoi tot să va întoarce și-i va fi priiatin, căci că-l véde că iaste harnic și întreg la minte. Pentr-acéia, când îl văd slugile lui că iaste harnic și înțelept, iale toate să pleacă și-i slujăsc cu frică și cu témet.

Că domnul înțelept, toate cugetele și socotélele lui suntu bune. Căci că mintea stă în trupul omului dreptu, ca și cum stă steagul în mijlocul războiului și caută toată oastea la steag, și până stă steagul în războiu nu să cheamă cheamă acel război biruit. Măcar de are și năvală grea spre sine, ei tot caută steagului și să adună toți împrejurul lui. Iar deaca cade steagul, deacii toate oștile să răsipescu și nu să știe unul cu altul cum fac și încătro mergu. Așijderea iaste și domnul; până stă mintea lui într-însul întreagă, toate oștile se strângu împrejurul lui, și lui caută, ca și împrejurul steagului. Și toți iau învățătură și înțelepciune de la dânsul și încă nu numai slugile și oamenii den țara lui, ci și alții dintr-alte țări poftescu să ia învățătură și sfat de la dânsul. Iar deaca slobozéște domnul trupul său spre curvie și spre beții și spre alte lucruri réle, care nu le iubéște Dumnezeu, și-și piiarde nădéjdea și firea lui Dumnezeu și nebunéște în sila lui, de-aciia Dumnezeu să mânie pre dânsul. Și nu-i face alta nevoe mai rea, ci numai ce-i ia mintea și-l lipsește de dânsa. Deacii, deaca să lipséște de minte, iar den trupul acelui domn nici un lucru bun nu vei vedea, nici el nu va mai avea nici o cinste de slugile lui, nici de alți domni carii vor fi împrejurul lui, ci va fi numai de râs și de ocară. Și slugilor lui li să vor răni inimile despre dânsul și li să va lua dragostea și dorul de către dânsul. Că până stătu steagul lui, și ei tot stătură împrejurul lui și toți căuta lui; iar deaca căzu steagul, décii ei fugiră toți și nu să știură unii cu alții unde s-au dus și ce s-au făcut. Așa și slugile voastre: până vă vor vedea și vor pricépe că iaste mintea voastră întru voi ei toți să vor strânge și să vor aduna împrejurul vostru iar deaca vor vedea că v-au căzut mintea, cum și acel steag, ei să vor răsipi toți de la voi. Dar cum nu s-ar răsipi și să vă năpustească, când vă luă dumnezeu mintea și vă lipsi de dânsa și în locul ei porni mâniia lui asupra voastră?

Vedeți, fraților, cât iaste de rău celui ce să mânie Dumnezeu pre dânsul și-l lipséște de minte? Că omul nebun nu poate să-și facă nici o cinste și nici un bine lui; dar altuia cum va putea face vreun bine sau vreo cinste?

Iar domnul carele iaste întreg la minte, la acela suntu toate bunătățile. Că întâi lucrurile lui Dumnezeu le lucrează, apoi umple și voia lui Dumnezeu pre pământ. Că iaste lăsat toate dreptările dumnezeiești să le îndreptéze și pre oameni încă să-i tocmească cu înțelepciune și să ia de la dânsul toți împăcare și cuvinte dulci.

Asijderea, fătul mieu și voi, fraților, eu așa vă învăț: lui Dumnezeu totdeauna vă rugați ca să să milostivească spre voi și să vă dea cinsté, că den nebunie să fac toate câte iubéște diavolul și dintr-însa să împlu toate voile lui. Iar din mintea cea bună să umplu toate câte plac lui Dumnezeu și câte pohtește. Dreptu acéia, vă învăț fraților să céreți de la Dumnezeu minte curată, ca cu dânsa să puteți umplea toate voirile lui, câte le va pohti. Că numai cu ajutorul lui Dumnezeu și cu mintea cea curată veți umplea voia lui. Pentr-acéia rugați pre Dumnezeu să fie cu voi și nu vă leneviți a lucra lui Dumnezeu și lucrați cu milostenie și miluiți slugile voastre.

