XII. VORBA LUI IOAN NEAGOE VOIEVOD CĂTRĂ FIE-SĂU THEODOSIE VOIEVOD ȘI CĂTRĂ ALȚI DOMNI, CARII VOR FI ÎN URMA LUI BIRUITORI ȚĂRII ACEȘTIIA, PENTRU PECETLUIREA CĂRȚII ACEȘTIIA. CĂ ACŒSTE CUVINTE SUNTU ÎN LOC DE PECEȚI CĂRȚII ACEȘTIIA.

Slovo 25

Preaiubitul mieu și dulce fiiu, cât am putut, am silit și eu din cât am priceput și am cunoscut din mila lui Dumnezeu și am arătat ție. Iar acum, fătul mieu, eu așa te învăț, să faci în urma mea sau și pre altul, pre care va alége Dumnezeu din neam bun și-l va pune păstoriu spre dumnezeiasca lui turmă, pre acela-l rog ca pre un frate al mieu să-l înțelepțească Dumnezeu și să-l învéțe să-i fie milă de sufletul mieu, în urma mea. Că acum eu am părăsit toată avuțiia mea și slava lumii aceștiia. Și domniia mea să răsipi ca fumul, când îl bate vântul cel répede, și acum să nădăjduiaște sufletul mieu numai pre mila lui Dumnezeu și pre tine, alesul lui Dumnezeu și al mieu iubit frate, ca să te învéțe Hristos Dumnezeu să fii milostiv sufletului mieu și să-mi fii într-ajutoriu cu milosteniia într-această vréme de nevoie a sufletului mieu. Iar Domnul nostru Iisus Hristos să-ți fie ție într-această lume cu milă, iar în céialaltă să te învrédnicească a fi cu domnii și cu împărații cei buni și credincioși. Și să să înmulțească aici sămânța domniei tale, iar sufletul tău să înflorească ca chedrii Livanului și ca crinul cel frumos întru împărățiia ceriului, în vécii vécilor.

Deci de vei face milă pentru sufletul mieu, și tu vei fi miluit, cum zice Sfânta Evanghelie: „Fericiți cei milostivi, că acéia vor fi miluiți”. Deptu acéia, oricarii să vor osteni și va sili cu milostenie pentru sufletul mieu, acela va fi miluit de Dumnezeu și eu voi mulțumi aceluia și acela va lua plată întru împărățiia ceriului.

Dreptu acéia, tu, fătul mieu, sau voi iubiții miei domni și frați, sau voi, boiarii miei, câți sunteți într-acest veac, mari și mici, bogați și săraci, toți vă chemați stăpâni caselor voastre; de acéia, tuturor câți sunteți mă rog cu smerenie, fraților, să nu vă amăgiți carea cumva într-această lume deșartă, că nu veți afla nici o îndreptare și nici o întemeiare într-însa, fără numai cât ne înșală și apoi va să tragă cu pohtele ei. Ci să ne îmbrăcăm în dragostea cea noao a Domnului nostru lui Iisus Hristos și pre dânsul să-l iubim cu tot sufletul, cum și el pre noi încă mai vârtos ne-au iubit. Că Dumnezeu n-are alt lăcaș mai drag decât trupul omului, care el însuși cu mâinele sale l-au zidit și-i déde suflet viu și iată că trăiaște. Iar apoi iar același Dumnezeu care-l făcuse muri pentru dânsul și-și vărsă sângele său pre cruce la Ierusalim, în zilele lui Pilat de la Pont. Pentr-acéia, fraților, să ne ferim, să nu greșim lui Dumnezeu niciodată în nimic, iar de vom greși, din păcate suntem și iar păcate facem.

Ci să cade, fraților, deaca vom greși, îndată să ne întoarcem cu pocăință cătră Domnul nostru Iisus Hristos. Că robul când greșaște și face păcatul, într-acela ceas îl vede Dumnezeu că au greșit și au umplut voia diavolului. Porunca și légea Domnului nostru o am călcat, iar voia diavolului fu deplină; pre satana l-am veselit, iar pre Dumnezeu l-am întristat; pre ajutorii satanii i-am bucurat, iar pre îngeri și pre toate puterile céle cerești i-am schimbat în jale cu păcatul care am făcut. Dreptu acéia, fraților, de am și făcut păcat, ce vom face? Numai să alergăm cătră Domnul nostru Iisus Hristos și aă zicem: „Greșit-am, Doamne, Dumnezeul nostru, greșit-am și am făcut rău înaintea ta, și am călcat porunca ta, și nu suntem vrédnici să rădicăm ochii noștri în sus, și să căutăm spre înălțimea ceriurilor, și să vedem lăcașul tău cel sfântu, nici să ne chiemăm fii tăi. Ci n-avem pe altcineva cu milă, fără numai pre tine, carele ești făr’ de păcate însuți. Cătră tine scăpăm, Doamne, Dumnezeul mieu, să ne miluești și să ne curățești de păcatele noastre”. Că Domnul și Dumnezeul nostru nu iaste pizmatareț, nici ține mânie în veci, nici plătéște noao după fărădelegile noastre, ce într-acel ceas va erta fărdelegile noastre. Și Dumnezeul nostru să va veseli, iar satana să va rușina; îngerii și puterile céle cerești să vor bucura, iar ajutătorii diavolului să vor rușina.

Că ruga iaste ducere și împreunare omului cu Dumnezeu, iar după tocmeala lumii iaste pohtire și împăcare cu Dumnezeu, și mumă și apoi și fată lacrămilor; păcatelor iaste curăție, ispititurilor pod, întristăciunilor mângâiare, răsboaelor sfărâmare; lucru îngerescu, hrana celor făr’ de trup, veacului ce va să fie veselie, lucru netrecut, izvor bunătăților, solie darurilor, prisoseala nevăzută, hrana sufletului, luminarea minții, săcure oceaianiei, arătare nădejdii, dăzlegare grijilor; bogăție călugărilor, negâlcevitorilor comoară; slăbiciunea urgiei, arătare de pace; tocmire arătării, sol lucrurilor celor ce vor să fie, semnare slavei. Ruga cu adevărat iaste celui ce să roagă judecată mai nainte încă decât judecata lui Dumnezeu care va să fie.

