IX.CUVÂNT PENTRU JUDECATĂ, CARE AU ÎNVĂȚAT IOAN NEAGOE VOEVOD PRE FIE-SĂU THEODOSIE ȘI PRE ALȚI DOMNI, PRE TOȚI. CUM ȘI ÎN CE CHIP VOR JUDECA

Cuvânt al 20

Fătul mieu, judecata 2 lucruri are: unul spre pagubă, iar altul spre ușurare și spre izbândă. Iar domnul carele va judeca pre dreptu, acela-i domn adevărat și unsul lui Dumnezeu și va dobândi și lumina care nu va tréce niciodată. Iar domnul care nu va judeca pre dreptate și pre légea lui Dumnezeu, acela nu iaste domn, nici să va chema îndreptător și unsul lui Dumnezeu, ci va fi pierdut în periciunea cea de veci și pentru fățărnicia lui nici fața lui Dumnezeu nu o va vedea. Pentr-acéia, fătul mieu și voi, fraților, când veți vrea să ișiți la judecată în divan, întâi vă să cade să vă rugați Domnului nostru lui Iisus Hristos, ca să vă fie întărire și învârtoșare, și așa să ziceți în rugăciunile voastre céle de taină: „O, împărate atotțiitoriule, cela ce ai făcut ceriul și pământul și ai ales pre noi din toate zidirile tale să fim unșii tăi, ca să împărțim săracilor dreptatea fără fățărnicie. Ci de la tine cérem, împărate, Domnul nostru, să ne întărești cu tăriia ta și să ne împaci inimile și să ne dășchizi ochii. Și ne dă judecată dreaptă, ca nu cumva pentru nedreptățile noastre să fim lepădați și izgoniți la înfricoșata-ți judecată și să nu vedem lumina féții tale, nici să rămânem rușinați și batjocoriți, nici să ne potrivești, Doamne Dumnezeul nostru, cu domnii și cu judecătorii cei nedrepți, carii n-au umplut cuvintele tale, nici au împărțit dreptatea săracilor, după cum au fost voia ta. Pentr-acéia, la vrémea judecății tale cei drépte și înfricoșate, vor să fie dăspărțiți de fața ta”.

Drept acéia și tu, fătul mieu, și dumneavoastră, fraților, cu ce dreptate veți judeca săracii într-această lume, cu acéia vor fi judecate și faptele voastre la împărățiia cea cerească. Vedeți ce lucru mare iaste judecata? Pentr-acéia și voi, când veți șădea să judecați la divan, să șază lângă voi tot oameni buni și aleși. Și să fie și boiari tineri lângă voi, ca să ia toți învățătură bună și dulce din gurile voastre. Deacii să le ziceți așa: „Boiari dumnevoastră și fraților, cești bătrâni și cești tineri, de vom greși ceva, să nu ascundeți, nici să tăceți, ci ne spuneți numaidecât, că această judecată iaste a lui Dumnezeu. Ci să ne dăruiască Dumnezeu să judecăm pre toți săracii pre dreptate și să nu iasă de la noi nimeni cu inima rumtă și cu nedreptate”. Și așa, întâi să te îndeletnicești de mânie și de léne, că omul cel mânios și cel lenevos nici o dreptate nu va face săracului. Și să-ți strângi mintea cea bărbătească în cap, să nu ți să clătească mintea ca trestia când o bate vântul. Și să nu fățărnicești celui bogat, nici iar să miluești cu judecata pre cel sărac, ci să faci judecată dreaptă și bogaților și săracilor. Că Dumnezeu v-au ales și v-au pus oamenilor ca un izvor de apă; ci să nu cumva să fiți unora dulci și altora amari, ci fieștecui să fiți judecători drepți după lucrurile lor. Și la judecată să nu vă pripiți, ca nu cumva, neînțelegând jalba săracului, să-l judecați cu nedreptate. Sau de-i va fi frică și să va ului și nu va putea spune dăslușit, ci să-l întrebați de multe ori, până i să va potoli frica. Deacii cu blândéțe și cu cuvinte dulci îi ziceți: „Frate, nu-ți fie frică, nici te téme, ci te trezéște și te dășteaptă ca din vis, și-mi spune pre dreptu, ca să-ți putem lua seama și noi și să te judecăm pre dreptate”. Iar de veți și greși la judecată și boiarii voștri vor pricépe că ați greșit, căci că nu veți fi înțeles judecata vreunui sărac și nu i-ați făcut dreptate, să nu vă pae că vă fac rușine sau să țineți mânie în inima voastră pentru acel lucru, ci într-acel ceas să