Și să fie slugile îmbrăcate și împodobite cum veți ști mai frumos, că acéia iaste lauda și cinstea domnului și comoara cea înfrumsițată și vie. Iar de vei fi scumpu și va lăcomi inima ta spre avuție multă și vor rămânea slugile tale goli și dăspuiați, deacii tu făr’ de slugi ce cinsté vei avea și ce domn te vei chema? Sau dintr-acea avuție multă ce vei fi strânsu ce folos vei să dobândești? Că și tu ești om, ca fieștecare; dar când vei muri, atunci avuțiia ta va să rămâie pustie și va întra într-însa altul, carele nu au câștigat, de va mânca de-a gata și va bea și va împărți avuțiia ta. Și de va fi harnic să miluiască slugile, el își va face cu avuțiia ta nume bun, iar tu vei rămânea urgisit și cu 2 pagube foarte mari; una, căci ai trăit în lumea aceasta cu nume rău și de ocară, iar alta căci îți va fi în céia lume sufletul pierdut în periciune.

Dreptu acéia, fătul mieu și voi, fraților, eu așa vă învăț; să nu strângeți avuție multă și moartă, ci să puneți avuțiia voastră pre slugile voastre, deaca vă iaste voia să fie avuțiia și strânsoarea voastră tot vie și să aveți veselie înaintea ochilor voștri. Că iată că voi să vă aduc aminte și de împărații cei de dămult. Că grăi Aristotel filosoful cătră Alexandru împărat și zise: Împărate Alexandre, cu ce luași și biruiși toată lumea?” Iar Alexandru zise: „Deaca vréme ce mă întrebași, tu ascultă să-ți spui. O, Aristotele, eu numai cu 3 lucruri am biruit toată lumea: întâi, cu cuvânt adevăratu și stătător. A doao, cu judecată dreaptă. Iar a treia, cu mână întinsă și îndurătoare, căci că n-am strânsu avuție, ci mi-am miluit slugile și oștile. Deacii ei, pentru mila care i-am miluit, ei nu ș-au cruțat viața, ci ș-au pus capetele înaintea mea. Cu acéstea am biruit eu toată lumea”. Și birui cu acestu cuvântu Alexandru împărat pre Aristotel filosoful, și zise și Aristotel că numai cu acéste 3 lucruri va putea omul să biruiască toată lumea.

Iată, fraților, vedeți acesta Alexandru fiind încă elin și cu acéste 3 lucruri luă lumea și ce nume mare își dobândi; dar voi, fiind fire de creștin, cu cât mai mult vă să cade încă să umpleți acéste 3 lucruri, și încă nu numai acéstea, ci să și mai adaogeți lucrurile céle bune, carele iubéște Dumnezeu. Și Dumnezeu va înălța și va slăvi numele vostru în lumea aceasta, și nu numai în lumea aceasta, ci încă și după ce vă veți petréce din lumea aceasta, sufletele voastre le va odihni întru împărățiia sa cea cerească, dimpreună cu ale tuturor drepților. De aceasta și eu vă învăț să aveți mână întinsă cătră toți, însă nu în fățărie, ci fieștecui după lucrul său și căruia cum îi va fi slujba, așa să-i fie și cinstea și mila. Și să miluești pre toți, și pre săraci, și pre slugile tale, și pe streini, ci cu socoteală.

Iar și sufletul tău să nu ți-l uiți, ci care milă vei ști mai mare, acéia să faci pentru dânsul, ca să fie și el miluit. Că toți aceștea carii fură ziși mai sus, deaca nu-i vei milui, ei vor avea nădéjde să-i miluiască alții; iar sufletul omului nu mai are altă nădéjde la cineva să-l miluiască, fără numai pre mila lui Dumnezeu și la trupul în care lăcuiaște el. Căci că el iaste în mâna acelui trup și are trupul putére asupra sufletului să și-l spăsească și să-l și piiarză. Și poate face trupul să fie sufletul și miluit, și dobândit, și iar poate face pentru samovolniia sa să piiarză și pre suflet, și pre sine, că iaste și aceasta în mâna lui. Iar de să va osteni trupul în viața aceasta, deacii nu va fi numai sufletul dobândit și miluit, ci și trupul într-un loc cu dânsul să va odihni și să va răposa. Iar pentru neosteneala trupului, nu numai ce va peri sufletul, ci și trupul dimpreună cu sufletul. Ci de nu-ți vei osteni trupul ca să-ți miluești sufletul, ci vei zice „să agonisescu și să strângu feciorilor miei, iar după moartea mea ei vor avea grijă de sufletul mieu?” Că omul are 2 părechi de feciori. Ci unii suntu feciori din păcate, iar alții suntu feciori făr’ de păcate. Ci omul în veacul acesta, el mai iubéște feciorii carii suntu din păcate, iar pre feciorii carii suntu făr’de păcate, el nu foarte-i iubéște.