Vedeți, fraților, cât iaste de bun și de dulce Dumnezeul nostru și iartă păcatele celui ce să întoarce cătră dânsul. Pentr-acéia, măcar deși greșim, iar să nu lăsăm pre satana să să veselească în multă vréme de păcatele noastre care am făcut, nici să dăm locul nostru lui, nici să lăsăm să să împuță ranele lui în trupurile noastre. Că de vom lăsa ranele lui céle putrede în trupurile noastre, nu să va împuți numai trupurile, ci și sufletul încă să va împuți împreună cu trupul, căci că iaste o tăetură véche și rea. Și nu numai ce au vătămat trupurile noastre, ce și pre alții pre mulți îngăduitori ai lui Dumnezeu i-au dăzlipit de fața Dumnezeului celui viu. Dreptu acéia, fraților, deaca am greșit lui Dumnezeu, iar cătră dânsul să alergăm, ca să ajungem pocăință; că Domnul nostru iaste adevărat Dumnezeu și mult milostiv și chiamă pre toți la sine și nu mai alége. Ci când cade omul în păcate, iar Dumnezeu tot îl așteaptă să să întoarcă cătră pocăință, ca să meargă duhul sfânt și să să sălășluiască iar într-însul și să-și facă lăcaș în trupul lui. Că deaca face omul păcatul, deacii nu mai poate duhul sfânt să lăcuiască într-însul, nici iar nu să îndură să să dăsparță și să fugă de la el. Pentracéia, fraților, până iaste Dumnezeu cătră noi cu mila sa, și ne așteaptă să ne pocăim, și duhul sfânt nu să îndură să să dăspartă de noi, iar noi să grăbim să alergăm cătră dânsul cu pocăință, să nu dăzlupim pre duhul cel sfânt de la noi. Că cum iaste obiceaiul albinilor de lăcuescu în fagurii lor, carii i-au câștigat iale, iar când li să adaoge fumul, iale nu pot răbda, ci fug din fagurii lor de fum (însă iar nu foarte să dăpărtează de câștigul lor și așteaptă cândai doar s-ar potoli acel fum și să să întoarcă iar la locul lor, deacii deaca văd că să împuținează fumul, iar să întorcu la lăcașul lor, care au agonisit; iar deaca văd că iaste tot fum mult, cu multă jale și obidă își năpustescu lăcașul său), așa și duhul sfânt după greșalele noastre, tot ne așteaptă, cândai doară ne vom întoarce spre pocăință, ca să să întoarcă și el iar în trupul omului, cum și albinile la agoniseala lor. Iar deaca véde că nu ne pocăim, ci să umple trupul nostru de păcate, deacii el fuge de la noi, ca și albinile de fum, și cu multă jale și întristăciune îl părăsește.

Deci, fraților, să ne nevoim, să ne curățim de păcate mai nainte până nu ni să umple trupul de acéle păcate réle și împuțite, să nu fugă duhul sfânt de tot de la noi, iar satana să-și bată joc de noi. Și după păcatele noastre să nu facem oceaianie și să mâniem pre Dumnezeu, să-și pornească mâniia sa asupra noastră. Că deaca făcu Dumnezeu pre Adam și pre Evva și-i puse în raiu și le déde toată hrana raiului și-i învăță cu dumnezeiasca și cinstita lui gură să nu calce în véci porunca lui, și le porunci zicând din toți pomii câți sunt în raiu să mănânce, iar din pomul care era prin mijlocul raiului, numai dintr-acela să nu mănânce, iar diavolul, deaca căzu din cinurile îngerești, rădică pizmă și coarnele sale spre porunca lui Dumnezeu și spre neamul omenescu. Și să chibzuia cum va putea face să gonească făptura lui Dumnezeu, adecă să scoață pre Adam și pre Eva din rai. Și iată să îmbrăcă în chip de șarpe și șarpele să apropie de Evva și-i șopti la ureche și-i zise: „Căci nu mâncați din pomul carele iaste prin mijlocul raiului?” Iar Evva răspunzându, zise: „Noao așa ne-au poruncit Dumnezeu, să nu mâncăm dintr-acest pom”. Șarpele iară-i zise: „De-ați fi mâncat din pomul carele iaste prin mijlocul raiului, ați fi fost și voi dumnezei vii, cum iaste și Dumnezeu și ați cunoaște binele și răul”. Iar Eva nu pricepu că sunt cuvinte înșălătoare și amăgitoare, ci să înșală cu cuvintele lui și mérse la Adam și-i zise: „Spusu-mi-au șarpele și au zis că de vom mânca dintr-acest pom ales, carele iaste prin mijlocul raiului, vom fi dumnezei ca și Dumnezeul nostru”. Deacii și Adam nu-și conteni cugetul și mintea, ci iubi și el acéle cuvinte înșălătoare, ca să fie și el protivnic Dumnezului nostru, și gândiră să mănânce dintr-acel pom. Și făcură atunci 2 păcate foarte mari: unul, căci că călcară porunca lui Dumnezeu, iar altul, căci că vrură să fie și ei protivnici Dumnezeului nostru, ca să mănânce dintr-acel pom fără porunca lui Dumnezeu. Și cum mâncară, îndată să văzură amândoi goli. Și într-acel ceas pricepu Dumnezeu călcarea lor, și mérse la dânșii și-i cheamă și le grăi cu blândețe și-i păru rău și-i fu milă de dânșii, căci au greșit și au călcat porunca lui, iar voia satanii o au umplut. Și cu umilință le zise: „Adame, Adame, unde erai?” Iar Adam răspunse și zise: „Iată, Doamne, eu sunt aici, ci nu putem să ne arătăm la tine și să te vedem, că suntem goli”. Dumnezeu le zise: „Dar eu n-am făcut pre voi goli? Dar voao cine v-au poruncit să vă vedeți goliciunile voastre? Ci însă căci ai mâncat din pomul care iaste prin mijlocul raiului și ai călcat porunca mea și ai făcut hicleșug înaintea mea, pentru acéia ai văzut goliciunea ta. Și până atuncea tot îl întreba Dumnezeu blândicel, că încă nu-și pornise Dumnezeu mâniia și urgiia asupra lor, ci aștepta Dumnezeu cândai doar va zice Adam: „Doamne, ce voi să fac? Greșit-am!“ Și să-l iarte. Iar el, deaca greși, nu să făcu vinovat lui Dumnezeu și să zică „greșit-am, Doamne”, ci zise: „Doamne, până fuiu eu singur în raiu nu greșii ție, ci deaca mi-ai dat în raiu soție pre Eva, ia m-au înșălat și am mâncat din pomul acesta”. Și în loc de smereniia, care-l întrebase Dumnezeu cu blândéțe, el nu să vinovăți și să zică, „greșit-am, Doamne”, ci iar băgă vina lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu nici de acéia nu-și vărsă mâniia spre dânșii, ci chemă pre Eva și cu multă blândéțe și zise, ca doară încai s-ar vinovăți ia și să zică că au greșit, și să-i iarte. Și o întrebă Dumnezeu pre ia, zicându-i: „Evo, cine te-au înșălat, de-ai mâncat din pomul carele iaste singur în mijlocul raiului?” Iar Eva zise: „Doamne, eu în nimic n-am greșit ție. Ci ai băgat șarpele cu noi în raiu, și apoi el au eșit afară și iar au întrat înlăuntru, în Edem, și ne-au adus cuvinte înșălătoare de la diavolul și el ne-au înșelat. Iar de aș fi fost numai eu cu Adam, n-aș fi greșit ție”. Într-acestaș chip nici Eva nu vru să să vinovățească lui Dumnezeu și să ia ertăciune de la dânsul, ci iar puse vina asupra lui Dumnezeu, până ce-și porni Dumnezeu mâniia sa spre dânșii și-i scoase din raiu, cu mare urgie, pentru nesmereniia lor, căci nu să smeriră și să ia de la Dumnezeu ertare până îl întrebă cu blândéțe și până nu-și porni mâniia sa pre dânșii. Deacii, deaca să mânie Dumnezeu pre dânșii, îi blestemă și le zise: „O, Adame, călcat-ai cuvântul mieu, pentru acéia-ți zic: până nu vei vedea ghimpi de mărăcini și de măceși în palméle tale, pân-atunci să nu guști din bunătățile pământului”. Și fu așa și încă nu fu atâta dăstul, ci deaca muri Adam, el mérse în pușcăriile iadului. Deci Dumnezeu iar să milostivi spre dânsul și pentru dragostea lui déde-ți fața lui cea luminată spre lovire de palme; pentru mila lui Adam luo fața lui scuipire rușinoasă de la necredinciosul și nemulțumitoriul neam. Și pentru Adam Hristosul mieu, ai fost dus la judecată înaintea Caieafei. O, minune, robul șădea, iar împăratul sta în picioare! Anna ocăra pre împăratul ceriurilor, iar el să smerea. Pentru Adam te-ai înălțat pre cruce și pentru dânsul te adăpară cu oțet și cu hiiare. Pentru Adam ai luat piroane prin palme și când te împunseră cu sulița prin coaste, Doamne, atuncea eși sânge și apă și să boteză capul lui Adam1. Și zise așa Dumnezeu: „O, Adame, dentâi te făcui din tină cu mâinele méle și-ți dédei suflet din gura mea și viețuiși; iar acum a doao oară, iar te răscumpăr din pușcăriile iadului cu sângele mieu. Că pentru călcarea și neascultarea ta toți drepții mérseră în pușcăriile iadului, iar pentru sângele mieu eșiră toți din iad și intră întru împărățiia ceriurilor”.

