Pildă a aceluiași Varlaam. Pentru priveghetoare

Că zice că cei ce să nădăjduescu în minciuni și cred numaidecât cuvintele céle deșarte și nu iscodescu întâi bine, să vază acéle lucruri suntu adevărate au ba, și céia ce-și înalță gândul și cugetul unde nu pot ajunge, și cei ce să căescu de lucrurile céle ce au trecut, măcar réle, măcar bune, unii ca acéia să închipuescu unui om ce au făcut un laț și-l puse în niște burueni să prinză niscare păsăréle. Și deaca-l puse, prinse o privighetoare, care iaste pasăre înțeleaptă, și vru să o junghe. Iar acei păsăréle înțelépte i să déde glas ca de om, de grăi și zise așa cătră acel vânătoriu: „O, ome, deaca mă vei junghea, ce folos vei avea de mine? Că iată cât suntu de mititea, ci știi că nu-ți vei sătura pântecile de carnea mea. Iar de mă vei slobozi den laț, eu îți voi da 3 învățături, care, deaca le vei păzi, foarte îți vor fi de folos în toate zilele vieții tale“. Acel om să miră de niște cuvinte ca acéstea și zise că de va auzi niscari învățături noao de la dânsa, el o va slobozi. Deacii privighetoarea să întoarse cătră dânsul și zise: „Omule, la nimic, la ce nu vei putea apuca, să nu te tinzi; și de lucrurile céle ce au trecut să nu te căești; și minciunile niciodată să nu le crezi. Acéste trei învățături să le păzești, și-ți vor fi de mare folos“. Și să miră acel om de acéle cuvinte ale ei, înțelépte și tocmite, și o slobozi den laț și o lăsă să se ducă. Iar acea priveghetoare vrând să vază: acel om folositu-s-au ceva den învățăturile ei, au ba, începu a zbura în slavă și a zice: „O, cât iaste de rău omul cel făr' de sfat și făr' de chibzuială! O, ome, câtă avuție pierduși tu astăzi, că în mațele méle iaste un mărgăritariu mai mare decât oul de zgripțor“. Iar acel vânătoriu, deaca auzi așa, să întristă foarte și-i păru rău căci o au slobozit pre acea privighetoare, și iar să nevoia să o prinză. Și-i zise: „Vino în casa mea și te voi ospăta bine și te voi slobozi iarăși“. Iar privighetoarea zise cătră dânsul: „Acum eu te cunoscuiu că n-ai nici o minte și ești făr’ de nici o chibzuială și nebun. Că iată, câte țe-am zis și te-am învățat cu dragoste și cu nevoință, le-ai ascultat; iar nici o folosință dentrînsele n-ai câștigat. Crez, eu țe-am zis: de lucrurile céle ce au trecut, să nu te căești, iar căci am scăpat eu din mâinile tale, ție îți pare rău și te căești pentru lucru ce au trecut. Și țe-am mai zis: la ce lucru nu vei putea prinde, să nu te tinzi, și nu vezi că eu zbor prin văzduh? Și țe-am grăit: minciunile niciodată să nu le crezi, iar tu iată că crezuși să fie în mațele méle un mărgăritariu mai mare decât trupul mieu, și n-ai chibzut să vezi că nici eu, cu totul, nu suntu cât oul de gripsor! Dar mărgăritariul atâta de mare, cum ar fi încăput în mațele méle??

Drept acéia, nu să cade nimunui să să mânie îndată și să facă rău, iar mai ales împăratului și domnului și celor putérnici. Că zice Scriptura: „Ceasul mâniei lui iaste cădăre“. Ce nici să te grăbești și să te nevoești a crede minciunile, în loc de lucruri adevărate, până nu să vor adeveri cuvintele și lucrurile cu arătare credincioasă. Iar de te vei ispiti să-ți întinzi dreapta ta mai sus decât unde țe-au dat Dumnezeu, cela ce biruiaște pre cei vii și pre cei morți, cu adevărat deacii te vei căi și nu-ți va fi acea căială nici de un folos. Pentru acéia toate lucrurile să le faceți cu sfat și cu socoteală și cu ruga lui Dumnezeu, și deacii nu te vei căi de lucrurile céle ce au trecut.