Deacii, când să va întâmpla omului de va greși lui Dumnezeu și-și va spurca trupul și-și va întina sufletul, și nu va alerga la pocăință până iaste viu, să-și spéle trupul și să-și curățească sufletul, ci să va nădăjdui spre feciorii săi cei dragi și iubiți, să-i spele ei sufletul și să-i curățească trupul, unuia ca aceluia iaste-i nădéjdea seacă și sufletul lui va râmânea neîndreptat.

Dar deaca vréme ce nu țe-ai curățit trupul tu însuți, o, omule, și să-ți fii spălat sufletul până ai fost viu și ai trăit într-această lume, și nu țe-au fost ție milă de sufletul tău, ci te-ai nădăjduit pre alții să te miluiască și să ți-l izbăvească den mâniia lui Dumnezeu, dar acéia pre carii te-ai nădăjduit tu, de nu le va fi grijă de ale lor suflete să și le îndreptéze (măcar de țe-ar fi ficiori, măcar frați, măcar să fie ce rudă-ți va fi), dar însă sufletul tău cum îl va scoate den munca cea de veci? Și cum tu, făcându păcatul, iar alții să să ostenească pentru dânsul, să-l curățească? Ci să cade celui ce au făcut păcatul, acela să să nevoiască pentru dânsul și să-și curățească trupul și să-și spéle sufletul încă până iaste viu.

Dreptu acéia, fraților, cându grășiți lui Dumnezeu, numaidecât să ne întoarcem și să alergăm cătră pocăință și să ne punem nădéjdea pre mila lui Dumnezeu și pre feciorii noștri carii nu-i foarte iubim.

Dar carii suntu feciorii noștri carii suntu de la inimile noastre și-i iubim? Suntu feciorii noștri carii i-am născut din păcate! Iar feciorii noștri carii nu-i iubim, și acéia suntu din inimile noastre. Dar carii sintu acéia? Suntu vărsarea lacrimilor. Că cum suntu feciorii noștrii cei dragi de la inimile noastre, așa și lacrămile suntu și ies de la inimile noastre, și acélea suntu feciorii noștri cei de dreptate. Și deaca ne spurcăm trupurile și ne întinăm sufletele, deacii după mila a lui Dumnezeu acélea să află apă vie, să ne curățească trupurile și să ne spele sufletele. Că lacrămile sunt aripile pocăinței, și nu numai aripi, ci și mumă și apoi iar și féte.

Pentr-acéia, fraților, când să înfășură de trupurile noastre zmoala cea neagră și réce, să nu lăsăm să să usuce împrejurul trupului nostru. Că deaca vom lăsa zmoala să stea lipită multu de trupurile noastre, mă tem că nu să va dăzlupi, până ce le va face cu rane și ne va întuneca sufletele, de le va face negre ca și dânsa. ci până iaste mila lui Dumnezeu cu noi și deaca aflăm că suntu lacrămile aripi pocăinței și mumă și féte și izvor viu și curat, noi să ne curățim cu dânsele zmoală cea neagră și réce după trupurile noastre și să ne schimbăm sufletele în lumina luminilor, cum ș-au curățit și alții priiateni și vecini de-ai noștri, carii au fost înțelepți, sufletele într-această lume. Și acuma cu adevărat sunt luminați înaintea Domnului nostru Iisus Hristos.

Așijderea și noi, fraților, până ce iaste praznicul, noi să sărbăm, și până iaste mila lui Dumnezeu cu noi. Iar noi, fraților, să alergăm și să ajungem vrémea pocăinței, ca și sufletele noastre, când vor sta înaintea Domnului Dumnezeului nostru, să nu fie rușinate și osândite, nici să fie sufletele priiatenilor noștri luminate, iar sufletele noastre să fie întunecate înaintea lui Dumnezeu. Sufletele priiatenilor noștri să fie priimite în veselie și bucurie, iar sufletele noastre să fie în plângere și dosadă. Sufletele priiatenilor noștri să fie încorunate cu corune neputrezitoare, iar sufletele noastre să fie nețncorunate și batjocorite. Sufletele priiatenilor noștri, pentru nevoința lor, să fie totdeauna cu Dumnezeu, iar sufletele noastre, pentru nevoințele noastre și pentru mulțimea lenevirii noastre, să fie dăspărțite de fața cea bună și dulce a Dumnezeului nostru.