Vedeți, fraților, cât iaste de mare mila lui Dumnezeu, cum greși Adam și iar îl ertă Dumnezeu? Că de ar fi grăbit Adam după greșala ce au greșit întâi, încă de atunci l-ar fi iertat Dumnezeu. Vedeți, câți ghimpi de mărăcini și de măceși au luat mâinile lui, și după moartea sa încă zăcu în iad sufletul lui 4603 de ani, iar numai de ar fi grăbit cându îl întreba Dumnezeu și să fie zis „greșit-am, Doamne”, el n-ar fi căzut într-atâta muncă și răutate, nici Dumnezeul nostru n-ar fi pătimit atâtea munci, ci încă atuncea i-ar fi ertat greșala și l-ar fi pus iar în raiu, ca și pre Petru, mai marele apostolilor. Că el, deaca cunoscu păcatul său, că au greșit și s-au lepădat de Dumnezeul său, nu zăbovi ca Adam, ca să nu-și pue Domnul mâniia pre dânsul, ci într-acela ceas plânse cu amar și zise așa: „Greșit-am înaintea ta, Doamne, Dumnezeul mieu, greșit-am și am făcut hicleșug înaintea ta, căci m-am lepădat de tine”. Deaciia, Dumnezeu într-acel ceas îl ertă și-l puse mai marele apostolilor și-i déde și cheaia împărăției ceriurilor pre mâna lui, pentru căci grăbi cătră pocăință, și-i zise: „Petre, orice vei lega pre pământ fi-va legat și în ceriu”.

Văzuși cum au dat Dumnezeu lui Adam tot raiul și-i zise: să fie biruitoriu preste tot raiul, iar numai din pomul care-i poruncise să nu mănânce? Într-acesta chip au dat Dumnezeu și noao. Lui Adam i-au dat hrana raiului, iar noao ne-au dat dulceața pământului într-această lume și din sporiul ei să ne hrănim. Și ne opréște și pre noi să nu mâncăm de céle ce nu plac lui Dumnezeu, și știm și noi cu adevărat care plac lui Dumnezeu și care nu-i plac și care porunci sunt preste voia lui. Deci carele dentru noi va umbla în voia lui, și Dumnezeu încă va umplea pohta sa; iar cel ce va greși dintru noi și va călca poruncile lui Dumnezeu, unuia ca acestuia nu i să va umplea pohta de la Dumnezeu, ci încă îl va munci și îl va căzni și mai rău decât pre Adam. Pentracéia și noi, fraților, deaca facem păcatul, să nu zăbovim cu pocăința, până nu pornéște Dumnezeu mâniia sa spre noi. Că de-l vom lăsa să să învechească în noi, el va face rană în sufletele noastre și cu multă greutate de abia-l vom curăți. Și cum facem păcatul, îndată să alegrăm cu pocăință cătră Dumnezeu, cum și apostolul grăbi, și să plângem cu lacrămi ca și el. Că Dumnezeu iaste milostiv și nu să mânie până în sfârșit, nici va ținea pizmă în véci, ci ne va erta, cum au ertat și pre apostol.

Drept acéia și tu, fătul mieu, sau alt domn carele va alége Dumnezeu, sau din boiarii cei mari, sau din cei mici, sau din cei bogați, sau din cei săraci, să ne învățăm, fraților, să facem de-a pururea mila lui Dumnezeu și să îngăduim lui. Că Domnul Hristos vezi cât bine și câtă smerenie au făcut pentru noi, iar noi pentru dânsul ce am făcut? De acéia, când ne va chema Dumnezeu cătră sine, ca să vedem fața împărăției sale cea luminată și noi n-am făcut nici o bunătate de ale lui, ce ne va fi atunci? Ci încai de acum să nu ne lenevim pentru slăbiciunea noastră și pentru domolniciia noastră, care niciodată voia lui Dumnezeu n-am făcut. Însă iar, tot să ne nădăjduim spre mila lui Dumnezeu, că el iaste mult milostiv și oricine va mérge cătră dânsul, nici într-un chip nu să va dăpărta de acela.