Iosaf întrebă pre Varlaam și zise: „Dar cum să va păzi niștine, după botez, curat de toate păcatele, daca, de vréme ce au pocăință, după ce greșescu, cum zici tu? Că mie îmi pare mulți să nu să îndreptéze, ci să fie în multe griji și dureri și plângeri. Iar eu aș pohni să dobândescu calea céia cu carea aș putea poruncile lui Dumnezeu să le păzescu și să nu mă dăzlipescu de dânsele. Ca deaca mi să vor erta lucrurile céle réle ce am făcut mai denainte, deacii să nu mai mâniiu iar pre sfântul și Dumnezeul mieu cel dulce“. Iar Varlaam zise: „O, cinstite împărate, bine zici și-mi plăcură cuvintele tale! Iar iaste un lucru cu anevoe a șădea cineva lângă foc și să nu să prigorească, și iarăși nu iaste lesne a se încurca a se încurca cinevași cu lucrurile și cu grijile lumii și să viețuiască în bogăție și în ospéțe, și apoi să poată umbla în poruncile lui Dumnezeu și să să păzească să fie curat de acéstea. Că au zis Dumnezeu: „Nimeni nu va putea sluji la doi domni, că sau va iubi pre unul, iar pre altul va urî, sau de unul va asculta, iar pre altul va încépe a nu-l băga în seamă. Că nu va putea nimeni să slujască și lui Dumnezeu și Mamonului“. Scrie și Ioan, ucenicul cel iubit, care iaste evanghelist și theolog, și zice: „Nu iubireți lumea, nici céle ce sunt în lume, că cel ce iubéște lumea, nu iaste dragostea tatălui într-însul. Că tot ci iaste în lume, pohtă trupească iaste și dăsfătare ochilor. Și trufiia vieții nu iaste de la tatăl, ci din lumea aceasta iaste. Și va tréce lumea aceasta și pohta ei, iar cel ce va face voia lui Dumnezeu, acela va trăi în véci“. Aceasta auzind purtătorii de Dumnezeu, părinții noștri cei dumnezeești și pricepându că „să cade cu multe nevoi și întristăciuni a întra în împărățiia ceriului“ s-au nevoit a păzi după botezu haina care i-o au curățit cu neputrejune și curată și nestricată.

Pentru acéia, unii dintr-înșii s-au învrédnicit de s-au botezat și a doa oară. Dară cum s-au putut boteza a doao oară? Botezatus-au cu sângele lor, în vrémea muncilor cându-i muncea. Că și aceasta încă să chema botezu, și iaste foarte botez cinstit și proslăvit. Că deacii nu să mai spurcă acestu botezu de a doa oară, cu cugete réle și păcătoase, care și Dumnezeu îl luo pentru noi și-l închipui și-i zise botezu. Deacii, de-atuncea fură lui asémene și închipuiți întâi ai săi apostoli și ucenici, după aceasta ceata sfinților micenici, care s-au dat spre muncă în vremile împăraților celor muncitori și slujitori de idoli, de s-au muncit și ș-au vărsat sângele pentru numele lui Hristos și au răbdat pentru dânsul toate felurile de munci. Că au fostu dați leilor și altor hierâi cumplite și băgați în foc și tăiați de sabie. Iar ei tot mărturisea mărturie bună și ș-au păzit credința. Pentru acéia li s-au plătit cu dreptate și au dobândit cinste dreaptă și acum suntu lăcuitori cu îngerii. Și atâta străluciră bunătățile lor, cât „să tinse véstea lor în toată lumea și cuvintele lor ajunseră de luminară și îndreptară toate marginile pământului“ și s-au umplut toate biséricile de sfințirea lor. Iar pre draci cu totul îi gonescu și celor ce suntu bolnavi de boalele céle făr’ de leac, deaca să atingu de dânșii, le dau leac și vindecare. Și iaste pentru dânșii poveste multă și lungă, care va vrea să spue cinstitele lor lucruri. Pentru că acei împărați răi și muncitori cumpliți, dintr-acéle vremi, rău s-au petrecut și gonirea care era spre dânșii să potoli. Și stătură alți împărați