Drept acéia, fraților, să ne nevoim până avem vréme, să nu să dăspartă sufletele noastre de fața Domnului nostru Iisus Hristos și de priiatenii noștri, pentru lenevia noastră cea multă și pentru negrija noastră, și pentru pizma care o ținem tot în inimile noastre, și pentru mâniia, care Dumnezeu nu le iubéște. Ci, până suntem vii, noi nu socotim să facem pace sufletelor noastre; dar deaca nu vom face noi pace, până suntem vii, dar pre urma noastră cine ne va face pace? Doar, fraților, gândiți că va face cineva pace pre urmă sufletelor noastre? Ba, când nu ne-au fost noao milă de sufletele noastre, să le facem pace până am fost în lume și vii! Că după moarte nu iaste împăcare, după moarte nu iaste curățire, după moarte nu iaste milostenie. Ci până iaste omul viu și până încă nu i s-au dăspărțit sufletul din trup, atuncea iaste vrémea cea de pace și trupului și sufletului. Că cel ce va face pace cu fratele său pân’ ce iaste încă viu, iar Dumnezeu va împăca sufletul lui și-l va odihni în sânul lui Avram. Iar cel ce va petréce și va vețui în lumea aceasta în curăție și în mintea cea întreagă și nu-îi va spurca trupul și sufletul, sufletul aceluia îl va lumina Dumnezeu și-l va străluci mai vârtos decât răzile soarelui. Și cel ce va fi milostiv și va împărți săracilor milostenie dreaptă și în dreptate, acela va fi miluit la judecata cea înfricoșată, de-a dreapta Domnului nostru Iisus Hristos.

Vedeți, fraților, cât iaste de mare mila lui Dumnezeu și neîncetat, totdeauna ne cheamă cătră dânsul? Pentru acéia, până ne cheamă cătră dânsul, noi să nu facem oceaianie, că acea oceaianie iaste meșteșugul și lucrul cel mare al diavolului. Și cel ce face océianie, acela însuși să sugrumă. Ci să lăsăm, fraților, oceaianiia, să ne izbăvim de fața satanii, să luom smerenie și cu dânsa să ne îndulcim de fața lui Dumnezeu.

Și iaste un lucru foarte bun, fraților, și aceasta, să ne apropiem și să socotim dumnezeieștile scripturi. Că într-însele fu arătat să fie camăta un lucru cumplit și o patimă ficleană. Ci încai de acum dar dășteaptă-te și nu mai face cămătărnicie, și cât o ai strânsu cu răutate, cu bunătate o împărți. Și te aseamănă cămărașului celui nedreptu, carele fu pârât la stăpână-său câ răsipéște avuțiia lui fără de ispravă și rău. Aceluia te aseamănă și tu, că acela neputând săpa și fiindu-i rușine că ceae, să socoti bine și înțelepțéște, că gândi, deaca-l va scoate stăpână-său den cinste și den boierie, el va lua de la datornici și-i va fi acéia de odihnă. Așa să faci și tu: deaca nu te-ai aflat în cei dintâi, încai nu te scăpa de cei de al doilea; și de n-ai dat milostenie den câștigul tău cel dreptu, încai fă den agoniseala ta cea nedreaptă și din camete. Că Dumnezeu iaste iubitoriu de oameni și priimește și agonisita cea rea, deaca o-mparte omul celor ce li să cade să o împartă. Iar de nu vei mai face de-aci cămătărnicie, nici vei mai agonisi de-acii făr’ de dreptate, va lăuda Dumnezeu și pre tine, cum lăudă și pre cămărașul acela nedreptul, deaca vei face apoi și tu. Și să-ți tocmești bine și cu socotință, ca și dânsul célea ce-ți vor fi de folos și de treabă. Pentr-acéia nevoiaște-te, o, fătul mieu, și cumpără ție untdelemnu, până ce stă târgul aceștii lumi. Grăbéște-te cătră săracii céia ce-l vându, până nu să sparge târgul acesta; că deaca să va sparge, deacii nu mai iaste cine să-l vânză, nici să-l cumpere. Ci fieștecine, cum va face neguțătorie aici, așa să va afla și acolo.