Pentr-acéia și pre voi, ori pre care va alége Dumnezeu și-l va pune să fie păstor turmei sale, să fiți blânzi spre turma lui Hristos și cu multă frică și smerenie să o pașteți, ca să aveți cu ce vă arăta înaintea Domnului nostru Iisus Hristos, cum și David împăratul și prorocul fu blând și smerit și îngăduitoriu lui Dumnezeu. Pentr-acéia zise Dumnezeu: „Aflaiu pre David bărbat după inima mea”. Așijderea și voi, de veți fi blânzi și buni și smeriți, blândéțele lui David să va pogorî spre voi. Și să fiți înțelepți și chibzuiți de nu mai mult, încai ca albinile. Că vedeți că albina cât iase din uleiul ei și umblă prin flori de-și agoniséște mannă și hrană cu multă osteneală, că tot câștigul și agoniseala ei din flori iaste, însă nu din tot feliul de flori. Că de ar fi aducând manna ei din tot feliul de flori, n-ar fi fagurii ei așa de dulci; ce den toate florile alége care sunt mai dulci, de adună agoniseala sa dintr-însele. Pentr-acéia și fagurii ei sunt atâta de dulci și în toată vrémea să îndulcește de dânșii, și nu numai albina, ci și alte făpturi ale lui Dumnezeu.

Așijderea și domnul care iaste ales și unsu lui Dumnezeu, aceluia-i sunt slugile ca și florile. Deci, de va priimi domnul toate cuvintele lor, și céle bune, și céle réle în inima sa, niciodată nu i să va îndulci inima, cum și fagurii albinii n-ar fi dulci, de ar fi sfrânsu mannă din toate florile, și din céle dulci, și din céle amară; ci de céle amară ia să feréște, iar din céle buni și dulci ia. Pentr-acéia sunt fagurii așa de dulci. Vezi și socotéște, o, ticăloase ome, ce iaste albina, cum să socotéște și să feréște și nu să pune pe florile céle amară, fără numai pre céle dulci și își ia dintr-acélea hrană! Dară omul, carele iaste domn și ales de Dumnezeu și pus stăpân preste toate lururile și făpturile, și iaste cu minte și cu socoteală și însuflețit și va să dea seamă înaintea judecății lui Dumnezeu, iar noi n-am avut atâta chibzuială, măcar ca o albină, să cunoaștem ce iaste dulce și ce iaste amar. Ce câte cuvinte auzim de la oameni, și bune, și réle, noi nu le alégem care sunt dulci și care sunt amară, ce cu toate ne umplem inima, și să află într-însele mai multe amară decât dulci. Pentracéia zice și Scriptura că „vorbele și cuvintele céle réle strică obicéiurile céle bune”, care în toată vrémea amărăscu inimile noastre și nu numai ale noastre, ci și ale altora a mulți, carii sunt supt biruința noastră. Dreptu acéia, să cade să fie domnul cela ce-l va fi ales Dumnezeu și-l va fi unsu spre domnie. Iar de nu să va smeri, nici să va pleca lui Dumnezeu, zice Sfânta Scriptură: „Cel ce să va înălța, acela să va smeri, iar cel ce să va smeri, acela să va înălța”. Așijderea și domnul carele va vrea să cunoască că un Domn iaste mai mare, carele au făcut ceriul și pământul, și să să smerească înaintea lui, acela să va înălța; iar domnul carele nu să va smeri înaintea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu-l va smeri pre dânsul, ca și pre Adam. Că el, ce domnie era în mâinile lui? Iar apoi ce fu? Dar cum nu fu domnie mare în mâinile lui, când Domnul nostru Iisus Hristos era tot cu dânsul și-i déde raiul în mâna lui, și cu raiul și déde 7 bunătăți? Iar Adam, pentru nesmereniia lui, ce pierdu întâi? Întâi pierdu că-și întoarse Dumnezeu fața sa de cătră dânsul în mânie. A doao ce pierdu? Pierdu acéle 7 bunătăți și le luo Dumnezeu de la dânsul. A treia ce păgubi? Păgubi hrana raiului. Adam, pentru nesmereniia lui, scoase-l Dumnezeu și-l smeri din cinstea și domniia lui care i-o dédese. Iar fericitul Iov, zăcând în gunoi gol și dăspuiat și cu multe bube, și-l mânca viermii, el tot mulțumiia lui Dumnezeu și zicea: „Mulțumescu-ți, Doamne, Dumnezeul mieu, mulțumescu-ți, că gol m-am născut din pântecéle mâne-mea!“ Și într-acesta chip, Adam din biruința și putérea sa să smeri, iară Iov, cu smereniia sa, să înălță din gunoi. Așijderea și domnul carele nu să va smeri într-această lume și într-acestu veac și nu va împărți judecată dreaptă robilor lui Dumnezeu și fără fățărnicie. Că măcar împărat, măcar domn, măcar boiariu, măcar bogat, măcar sărac, toți pre o cale vom să mergem la judecata lui Hristos și să stăm înaintea lui. Și atunci nu să va cunoaște nici domn, nici împărat, nici boiariu, nici bogat, nici sărac, ci toți vor sta fieștecare cu lucrurile sale, măcar bune, măcar réle. Deacii cu ce măsură vom fi împărțit noi aici oamenilor dreptatea, cu acéia și noao ni să va măsura. Cum și în Sfânta Evanghelie zice: „Cu ce măsură veți măsura, cu acéia vă să va măsura”. De acéia, de ne vom smeri noi lui Dumnezeu, iar Dumnezeu ne va înălța. Iar domnul cela ce să va ținea mare cu putérea sa și să va trufi și-i să va părea că nu iaste nimini ca dânsul, dar unul ca tine, o, ticăloase, când nu iaste întru tine putérea celui de sus? Sau cel ce să laudă și să nădăjduiaște spre putérea sa și zice: „Putérnic sunt eu, și pentru putérea mea pre nimeni nu bag în seamă!” O, ticăloase ome, dar cum ești tare și putérnic când pre Dumnezeu l-ai mâniat și de tăriia cea cerească te-ai lipsit? Ci deaca te-ai lipsit de acéstea de toate, dar ce te mai ții bogat și tare și puternic? Sau zici: „Bogat suntu, cât nu iaste altul ca mine în lume”. Dar cum te vei chema bogat, când de bogățiia și de bunătățile raiului, careți era gătite în véci, tu te-ai lipsit de dânsele în véci? Dar acum ce bogat ești? Sau de te vei îmbrăca în haine de frânghie, împodobite cu aur și cu mărgăritariu și cu pietri scumpe și vei căuta la dânsele și te vei vedea împodobit bine și frumos, și vei zice: „Nimeni nu iaste ca mine” și te vei umplea de bucurie și de veselie, iar trupul ți l-ai spurcat, și duhul sfânt s-au depărtat de la tine? Dar cum poți să te bucuri și să te veselești, când duhul cel sfântu nu lăcuiaște întru tine, ci au rămas trupul tău pustiiu, ca o casă când o părăséște stăpână-său? Că tot omul, măcar domn, măcar boiariu, măcar bogat, măcar sărac, de-ar dobândi toată lumea și deaca-și va piiarde sufletul, deacii ce folos îi iaste? Ci numai „fericit bărbatul carele n-au mersu în sfatul necredincioșilor, și pre scaunul pierzătorilor n-au șăzut, și în calea păcătoșilor n-au stătut, ci în légea Domnului au fostu voia lui și în légea lui să va învăța ziua și noaptea”. Și-i va fi gândul și cugetul tot la Dumnezeu. Că acela cu Dumnezeu iaste și Dumnezeu cu dânsul! Deacii cu cel ce iaste Dumnezeu, acela iaste putérnic, că putérea celui de sus lăcuiaște într-însul. Și acela iaste bogat, căruia-i iaste dată împărățiia ceriului și hrana raiului. Și acela iaste dăruit căruia îi iaste dăruită de la Dumnezeu fața sa cea luminată, să să luminéze ochii lui văzând-o de-a pururea. Și unuia ca acestuia i să cade să să veselească, carele va umplea voia lui Dumnezeu și trupul său și-l va păzi în curăție, că într-acesta să va pogorî duhul sfânt și să va sălășlui într-însul și va fi tot cu dânsul. O, cât iaste de bine a fi tot cu Dumnezeul nostru și să lăcuim cu el și să să sature privirea noastră pururea de vedérea féții Domnului nostru, și să ia inima noastră îndulcire și veselie de la cântările céle multe și în multe feliuri ale îngerilor, care în véci niciodată nu vor tréce adevărat.