primiți acel cuvântu și iar să chemați pre sărac să-i faceți dreptate, ca nu cumva, după ce ați făcut judecată rea, să vă pară rău și ați vrea să-i faceți bine și nu veți putea, nici veți avea acum. Că mai bine să nu vă fie voia deplin și inima înfrântă, decât să faci săracului strâmbătate. Că zice prorocul: „Inima înfrântă și smerită nu o va urgisi Dumnezeu”. Pentr-acéia, dă te vei smeri lui Dumnezeu, tu te vei chema următor lui Dumnezeu și soție lui Petru apostol. Că și el, deaca au văzut că au greșit, s-au smerit. Așa și tu, deaca vezi că ai greșit, te smeréște și te pleacă. Iar să nu vă mâniiați, căci vă vor arăta slugile voastre greșala voastră, nici să vă fie cu necaz și să puneți pizmă în inimile voastre și să nu întoarceți dreptatea săracului, că de veți face așa, décii voi nu vă veți chema unșii lui Dumnezeu, nici veți fi soții lui Petru apostolul, ci veți fi soții lui Irod. Că și acela era unsu, iar pentru pizma ce avea însuși, el prinse pre dreptu Ioan și-l băgă în pușcărie, apoi îl și omorî. Dar pentru ce îl omorî? Pentru că vrea Irod să ia pre cumnată-sa Irodiada, care fusése muiare lui Filip, frațâne-său, să-i fie crăiasă, iar Ioan zicea: „O, Iroade, nu ți să cade să iai pre cumnată-ta să-ți fie ție muiare!” Deacii el văzând că-l opréște fericitul Ioan și-i arată calea lui Dumnezeu cea dreaptă, și cunoscându-și el însuși ale sale fărădelegi, că pentr-acélea-l mustrează Ioan, i să întunecă inima de mânie și diavolul să încolăci împrejurul inimii lui, cum să înfășură volbura de viță, și umplu voia satanii, părintelui său. Și făcu atuncea Irod trei păcate deodată, pentru mâniia sa: că întâi călcă légea, a doao, făcu curvie, a treia, tăe capul sfântului Ioan. O, Iroade, cum umpluși păharul tău de sângele dreptului acestuia! O, întunecate și spurcate, cum ai cruntat masa ta cu sângele luminatului acestuia! O, călcătorule de lége și rușinate, cum puseși capul slăvitului acestuia în tipsia din care mâncai tu bucate! O, nebune Iroade, că atuncea încă te veseleai și n-aveai atâta minte să cunoști și să pricepi că acéia o ai făcut spre periciunea ta! Că nu te-ai veselit, nici ai împlut voia ta, ci pre satana ai veselit și voia lui ai umplut și tu, de a ta bună voe te-ai pierdut și cu semețiia și cu îndrăzneala ta țe-ai dat trupul și sufletul în mâinile satanei, pentru mâniia și pizma ta ce ai avut. Cu adevărat acéstea toate pentru mâniia și pentru netémerea ta ai făcut!

Vezi, fătul mieu și dumneavoastră, fraților, cât iaste de rea mâniia și nechibzuiala și cât să bucură vrăjmașul nostru, diavolul, de pizméle céle îndelungate! Drept acéia, fraților, să fugim de îndelungarea mâniei, cum au fugit Lot de Sodoma și de Gomora, și să alergăm cătră dragostea și cătră dulceața cea dumneziiască și să împărțim săracilor de-a pururea dreptate, cum au zis prorocul: „Împărțit-au și au dat săracilor, dreptatea lui va petréce în vécii vécilor”. Bine și cu înțelepciune au dat noao Dumnezeu, că pentru greșalele noastre ce am greșit el n-au pornit mâniia sa pre noi, ci ne-au dat pocăință și hrana pământului. Deci și noi, deaca de vréme ce am greșit, noi să ne pocăim și cum au împărțit și au dat noao Dumnezeu hrana pământului, așa să împărțim și noi dintr-însa săracilor milostenie și cuvinte dulci și blânde. Că de vom da noi săracilor din hrana noastră, iar Dumnezeu va da noao hrana raiului; iar deaca vom face noi milă îngăduitorilor lui Dumnezeu, noi încă vom fi miluiți înaintea Domnului Dumnezeu. Iar de vom îmblânzi zidirea lui Dumnezeu, Dumnezeu va îmblânzi pre noi la judecata cea înfricoșată, și de vom măsura noi săracilor cu măsura cea dreaptă, așa va măsura Dumnezeu și noao, la o doao veniré a lui, cu măsura dreptății. Că singur Domnul