Fătul mieu, nu-ți fie lene a face bine, nici cugeta să nu faci bine, temându-te pentru sărăciia lumii aceștiia și pentru lipsa avuției și pentru traiul și ajungerea bătrânéțelor și pentru așteptarea boalelor și a slăbiciunii, nici pentru altele ca acéstea. Că acéstea sunt tot cugete și păreri dășarte și amăgélele hicleanului diavol și meștesugurile lui. Ci le leapădă de la tine, niște cugete și sfaturi drăcești ca acéstea, care muncescu și să nevoescu să-ți facă rău și multă nevoe. Nu le asculta, ci stai împotriva lor și ne gonéște cu semnul cinstitei cruci și cu îndrăzneală să ziceți cătră dânsele: „Dați-vă în laturi de la mine toți cei ce faceți fărdelége, că nu voi asculta pre voi, nici voi sluji voao, ci cu mare veselie voi face poruncile care le-am luat de la acela care mi-au făcut mult bine; că acela, cu iubirea sa cea multă ce o are tot îmi va ajuta spre bine”. Cu adevărat, fătul mieu, să nu cumva să te afli nebăgătoriu de seamă de o bunătate ca aceasta, că Dumnezeu nu iaste rugat în darurile céle multe și jertve, ci iaste rugat în gândul cel bun și în voirea sufletului celui curat și iubéște Dumnezeu pre miluitoriul cel blând. Au doar nu poate Dumnezeu să sature pre cei flămânzi, care au săturat cu 5 pâini 5.000 de oameni? Au doar nu va putea Dumnezeu să adape pre cei setoși, care au izvorât apă din piiatră seacă și vârtoasă? Ba să nu fie acéia! Că poate Dumnezeu, și nu iaste nimic să poată sta împotriva voii lui Dumnezeu. Că aceluia i să închină toate genuchile ale celor cerești și pământești și a celor de dăsuptu. Și nici unile de acéstea nu-i trebuescu, făr’ numai spăseniia ta pohtéște, ca să dobândești cu milosteniia ertare păcatelor tale celor multe și să-l întorci, căci l-ai mâniiat cu nebuna ta nemilostenie.

Fiiul mieu, să nu voești a ți să părea că n-ai vini de păcate. Ci deaca vréme ce ai aur, dă-l săracilor; iar de n-ai aur, tu dă haină, ca să fii și tu îmbrăcat de Dumnezeu în haine împărătești la vrémea judecății lui. Iar de n-ai haină, tu dă măcar o costandă sau un ban, să nu te temi, nici să gândești căci doară ai dat puținel, că nu va fi priimit, deaca n-ai avut să dai mai mult. Că mai bine va fi priimit acel puținel al tău, care l-ai dat tot, decât mila cea multă care o vor face alții dintru împrisosélele lor. Că știi cum priimi Dumnezeu cei doi bani ai acei văduve sărace, care-i aruncă în cămara biséricii. Iar de nu vei avea nici bani, tu dă puținea pâine, și te vei asămăna ceiialalte văduve, care hrăni pre Ilia prorocul, și te va hrăni și pre tine Dumnezeu cu hrana raiului. Iar de n-ai nici pâine, tu încai dă un păhar de apă réce celor însetoșați, ca să nu cauți și tu în céia lume o picătură de apă, ci să te adape Dumnezeu din izvorul apei cei vii. Că de acii nu vei mai înseta în véci.

O, multă iaste și adâncă dragostea lui Dumnezeu, care o are spre oameni, că-i iaste voiia să să spăsească toți oamenii și ne-au dat multe lucruri, ca să ne putem spăși cu acélea toți și nici unul dintru noi să nu piiae. Și așteaptă totdeauna să să spăsească neamul omenescu. Și socotéște de vezi bunătățile céle neurmate, cum poruncéște celor ce l-au mâniiat să să întoarcă iar cătră dânsul cu milostenie săracilor. Și pentr-acéia puse pildă cu céle 5 féte înțelépte, iar cămătarnicilor le déde chip și semnu pre cămărașul cel nedreptu, ca să facă milostenie și din ce au luat cu cămătărniciia și décii de nu va mai cămătărnici, el va fi moștean împărății ceriului. Iar celui ce n-are să dea mult, déde-i chip pre văduvă, să dea preț de doi mangâri, iar celor ce vor fi lipsiți și săraci de tot, déde-le chip să dea un păhar de apă réce, ca nu cumva să pue cineva pâră asupra sa pentru sărăciia, să zică că n-au avut ce da și să să lipsească de plata sa. Că iată că el însuși și acestora puse plată mare și zise: „Oricare va adăpa pre unul din cești mai mici cu un păhar de apă réce numai în numele ucenicului, adevărat grăiescu voao că nu-și va piiarde plata sa”. Aceasta poruncéște, că iată că-i iaste voia să să spăsească toți, și-i îndeamnă spre milostenie.