Iată fraților, că eu cât mă putui pricépe despre o parte, eu m-am silit pentru voi și v-am scris. Iar de voi fi greșit ceva întraceastă scrisoare a mea, voi, frații miei, să mă ertați, ca să iarte și Domnul Dumnezeu sufletele voastre. Căci că scrisoarea aceasta o am săvârșit, ci acum trebue să să lége de dânsa și pecéte, pentru că cartea care iaste pecetluită, acéia să créde. Iar eu, însă am socotit că de la Adam până acum au fost mulți împărați și mulți domni, și multe feliuri de cărți s-au făcut și au scris și le-au pecetluit cu peceți iar apoi toate au trecut ca roao cea de dimineață și acum nimic nu să cunoaște de acei împărați și de acei domni mari și putérnici de atunci, nici de ei, nici de pecețile lor, făr’ numai lucrurile céle bune ce vor fi făcut în viața lor acélea nu vor peri în veci. Pentr-acéia și eu socotiiu și văzuiu că după puținea vréme și eu voi să mă petrec din lumea aceasta, și pecețile méle vor să să strice. Drept acéia n-am legat pecéte. Iar de va fi cuiva necaz și dosadă, căci n-am legat pecéte de această scrisoare, voi să ascultați și să vă spuiu carea iaste pecétea drepților, cea de veselie și de bucurie, iar noao păcătoșilor cu multă plâmgere și cu mare jale și nevoe cându va veni fiiul omenescu cu slava sa și toți sfinții îngeri împreună cu dânsul. Atunci va șădea pre scaunul măririi lui, și să vor aduna înaintea lui toate limbile, și va dăspărți pre unul de altul, cum dăsparte păstoriul oile din capre, și va pune oile despre dreapta, iar capréle dăspre stânga. Atuncea va zice împăratul celor despre dreapta lui: „Veniți, blagosloviții părintelui mieu, de moșteniți împărățiia care iaste gătită voao încă din-ceputul lumii. Că am flămânzit și mi-ați dat de am mâncat, însetoșat-am și m-ați adăpat, strein am fost și nu m-ați dus în casele voastre, gol am fost și m-ați îmbrăcat, bolnav am fost și m-ați cercetat, în temniță am fost și ați venit la mine!” Iar drepții vor zice: „Doamne, când te-am văzut flămându și te-am săturat, sau setos și te-am adăpat? Când te-am văzut strein și te-am dus în casele noastre? Sau când te-am văzut gol și te-am îmbrăcat, și când te-am văzut bolnav sau în temniță și am venit la tine?” Iar împăratul, răspunzându-le, va zice: „Adevărat grăescu voao, că pentru căci ați făcut unuia din cești mai mici, mie ați făcut”. Atuncea va zice și celor ce vor fi de-a stânga lui: „Duceți-vă de la mine, blestemaților, în focul cel de veci, care iaste gătit diavolului și îngerilor lui. Că am flămânzit și nu mi-ați dat să mănâncu, însetat-am și nu m-ați adăpat, strein am fost și m-ați dus în casele voastre, gol am fost și nu m-ați îmbrăcat, bolnav am fost și în temniță și nu m-ați cercetat”. Deacii și acéia vor răspunde și vor zice: „Doamne, dar când te-am văzut flămând și setos, strein sau gol, sau în temniță și nu țe-am slujit?” Iar el le va răspunde zicând: „Adevărat zic voao, căci n-ați făcut unuia din cești mai mici, mie n-ați făcut”. Și aceștea vor merge în munca cea de véci, iar cei drepți în viața cea de véci.

Vai de noi atunci, fătul mieu și voi, fraților, vai de noi, când să vor dăspărți ochii noștri de la fața Domnului nostru cea dulce și-și va întoarce Dumnezeu cătră noi dosul cu mânie, și ne va dăpărta de la dânsul, și nu vom mai vedea fața lui în véci! Iar cei drepți vor lua viața cea de véci, care nu să va tréce niciodată, iar noi vom lua munca cea de vecie, care iar în véci nu va tréce. Cei drepți în bucurie, iar noi în tristăciune; cei drepți vor mérge în lumina cea cerească, cu multă veselie și părere bună, iar noi vom mérge în temnițile iadului céle întunecate, cu multe jale și plângere și vaete. Cei drepți vor mérge în mirosul cel bun al raiului, iar noi vom mérge întru împuțiciunile iadului. Cei drepți vor mérge în rai, ca să înflorească într-însul ca crinul în véci, iară noi vom rămânea ca niște pleave, iar și în focul cel nestinsu vom fi arși. Drepții vor șădea la masa carea și-o au gătit cu ostenință lor și vor lua multe cântece îngerești și să vor veseli în inimile lor cu bucurii sufletești, care sunt nespuse și netrecătoare niciodată, iar noao ni să vor pune mese de foc nestinsu, și atunci să vor înfricoșa sufletele noastre de iadul care iaste plin de plângeri și de vaete. Și cei drepți neîncetat să vor bucura și să vor lumina de fața Domnului nostru Iisus Hristos, iar noi în toată vrémea ne vom întuneca de fața satanii. Cei drepți să vor îndulci de fața Dumnezeului celui bun și milostiv și necontenit îi va mângâia și-i va veseli, iar noi vom rămânea făr’ de Dumnezeu. Deacii tu, fătul mieu, și voi, fraților, deaca vom rămânea de fața cea luminată și dulce a Dumnezeului nostru, atunci ne vom chema săraci și dosădiți, și câte lacrămi și suspini și olecăiri ne vor împrejura într-acel ceas și acel plânsu de atunci, cui vom plânge sau ce folos vom avea de dânsul? Au doar ne vom înfolosi de fața satanii cea groaznică și întunecată? Sau ne va face el vreun bine?