credincioși în toată lumea, și deaca luară acéia și să potriviră acelora și dragostei lui Dumnezeu, carei suntu mucenici, și cu voirile și cu pohte acelora își răniră sufletele lor. Și lua aminte și le chibzuia foarte bine și cum să cade, ca să-și ducă sufletele lor curate și nespurcate înaintea lui Dumnezeu, dinpreună cu trupurile. Lepădară toate patemile și cugetele céle spurcate ale trupurilor și ale sufletelor lor și le curățiră. Și aceasta nu poate fi într-alt chip cumvași să să facă, ci numai căci lua bine aminte și vedea chibzuirea poruncilor și a credinței și a lucrurilor celor bune. Că nici de un folos nu iaste, căci or umbla prin mijlocul grijilor lumești, pentru acéia își aleaseră altă viață și traiu înstreinat și schimbat, și părăsiră toate, precum zise Dumnezeu: părinții, feciorii, rudeniile, priiatenii, bogățiia și hrana. Și toate câte suntu în lume urând, în pustie să sălășuiră, ca niște hiară sălbatece și lăcuiră pren munți, pren păduri, pren peșteri și prin scorburile pământului, cu multă scârbă și lipsă. Și s-au dăpărtat de toate frumusețile și dulcețile pământești și s-au părtășit numai unor obiiale réle, slabe și proaste și a puținea pâine. Și cu acéstea cugetară doao lucruri: și întâi le chibzuiră ca să nu să cumva cunoască de vicleniia vrăjmașului și den pornirile îndemnărilor lor și să să îndăzrădăcinéze pohta și cugetele lor céle ce le-au avut și le-au sădit cu toată râvna în inimile lor, spre céle cerești și dumnezeiești. A doao, ca să-și supție și să-și omoară pohtele trupului cu patemi réle și cu nevoi și să nu să scapete de slava celor ce s-au încununat pentru vărsarea sângelui lor, ce cât putură să închipuiră patimilor lui Hristos, și vor fi părtași împărăției cei făr' de sfârșit. Așa și într-acesta chip, socotind ei toată viața și traiul lor, petrecură cu liniște și făr' de turburare. Că unii lăcuia făr' de colibi și răbda căldura zădufului și gerul ernii și răceala ploilor și suflarea cea frigoroasă a vânturilor și alte nevoi și greutăți priimiia de a lor bună voe. Iar alții șădea câte într-o colibă și acolo făcea lucruri bune și să îndeletnicea de toate mângâerile și răpaosul trupului, și mânca numai câte puținea pâine seacă sau legumi nehiarte și burueni și muguri den copaci și viețuia cu viață grea și cu nevoe. Și nu le era dân dăstul numai atâta cât să părăsea de toate bucatele céle bune și cu dulceață, ci încă să nevoia și cătră altele: cătră răbdare și cătră ajun, și gusta dintr-acea pâine seacă sau legumi nefiiarte și burueni și din mugurul copacilor foarte câte puținel, atât numai cât să-și ție viața. Că unii ajuna toată săptămâna, iar dumineca numai ce gusta câte ceva dintr-acéstea, iar alții de 2 ori în săptămână, iar alții din amiazăzi în amiazăzi sau din seară în seară, iar cu ruga și cu rugăciunile închipuia traiului și vieții îngerești. Iar pizma și neguțătoriia și precupiia, care era întru oameni, de totul tot o părăsiră și o lăsară, și cugetele și gândurile céle dășarte și înșălătoare și nebune nu-i amăgiră. Și când făcea bunătăți mai multe ei nu cugeta că le-au făcut cu ostenințele lor, ce cu putérea lui Dumnezeu gândea că s-au făcut. Și toată voirea lor o pleca înțeléptei smerenii și nu socotea să fie făcând nici un lucru desăvârșit, cât să ostenia de mult, ci încă tot să fie mai cu multă datorie împresurați să ținea. Precum zise și Domnul Hristos, grăind: „Când veți face toate câte vă sunt poruncile, atunce voi ziceți: „robi neharnici și nevrédnici suntem, că ce ni s-au căzut noao să facem, noi n-am făcut?