Dreptu acéia, o, suflete, fugi de caznele céle réle ale iubirii de avuție și te apropie de milostenie, care iaste bună și folositoare. Că de vei milui pre cei ce suntu în nevoe, și pre tine va milui Dumnezeu și te va ferici, precum el însuși au zis: „Fericiți cei milostivi, că acéia vor fi miluiți!” Deci, o, suflete, împrumutează pre Dumnezeu pre pământu, ca să iai în cer plată după vrédnicie-ți și-l fă să-ți fie el ție dator, că bun datornic iaste. Și nu va prinde tagă, nici va zăbovi cu plata, ci-ți va plăti cu o sută de ori mai mult, și încă îți va da și dobândă viața cea de veci. Și acéstea nu ți le va da în taină, ci aiave, înaintea sfinților îngeri și înaintea a toată făptura lui, și le vei lua cu multă slavă mare. Însă când vei face tu niște lucruri bune ca acéstea, atuncea să te păzești de furii cei hicléni, diavolii, ca nu pentru plăcerea și lauda oamenilor să fii furat despre stânga și vei rămânea de această neguțătorie bună și dragă. Ci să te păzești, cum am zis, și să ții această avuție cu mâna ta cea dreaptă, carea iaste cinstita smerenie, și să fugi de furtișagul cel de-a stânga, care iaste întunecată și grozava trufie. Că nu-ți iaste ție să te nevoești spre un lucru mic și prostu, ci spre comoara și avuțiia cea de véci. Pentr-acéia, foarte cu nevoință să faci acestu lucru bun și care place lui Dumnezeu, milosteniia, ca să-l afli în ceriu cu adevărat, ca o avuție nefurată. Deci te îngrădéște cu crucea și cu smereniia cea bună, și nu va fi furat de trufiia cea deșartă, nici să va téme de venirea tâlharilor celor răi și cumpliți, că nu vor îndrăzni să vie și să stea înaintea ei, ci vor peri ca fumul și să vor răsipi ca pulberea înaintea vântului celui répede.

Pentr-acéia, fătul mieu, cânt vei face milostenie, să nu trâmbițezi, nici să strigi înaintea ei ca fățarnicii, că ia au urât acéstea și nu iubéște lauda și trufa, ci ș-au ales smereniia că acéia iaste fată și uceniță fiiului lui Dumnezeu, care s-au smerit pentru noi și au purtat trup de om ca și noi. Pentru-acéia nu iaste iubitoare de laudă și de trufie, ci numai să să facă milosteniia într-ascunsu, iar ia nu să va pitula. Deci, de vei face tu aceasta într-ascunsu, iar ia nu va fi uitată, ci mai mult va străluci în vrémea platei și va fi mai luminoasă decât soaréle, și o va curăți și o va lăuda cel ce iaste stăpân tuturor înaintea îngerilor săi. Și céle ce ai făcut tu în taină îi le plăti-va Dumnezeu aiavea și în vileag și te va încoruna cu coruna luminii. Iar să nu strângi avuție pre pământ, că iaste urâtă lui Dumnezeu, ci să strângi avuțiia ta în ceriu, care iaste dragă lui Dumnezeu, unde au perit nădéjdea furilor și a tâlharilor, unde săpătorii nu o vor săpa. Că deaca ți-i câștiga avuție în ceriu și te vei îmbogăți întru împărățiia ceriului, deaciia acea avuție nu va putrezi, nici va peri, niciodată, deaca vréme ci o vei fi pus acolo, și-ți va fi și inima acolo. Că zice Dumnezeu: „Unde va fi avuțiia voastră, acolo va fi și inima voastră“.