Vedeți, fraților, ce grijă și ce întristăciune va fi când să va dăspărți robul de fața stăpână-său cel dulce și bun? Deci, de vréme ce socotim noi că vom să avem mare jale și întristăciune când vom fi dimpreună lăcuitori cu chipul și cu fața satanii cea scârnavă și groaznică, noi să ne îmbrăcăm în îndulcirea Dumnezeului nostru și să îndrăgim acea față luminată a lui Hristos, Domnul nostru, și lui neîncetat să-i lucrăm. Că lacrămile noastre numai aici într-această lume suntu de folos până suntem vii, iar după moarte noi nu putem nimic să lucrăm lui Dumnezeu. Că cei morți nu cred, cei morți nu mărturisescu, cei morți nu lucrează, celor morți nu să va dăscoperi nici o taină; cei morți nu fac sfaturile céle bune și înțelépte, cei morți nu pot lua plată. Mortul nebotezat și mai nainte de judecată să judecă. Iar cei vii și cei sănătoși, acéia vor lăuda pre Dumnezeu. Dreptu acéia, fraților, să ne nevoim să lucrăm lui Dumnezeu până suntem vii, ca să nu să apropie vrémea și să ne afle nelucrați lucrurile lui Dumnezeu. Că deaca ne va apuca acea vréme fără îndreptare, deacii ce răspunsu vom da atunci Dumnezeului nostru? Au doar vom zice că n-am avut besereci, sau n-am avut proroci, sau n-am avut mucenici? Dar scripturile céle dumnezeiești au n-am avut? Lucruri sufletești au nu sunt? Căci dar șădem aici în zadar? Au nu vedeți că soaréle face umblarea sa? Au nu vedeți luna slujind celui ce o au făcut? Au nu vedeți făptura slujind făcătoriului său? Au nu vedeți toate stihiile lucrând, fieștecare precum îi iaste tocmeala și pre ce iaste făcută? Dar voi, căci șădeți în zadar dosădindu-vă firea voastră, căci vă potriviți idolilor celor morți, au nu aveți ochi să vedeți frumusețile făpturii și să cântați celui ce au făcut făptura? N-aveți gură și limbă să vă dășteptați spre lauda și spre mărirea cuvintelor celor ce-s spre dânsul? Au nu aveți mâini, să le tindeți spre milostenie? Picioare n-aveți, să alergați cătră cărările facerii de bine? Căci șădeți aici toată ziua în zadar, până cându vă apărați de stăpâniia mea? Iar ei ziseră lui, că pre noi nimeni nu ne-au luat. Dar cum vom putea zice: „Nu ne-au luat nici ne-am priiuit nimini”? Că cuvântul mântuitoriului nostru, cum zice în Sfânta Evanghelie și totdeauna mărturisindu-ne, zice: „Cel ce va vrea să intre să lucréze în viia mea, sau în ceasul dentâi, sau la ceasul al șaselea, sau la ceasul al noaolea, sau la ceasul al unsprăzécelea, tot va lua plată“. Pentr-acéia și la noi, fraților, măcar dă ne-am și lenevit și de cuvântul Dumnezeului nostru n-am grijit și n-am grăbit să intrăm la lucrul Domnului în ceasul cel dintâi, după porunca lui, iar până stă sărbătoarea, noi încai de la al unsprezecélea ceas să grăbim să întrăm, că Domnul nostru iaste mult milostiv, pentr-acéia ne va milui și pre noi. Că cât iaste de bună pocăința care o va face omul cătră Dumnezeu, că iaste ca și a celor dentâi! Că vor fi mulți din cei dintâi apoi, și din cei de apoi întâi.

O, fraților, vedeți cât iaste de bun Domnul Dumnezeul nostru? Cum puse pre noi, cești de apoi, cu cei dintâi! Și osteneala nu iaste tot într-o potrivă, iar plata într-o potrivă.

Durérea neîntocma, iar îndăstulirea întocma. Nevoințele nu tot într-un chip, iar slava într-un chip. Cești de apoi, numai un ceas făcură. Un ceas plânse muiarea cea curvă și-și dărăpănă părul care rău și-l împletise, și sărutându picioaréle tale Doamne; și aduse ție mirul cel cerescu, mir pământescu; și o dăruiși cu dar ca acela, să fie fată ție. Un ceas alergă cătră tine tâlhariul, când te văzu răstignit pe cruce, zicând: „Adu-ți aminte, Doamne, de mine, când vei veni întru împărățiia ta”. Și numai pentru acest cuvântu îi dăschiseși raiul. Pre Pavel, gonitoriul, căci plânse un ceas, făcuși-l ca evanghelist. „Cești de apoi numai un ceas au făcut, și i-ai făcut întocma cu noi, carii am răbdat greutatea și zăduhul zilii?” Dar iubitoriul de oameni Dumnezeu ce zice unora ca acestora? Că răspunse unuia dintr-înșii și-i zise: „Priiatene, nici o nevoie nu-ți fac, că eu în tot ceasul sunt gata să rabdu greșalele zidirii méle, care o am iubit, și în toată vrémea aștept, deaca au greșit, să să pocăiască. Și cel ce va veni cătră mine cât de puțin nu-l voi goni de la mine”. Iată, fraților, vedeți că totdeauna ne mărturiséște Domnul nostru și zice că cel ce va mérge cătră dânsul, nu-l va goni de la el. Pentr-acéia și noi să ne nevoimu, până iaste târgul să târguim. Că deaca să va sparge târgul, décii nu vom mai afla nimic să ne cumpărăm; ci până ne iaste târgul la mână, noi să cumpărăm. Să iubim pre Dumnezeu cum să cade și în toată vrémea să facem lucrurile céle bune carele plac lui, că acesta iaste târgul. Și până nu apune soaréle, că deaca va apune soaréle, décii nimic nu vom putea lucra de céle ce plac lui Dumnezeu. Ce să ne nevoim, fraților, înaintea Dumnezeului nostru până nu apune soaréle din ochii noștri. Că de-acii nu vom putea întra în ograda Dumnezeului nostru. Că așa s-au îndărăcnat și s-au lenevit și céle 5 féte și n-au vrut să lucréze lui Dumnezeu și nu ș-au cumpărat untdelemnu până au fostu târgul. Pentr-acéia le încungiurară întunérecul neîndreptate și făr’ de untdelemnu. Și cerșură untudelemnu de la célélalte 5 féte, care era acolo, și ziseră așa: „Voi ați lucrat lui Dumnezeu și ați umplut voia lui și până au fost târgu voi v-ați cumpărat untdelemn, iar noi n-am lucrat lui Dumnezeu, nici n-am umplut voia lui, și până au fost târgul noi nu ne-am cumpărat untdelemnu. Ci iată că ne-au încungiurat întunérecul. Ci ne dați și noao din untuldelemnu al vostru, să ne aprindem candilile, ca să lumineze și ochii noștri într-acest întunerec”. Deacii acéle 5 féte înțelépte răspunseră celor nebune și le ziseră: „Dar de nu ne va ajunge acest untudelemnu și noao și voao? Ci păsați la cei ce vându și vă cumpărați”. Iar iale, deaca mérseră la târgu, târgul fu spartu, și nu aflară să-și cumpere untdelemnu, să-și luminéze luminile lor, ci le încungiurară întunérec foarte cumplit și le încuiară porțile ceriului. Deacii iale strigară de-ntunérec și ziseră: „Doamne, Doamne, dășchide-ne!” Iar ginerile răspunzându zise: „Adevărat vă grăescu, că nu vă știu cine sunteți”.