nostru Iisus Hristos mărturiséște și zice: „Ori cu ce judecată veți judeca, cu acéia vă veți judeca, și cu ce măsuri veți măsura, cu acéia vă să va măsura”. Cu ce măsură vom măsura noi dreptatea săracilor, cu acéia să va măsura și dreptatea noastră. Dreptu acéia, fraților, și noi să ne curățim mințile de toate lucrurile céle réle si de cugetele céle hicléne, care nu le iubéște Dumnezeu, și să venim în viața noastră și să ne trezim mintea din somnul păcatelor, ca dintr-o beție, și să cugetăm totdeauna de ziua judecății cei drepte, zioa întunérecului și a viforului, zioa trânbitelor și a gâlcevilor, zioa grijii și a fricii a tuturor oamenilor. Că zice că vor mérge păcătoșii ca niște orbi și cu voia lui Dumnezeu va arde tot pământul cu foc și va fi atunce obârșie tuturor celor ce lăcuescu pre dânsul. Acéstea auzindule, fătul mieu, te cutremură și te spăimântează, căci mai nainte n-ai grijit de dânsele, ci de acum încai să începi, cu lacrămi și cu suspini să strigi cătră Dumnezeu și să zici: „Vai de mine, ticălosul și ocaianicul, vai de mine! Cine-mi va da limbă să grăescu cu Dumnezeu și cuvinte care să cuvin, ca să plângu și să tânguescu nehărniciia mea! Cine va da capului mieu apă și ochilor miei izvor de lacrămi, să șăzu și să încep a plânge păcatele méle tot pre rând, că suntu făr’ de număr și făr’ de măsură! Și ce om voi afla să-mi ajute și să să tânguiască cu mine dinpreună, și să plângă cu toată inima, cum plângu eu? Nici într-un strein nu voi afla, nici într-un vecin. Ci încai voi, munților și dealurilor, luați glas de plângere și de jale și lăcrămați pentru mine, păcătosul și ticălosul, și sloboziți lacrămi de milă și suspini de mine. Că eu suntu mai păcătos decât toți oamenii! Plângeți și voi, copacii luncilor și chedrii Livanului, plângeți pentru mine, nebunul și nechibzuitul! Plângeți și voi, florile câmpiilor céle frumoase și cu bună miroseală, care v-au împodobit și v-au înfrumșițat făcătoriul tuturor, Dumnezeu! Plângeți tânguialei și ocăinecii méle! Plângeți, o, vai de mine, cum mă potrivii eu lui Adam, omului celui ce fu zidit dintâi”. Pentr-acéia acum mi să cade să-mi aduc aminte de plânsul lui și cu mare amar să zic: „O, mare nevoe și mare jale! Cum odată eram slăvit și cinstit, iar acum eu sunt făr’ de nici o cinste! Cel ce eram odată împărat, acum sunt gârbov și de nimic! Odată eram înfricoșat tuturor, iar acum nu mă bagă nimeni în seamă! Cel ce eram odată tuturor drag și cunoscut, acum sunt de toți gonit și nimeni nu mă cunoaște, și nu numai vrăjmașii miei, ci și de ai miei priiateni și de alți oameni, de toți suntu batjocorit și de râs. Și în clătirile capetelor și în pildele cuvintelor și în toate zilele iaste ocara înaintea mea, și rușinea féții méle m-au acoperit, și pre dreptate fuiu de împutăciune vecinilor miei, și de frică celor ce m-au știut. Și cei ce m-au văzut au fugit de la mine afară și cei ce m-au urât au înălțat capetele și s-au veselit și s-au bucurat pentru sărăciia mea, unii ca acéstea puindu-și mâinele pre mine cu smerenie, mi-au făcut foarte rău. Iar viața mea s-au apropiiat de iad și mă socotii cu cei ce să pogoară în groapă. Și mă întimpină frica de care mă temeam, și frica cea de noapte mă cuprinse și traiul vieții méle să întoarse întru suspini, iar eu strigai cătră Dumnezeu și nu mă auzi, chemai ajutor de la cel de sus și nu-mi veni. Că fărdelegile méle fură înaintea lui Dumnezeu și stătură împotriva mea ca un peréte de aramă, și ticăloșiia mea mă dăspărți de mila lui Dumnezeu, și împuțiciunea nedreptăților și ale păcatelor méle au întorsu mila lui Dumnezeu dăspre mine să nu mă cercetéze, nici să pogoare spre nevrédniciia mea darul duhului sfânt. Și mie îmi secară vederile ochilor de a să