O, suflete, priiméște pre cel sărac în numele prorocului și-l satură și-l adapă, ca să te ospetezi și tu cu prorocii la cina ceaia împărătească. Hrănéște și adapă pre cel flămându și pre cel setos, că de vei sătura de aceștea, în voia și în plăcérea lui Dumnezeu ai făcut și cu a lui bunătate va mări acel puținel bine al tău și-l va înălța la sine. Că zice: „Flămânzit-am și mi-ați dat de am mâncat, însetat-am și m-ați adăpat”. Dreptu acéia, fătul mieu, te bucură și te veseléște cându faci acéstea, că tot pre bunul Dumnezeu hrănești și adăpi. Cine au văzut și cine au auzit undeva minune ca aceasta: când hrănești și adăpi pre un vecin al tău, fiind și acela om ca și tine, iar tu saturi pre Dumnezeu, stăpânul și făcătoriul tuturor? Îmbracă cu dragoste pre cel gol, să te îmbrace Dumnezeu și pre tine cu haina cea neputredă și de veselie. Du pre cel strein în casa ta, să ducă și pre tine Dumnezeu în lăcașurile drepților. Cercetează pre cei bolnavi și pre cei den temniță, să fii alăturat în ziua judecății oilor celor despre dreapta. Că de vei face aceasta tu te vei învrédnici de vei auzi glasul cel milostiv și fericit și dulce al milostivului și minunatului Dumnezeu, care va zice: „Veniți, blagosloviții tatălui mieu, de moșteniți împărățiia care iaste voao gătită încă den începutul lumii. Că deaca ați făcut acéstea unuia din cești mai mici, mie ați făcut”. Atuncea cei ce vor fi dăstoinici unii slave ca aceasta, cu multă bucurie și veselie vor proslăvi pre Dumnezeu și, fiind în nepricépere și îndoire și în frică mare, vor zice cătră dânsul: „Dar ce bine am făcut noi într-această lume, dé ne-am învrédnicit noi a atâtea bunătăți?” Ci, Doamne, Dumnezeul mieu, atunci nici pre mine să nu mă dăsparți den partea céia ce ți-o ai ales, ci mă învrédnicéște slavei tale, pentru mila ta cea mare și pentru bunătatea ta cea neurmată, iar nu pentru lucrurile méle, că suntu toate scârnave și spurcate. Că n-am făcut niciodată bine înaintea ta, ci numai pentru dragostea ta care o ai spre oameni mă miluiaște pre mine ticălosul și păcătosul, și nu mă lăsa să pieiu, că n-am alt unde să mă mai nădăjduescu pentru spăseniia mea. Cătră tine am alergat, sfinte, ca să nu mă rușinezu, nici să mă întorcu de la fața ta ocărât și osândit, nici să auzu eu, vai de mine, acel glas de urgie și de mânie, care va zice: „Păsați de la mine, blestemaților, în focul cel de véci, carele iaste gătit diavolului și îngerilor lui! Că deaca n-ați făcut unuia din frații miei cei mai mici, mie n-ați făcut”. Cu adevărat, stăpâne și Dumnezeul mieu, niciodată eu nu team ascultat, nici te-am băgat în seamă, vai de vine, când te-am văzut flămând sau setos, gol și bolnav și în temniță, și n-am vrut să-ți slujăscu! Pentru-acéia nu suntu harnic și vrédnic să ceiu ertăciunea cea desăvârșită; că, nebăgându de tine seama, făcătoriul mieu cel de bine și cercetătoriul mieu, am slujit tot avuției, cu toată nevoința mea. Ci mă rog eu, robul cel ficlean și necredincios, iubirii și dragostii tale care o ai spre oameni, să-mi ierți cât vei vrea; că nu zic eu pentru cât să va cădea după lucrurile méle, ci numai cât va vrea mila ta. Că păcatele méle sunt făr’ de număr, și fără măsură am făcut fărdelegi și necurății, și știu că nu suntu vrédnic să dobândescu nici o ertare, ci numai ci alergu cătră bunătatea ta, ca să mă spăsești în dar pre mine, care nu suntu harnic nici ceriului, nici pământului, pre mine, stăpâne, nevrédnicul, cu milosârdiia ta cea făr’ de număr. Că putérnică iaste iubirea ta, care o ai spre oameni, milostive, care suntu ca mine păcătoși și numai de-a se arunca în propastiia periciunii. Și acéstea știu toți că suntu multe.