Pentr-acéia, fraților, să ne nevoim până avem vréme, ca să nu ne apue soaréle și să nu fim întrați întru împărățiia ceriului și să nu ne încungiure întunérecul, ca si pre céle 5 féte nebune, și să strigăm din ’tunérec, când să vor încuia porțile céle cerești și soaréle va apune. Să ne témem să nu se vatăme inima noastră, auzind cuvântul acela carele au zis céle 5 fete nebune, ci să cădem cătră Dumnezeu cu smerenie mai nainte, până nu vor fi porțile cerești încuiate și până grăiaște Dumnezeu cătră noi cu blândéțe și cu multă umilință ne întreabă și zice: „O, zidirea mea, eu am făcut pre voi din pământ cu mâinile méle și v-am dat suflet din gura mea, și ați fost vii. Pentru dragostea voastră, zidirea mea, eu vărsai sângele mieu. Pentru Adam sângele mieu să vărsă, iar trupul cel căzut a lui Adam să rădică și firea lui Adam cea întunecată o schimbaiu, și nu numai a lui Adam, ci a toată zidirea mea, care mă va iubi și au fost din rădăcina lor, care o am izbăvit eu și pre voi, pre toți, de fața satanii cea scârnavă și spurcată. Și v-am dăruit fața mea cea luminată, ca să vă luminați de dânsa toți în toată vrémea. Și totdeauna eu așteptu carele va vrea să vie cătră mine să să îndulcească pururea de fața mea. Iar voi, cu voia voastră înșivă, vă dați în fața satanii. Fața mea nu o ați iubit, iar fața satanii o ați iubit. Crez, eu v-am izbăvit de fața satanii, dar acum cine v-au sfătuit să luați iar întunerec de la fața lui? Fața mea nu o ați iubit, iar fața călcătoriului mieu și a vrăjmașului vostru voi o ați iubit. Eu v-am gătit voao raiul mieu și v-am dăruit cununi vecinice, împletite, iar voi, făptura mea, căci n-ați venit la raiul mieu și să luați cununile care vă le-am gătit voao și să lăcuiți cu dânsele. Ci, în locul raiului mieu, voi ați luat pușcăriile iadului. Că eu n-am gătit voao, făptura mea, pușcăriile iadului, ci le-am gătit satanii și îngerilor lui. Dar voi căci ați lăsat pe mine și raiul mieu și-ați mersu în iad, care au fost gătit diavolilor. Că știți că voao am gătit raiul mieu și vă l-am dăruit. Și masa mea cea dulce și neputrezitoare știți că de la mine voao au fost dăruită, zidirea mea, ca să vă bucurați de dânsa și denaintea voastră niciodată să nu să ia. Iar voi, căci n-ați luat darul mieu și căci n-ați venit la masa mea să luați bucurie și veselie, ci masa mea o ați părăsit și ați mersu la masa focului celui nestinsu și la viermii cei neadormiți. Că și acéia masă, zidirea mea, încă nu o am gătit voao, ci o am fost gătit călcătoriului mieu și vrăjmașului vostru, diavolului. Și în focul cel nestinsu și în viermii cei neadormiți, cine v-au poruncit să întrați, că eu nu v-am îndemnat să întrați, nici am fost gătit voao, zidirea mea, ci am fost gătit tot călcătoriului mieu și vrăjmașului vostru, diavolului. Iar voao, zidirea mea, v-am fost dăruit bucuriia mea și glasul îngerilor miei pentru voi l-am fost gătit, ca să vă veseliți de glasurile lor și de fața mea cea dulce. Dar voi, făptura mea, căci v-ați lepădat de fața mea și ați iubit fața satanii. Crez, știutați voi că a mea zidire ați fost, iar nu ați fost a satanii. Și eu mi-am vărsat sângele mieu să vă izbăvescu de la fața lui, și iată că ați fost izbăviți. Dar apoi, de voia voastră căci ați mersu iar la fața diavolului și căci ați mersu de voia voastră în tartarul cel réce și în vaetele céle neîncetate, unde iaste scrâșnirea dinților, iar glasul și cântările îngerilor miei voi le-ați părăsit. Că știți că n-am gătit eu voao, făptura mea, tartarul cel réce și vaete céle neîncetate și scrâșnirei dinților, ci v-am gătit voao binele, care nu-l poate auzi omul cu urechile lui, nici îl poate socoti cu mintea sa, nici la inima lui n-au întrat, cum înșivă vedeți acum ce am fost gătit voao.