mai nădăjdui zioa și noaptea spre Dumnezeu”. Strigai ca un fecior carele nu ascultă de învățătura părinților săi și nu iaste cine să mă auză: „Până când, Doamne, mă vei uita până în sfârșit? Până când, Doamne, nu vei cerceta ocăiniciia mea? Până cându, Doamne, vei întoarce fața ta cea bună dăspre mine, streinul și săracul? Caută, Doamne, Dumnezeul mieu, spre mine! Caută pentru mila ta cea bună și mare și nu băga în seamă pre mine păcătosul; ci caută spre mine, neharnicul și nevrédnicul tău rob, și auzi pre mine, smeritul și streinul, care n-am într-altu loc nădéjde de a mă spăsi, fără numai cătră îndurarea ta cea mare și bună. Tu, Doamne, ești știutor de inimi și ispitești denlăuntrurile ficaților. Că nu iaste altcineva care să mă poată mângâia într-acéste nevoi ce mi să-ntâmplară, făr’ numai tu însuți, Doamne, care ești mult milostiv. Că mă părăsiră și tată-mieu și mumă-mea și frații și rudeniile și priiatenii, toți mă lăsară singur într-acéste nevoi și întristăciuni, făr’ de mângâiare. Drept acéia, Doamne, cazu cătră mila ta, care o ai spre oameni, și te rog să mă miluești pre mine ticălosul. Și-ți ado aminte, Doamne, de îndurările tale și-ți potoléște mâniia, stăpâne, și-ți leapădă urgiia ta de asupra mea, păcătosul și smeritul, și nu aduce aminte fărdelegile noastre céle dintâi, ci să treacă înaintea mea îndurările tale, Doamne, ca să nu-mi împute vrăjmașii miei, zicând: „Unde iaste Dumnezeul tău?” Ci cu ajiutorul tău să să întoarcă de la mine aceastea”. Și altele ca acéstea cu lacrămi și cu suspini să zici cătră Dumnezeu, o iubitul mieu fiiu!

Deacii el, deaca va vedea că-l rogi cu toată inima și cu tot sufletul, că iaste mult îndurătoriu, ci te va milui. Și încă iar să te mai întorci și să zici: „Vai de mine, păcătosul și lenevosul, vai de mine! Încătro voiu lua atunci, când voi vedea pre toți drepții stând de-a dreapta lui Hristos, stăpânului mieu, iar numai eu voi fi osândit singur, întru întunérecul cel osebit și focului celui nestinsu, carele s-au gătit diavolului și îngerilor lui”. Vai de noi, fătul mieu, vai de noi, dar atunci ce vom mai face, când te vei întoarce și vei vedea pre toți sfinții și pre toți drepții în ceriu și în slavă mare, iar tu vei fi dus singur, fătul mieu, făr’ de milă, întru munca cea de veac. Atunci tu numai te vei lovi cu palméle preste obrazu și plângându vei zice: „Spăséște-te, preacurată și pururea fecioară Maria, care ai născut pre Domnul Hristos, sprijinitoarea și ajutătoarea cea grabnică a tuturor creștinilor! Spăséște-te și tu, cinstită și de viață făcătoare cruce, dupre care au izvorât viața a toată lumea! Spăsiți-vă și voi, toate puterile și cetele cerești, îngerii și mai marii îngerilor! Spăsește-te și tu, cinstite proroace și botezătoriul Domnului, Ioane Predtece! Spăsiți-vă, apostolilor, prorocilor, mucenicilor și alți sfinți părinți purtători de Dumnezeu! Spăséște-te și tu, frumosule raiu, din carele eu însuți, vai de mine, fuiu încuiat denafară și pentru faptele méle, pre drept judecat, fuiu dat gheenii focului! Că judecata lui Dumnezeu iaste dreaptă și ce mi-am gătit, acéia mi-am și luat”. Ca acéstea vei zice multe atunce și nici de un folos nu vor fi. Ci te întoarce mai nainte, până nu soséște ceasul acela, o fătul mieu, cătră Dumnezeu și zi: „Doamne, Dumnezeul mieu și păstoriul cel bun, întoarce-mă cătră pocăință pre mine pierdutul mai nainte, până ce nu mă ajunge ceasul acesta, și nu mă lăsa să pieiu până în sfârșit. Ce-mi dă vréme de pocăință și mă miluiaște după mila ta cea mare. Că tu ești unul îndurător și mult milostiv, și ție trimitem în sus slavă, cu făr’ de începutulu-ți tată și cu bunul și făcătoriul de viiață a lui duh, acum și totdeauna, neîncetat, în véci, amin”.