Iar deaca mă vei învrédnici și pre mine, păcătosul, vreunii mântuiri, atunci va fi mai arătată și mai priimită adâncimea îndurărilor tale celor făr’ de măsură, Doamne. Că împăratul cel bun atunce să proslăvéște și să laudă, când dă viață și zile celor ce nu suntu vrédnici de-a trăi. Atuncea să vor mira de mine îngerii și să vor înfricoșa arhanghelii și toate puterile céle cerești, văzându mila ta cea nemăsurată, și te vor proslăvi cétele apostolilor și rânduialele prorocilor și te vor cânta gloatele mucenicilor cu veselie. Așijderea îți vor cânta și încungiurarea precuvioșilor preoți și toți te vor proslăvi în slavă, pentru spăseniia mea cea făr’ de nădéjde, că și eu, fiind nevrédnic de-a mă putea spăsi, iar tu pentru iubirea și dragostea cea nemăsurată care o ai spre oameni m-ai făcut de am dobândit partea și soarta celor spăsiți. De acéia toți drepții să vor bucura și-ți vor cânta cu veselie, dimpreună cu toți sfinții, să vor umplea di părere bună, căci ai spăsit și ai miluit sufletul mieu cel ticălos și sărac și pierdut și de totul tot căzut în océianie, care au făcut multe păcate înaintea ta. Dar cine nu să va mira și cine nu să va spăimânta de dragostea milei tale cea multă ce o ai cătră oameni! Că multe minuni din veac ai făcut, o, stăpâne, Hristoase! Numai cu cuvântul poruncii tale și al înțelepciunii tale ai făcut ceriul și pământul și marea, și suntu și acéstea lucruri mari și minunate. Iar aceasta va întréce toate minunile câte ai făcut, când vei milui pre robul tău cel neharnic și hiclean, care au fost fugit și dăpărtat. O, bunul mieu stăpân, că eu n-am vrut, nici mi-au fost voia, iar tu m-ai întorsu cu tăriia milei tale cătră tine, care ești viața tuturor și ai spăsit pre mine, nebunul și nemulțumitoriul. O, stăpâne, cum nu va fi acesta lucru minunat și să întreacă toate cugetele omenești! Că din veac mulți tâlhari ai spăsit, Doamne, și multe curve și mulți vameși. Așijderea ai spăsit și pre Manasia, făcătoriul cel fărdelége și închinătoriul de idoli, făr’ de nici o nădéjde. Că acéstea toate au fost mai ușor milei tale, iar cătră mila ce ai arătat tu pre mine, nimic nu sunt acélea. Că întru mine, stăpâne, s-au arătat lucru luminat și slăvit, că niciodată n-au fostu altcineva păcătos ca mine. Dar, deaca n-au fost niciodată, nici nu s-au aflat din veac alt păcătos ca mine și apoi tu m-ai spăsit; iată că acum ai făcut altă minune, mai mare și mai strălucită decât toate céle dintâi. Că nu iaste nimene den câți au viețuit pre pământu să fie făcut păcate câte am făcut eu, ocaianicul și spurcatul! Că eu singur am mâniiat urgiia ta, Doamne, și am făcut înaintea ta hiclenie și răutăți mai multe decât toți câți au fost născuți pre pământ și niciodată n-am vrut să fac voia ta cea sfântă, nici am vrut să păzescu poruncéle tale céle preacinstite și făcătoare de viață, și am lăcuit tot în lucruri spurcate și care nu să cuvin, nici să cad, și am umblat pre căile céle strâmbe și nedrepte. Drept acéia, stăpâne Hristoase, căzând cu fața mea jos la pământ, mă rog cu lacrăme și zic: „Greșit-am, Doamne, greșit-am eu însumi înaintea ta, greșit-am mai mult decât toți oamenii și nu sunt harnic să caut spre înălțimea ceriului, pentru mulțimea păcatelor méle. Slăbéște-mi, Doamne, slăbéște-mi și-mi iartă toate fărdelégile méle, câte am făcut și de voe și de nevoe, cu știință și fără știință, și céle ce am făcut cu cuvintele céle réle și cu cugetele céle spurcate și cu faptele, care nu să cuvin. Ci să nu mă pierzi pentru iale, nici să-ți fie mânie pre mine, Doamne, cela ce nu ții mânie, nici să mă lépede mâna ta, pre cela ce mă căescu cu tot sufletul, nici să mă osândeșri și să mă judeci focului celui vécinic și nestinsu. Că tu ești Dumnezeul celor ce să căiescu și să întorcu cu toată inima. Pentru-acéia arată întru mine toată bunătatea ta și mă spăséște în dar, Doamne, după mila ta cea multă și nespusă. Că și eu, care am fostu făr’ de nici o nădéjde, să fiu spăsit, să te cântu, dinpreună cu toți cei ce au făcut voia ta. Că ție cântă toate puterile céle cerești, și ție să cade toată slava și cinstea și închinăciunea, tatălui și fiiului și duhului sfânt, acum și pururea și în vecii vécilor, amin.