Și atunci cu multe blândéțe și cuvinte dulci va chema Dumnezeul nostru pre cei drepți cătră dânsul și le va zice așa: „Veniți la mine, moșténii miei, care ați urmat tot cuvintelor méle și pre mine ați iubit! Luați-că acuma darurile care vă le-am gătit!” Dar cu câtă bucurie vor mérge drepții și vor lua slavă de la Dumnezeul nostru! Deacii atuncea va zice și celor păcătoși: „Păsați de la mine, neurmătorii miei, carii n-ați urmat niciodată cuvintelor méle, nici pre mine n-ați iubit! Păsați întru întunérecul cel osebit și în focul cel vécinic, care l-am fost gătit eu diavolului și îngerilor lui, iubiților voștri, pre carii voi totdeauna i-ați iubit și voirilor lor ați urmat. Că eu v-am fost izbăvit de fața lor, iară voi i-ați iubit. Pentr-acéia, deaca vréme ce ați iubit fața lor, iar voi lăcuiți cu dânșii întru întunérecele céle osibite și în tartarul cel réce în véci! Și de acum să fiți dăspărțiți de mine în véci, și să fiți lipsiți de toate bunătățile méle, și să nu mai vedeți fața mea în véci, ci să fiți blestemați și în toată vrémea înfricoșați de fața diavolului, că voi de a voastră bună voe l-ați iubit”. Și așa vor mérge drepții în bucuriia Domnului său și să vor bucura de-a pururea de fața lui Iisus Hristos, Dumnezeul nostru. Iar noi, cești păcătoși, vom rămânea blestemați ca să nu mai vedem fața Domnului nostru, nici ale drepților lui. Atuncea să va dăspărți Dumnezeu cu drepții săi, iar noi cu multe lacrăme și umilință vom striga și vom zice: „Bucură-te raiule, că au întrat în tine Domnul tău cu drepții săi! Bucurați-vă și voi, drepților, priiatenii noștri, că acum ne dăspărțim unul de altul, și noi cu multă grijă, iar voi cu multă veselie. Că într-această lume am fost toți priiateni dinpreună; ci pentru căci ați iubit pre Domnul nostru, pentru acéia astăzi vă chemați iubiții lui Dumnezeu și priiatenii lui și vă veți veseli de fața lui în tot ceasul. Iar noi înșine ne-am pierdut și ne-am lipsit de fața lui și de bunătățile lui céle dumnezeiești, care le-au gătit tuturor care-l iubescu, iar noi înșine ne-am dat satanii și pre satana am iubit. Pentr-acéia și Dumnezeu satanii ne-au dat”. Dar acum ce vom să răspundem și ce vom să mai zicem, fără numai: „Dreptu ești, Doamne, și dreaptă iaste judecata cu carea ne-ai judecat. Că pentru volniciia noastră am dobândit fața satanii și lăcașul lui, și de astăzi înainte nu vom mai vedea luminata fața ta, și din temnițile iadului de acum niciodată nu vom mai eși”. Vai de noi, vai de noi! Că acum ne dăspărțim de fața lui Dumnezeu și de bunătățile lui ne lipsim și judecătoriul ne-au judecat, și porțile ceriului s-au încuiat și s-au pecetluit, ca să nu să mai ia binele drepților din mâinile lor niciodată. Iar pre noi, cești păcătoși, ne va acoperi focul cel iute și întunérecul cel osebit. Și s-au pus și noao peceți ca să nu mai eșim de acolo niciodată, nici să avem nici o mângâiare. Că de am fi vrut să ne mângâem, iar gurile noastre nu pot să înceapă să grăiască una cu alta, că s-au umplut de vaiete și de focul cel de véci. Sau de am vrea să căutăm cu ochii unul spre altul, să ne mângâem și să ne îmblânzim, iar vederile ochilor noștri văd alte vederi și nu mai pot căuta, că să orbescu de înmulțirea lacrămilor și să înfricoșază de fața satanii. Iar de am vrea să ne mângâiem cu cugetul, ce mângâiare va să fie când acea muncă n-are sfârșit, fără numai plângere și vaete și dureri.

Drept acéia, fătul mieu, Theodosie, și voi, alți frați toți, acéia iaste pecétea cea adevărată: a celor drepți întru bucuria cea de veci, iar a celor păcătoși pecéte iaste în iad, cu satana, în plângerea și în vaetele céle de véci. Deci, fraților, șă alergăm cătră Dumnezeul nostru și să umplem voia lui, să iubim fața lui, ca să nu ne dăzlupească de fața sa când să vor pune pecéțile și să fim soții păcătoșilor în iad, ca céia ce au iubit fața satanii. Ci să alergăm cătră Dumnezeu cu milostenie, cu pocăință, cu dragoste frățească, cu curăție și cu rugăciuni curate și să ne plecăm féțele pre pământ și să zicem așa: „Pleacă-te, fața mea, pre pământu, pleacă-te, că din pământ ești și iarăși în pământ vei să mergi!” Iar mintea noi să ni-o înălțăm sus, cătră Dumnezeul nostru, carele iaste în ceriuri, cu multă plângere și umilință ca să urmămu Domnului nostru și să zicem: „Milostivéște-te spre noi, Doamne, milostivéște-te, că am făcut rău și multe păcate înaintea ta și n-avem pre nimeni cu milă, fără numai pre tine, Dumnezeul nostru! Pentr-acéia alergăm cătră tine Doamne, Dumnezeul nostru, ca să ne miluești”. Iar Domnul nostru iaste mult milostiv și oricine merge cătră dânsul nu-l gonéște de la sine. Așa și noi, de vom mérge cătră dânsul, nu vom fi goniți, ci ne va da cămara sa cea bună și ne vom îndulci de dânsul în vecii vecilor, amin.

Și iar, fătul mieu, Theodosie, și voi, iubiții miei frați și moșténi înmărățiii și domniei noastre, mai nainte de semnul peceții eu am cerșut de la voi ertăciune, ca să ertați pre mine păcătosul de voi fi greșitu, sau vă voi fi dosădit cu acéste cuvinte ce am scris aici. Că pentru voi m-am silit și m-am nevoit, și acum, la sfârșit, deaca sfârșiiu, iar plecai fața mea spre dragostea dumneavoastră. Că eu nu mă socotescu a fi vreun înțeleptu, sau să aibu minte desăvârșită, sau să fiu cu vreo vrédnicie întregu sau slujitoriu și îngăduitoriu lui Dumnezeu, ci suntu mai păcătos decât toți câți suntu născuți pre pământu. Și înțeleș și auziiu gura lui Solomon zicându: „Dă înțeleptului pricină, și mai înțelept va fi”. Pentr-acéia și eu, măcar de nu suntu harnic și vrédnic să arătu cătră voi atâta ostenéle, iar dumneavoastră încă mai mult să adaogereți bunătate cătră Dumnezeu și cu dragostea cea dumnezeiască și cu cuvintele lui să o umpleți. Ca să împărățiți împreună cu Domnul nostru Iisus Hristos în ceriu, a căruia iaste slava, cu tatăl și cu duhul sfânt, acum și pururea și în vecii vécilor, amin.