“. Și așa și într-acesta chip era care de care mai smerit, iar trufiia și măriia cea deșartă și toate altele, carele pohtescu oamenii, nici cum nu să afla într-înșii. Ce pentru aceasta lăcuia în pustii și voia să nu să arate oamenilor îndreptare, de la dânșii să ia plată. Că știia bine că toate faptele și lucrurile ce să fac întru trufie, acélea n-au plată, căci că suntu făcute pentru pohvala de la oameni, iar nu pentru pohvala de la Dumnezeu. Dreptu acéia, cine va face lucruri și ostenele pentru ca să-l laude oamenii, acela îndoit își va face șie nevoe, că trupul și-l ostenéște, iar plată pentru acéia n-are. Iar cei ce-au pohtit să fie slăviți de lauda Celui de Sus, cătră a lui slavă s-au dus, și slava oamenilor și a limii aceștiia nu o au băgat în seamă. Că unii au fugit și s-au depărtat de oameni, și așa deosebi s-au ostenit și s-au nevoit cu bune nevoințe și tot în lucruri bune ș-au cheltuit toată viața lor. După acéia s-au apropiat cătră Dumnezeu. Iar alții, mai aproape lăcuia unul de altul și numai duminicile și sărbătorile veniia la bisérică și să aduna, de să precestuia dumnezeeștilor taini, jungherii cei făr’ de sânge a cinstitului trup și sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, carea iaste întru iertarea păcatelor celor credincioși, și li să dă întru luminarea și sfințirea sufletelor și a trupurilor. Și să întreba unul cu altul de învățăturile dumnezieștilor cuvinte și de alte învățături, care să cădea. Iar ațâțările și întărâtările céle acoperite și ascunse le vădea, ca nu cumva să să prinză într-însele cineva din cei ce nu vor ști caznele și ațâțările acelui războiu. Deacii iar să întorcea fieștecarele dintr-înșii la lăcașurile și la colibile lor și cu bunătățile lor punea miiarea care iaste vrédnică de toată cinstea și dulceața în vasele inimilor lor, și făciia roadă foarte dulce, carea era și să cădea a fi la masa cea cerească. Iar alții lăcuescu de obște și să adună mulți și-și rădică unul să le fie mai mare și nastavnic și suptu porunca aceluia toți să pleacă și să supun, și toată voia lor cu cuțitul ascultării o junghe și să cheamă ca când ar fi niște robi cumpărați. Deacii nu mai trăescu, nici viețuescu lor, ce lui Hristos, pentru a căruia dragoste ei de a lor bună voe se-au făcut mai mici și s-au supus. Și să cade a zice că deacii nu mai trăescu, nici viețuescu lor, ci într-înșii lăcuiaște și viețuiaște Hristos, căruia, lăsându-și și părăsindu-se de toate de altele, urmează lui. Deci, așa și într-acesta chip făcând, lăcuescu acum ca îngerii și cântă lui Dumnezeu cântări și cântece. Ca cu un suflet suntu mărturisitori poslușaniei și patemei, și pre dânșii s-au umplut cuvântul Domnului, care au zis: „Unde suntu 2 sau 3 în numele mieu, acolo, în mijlocul lor sunt și eu“. Aici nu să înțelége acestu cuvântu să fie cu măsură, atât numai, adecă 2 sau 3 adunați, ce aceasta 2 sau 3 să socotéște măcar de ar fi cât de mulți. Iar de să vor aduna măcar puținei, măcar mulți, în numele lui cel sfântu și să-i slujască cu dragoste și cu căldură, noi crédem cu toată adeverința cum să fie prin mijlocul robilor săi. În chipuri ca acéstea și cu viața ca aceasta și cin, cei den pământu și de țărână pohtiră și râvniră traiul cerescu, lăcuindu în postu și în rugăciuni și în lacrăme calde, în plângere smerită, în streinătate și în cugetele morții, în blândéțe și în nemânie, în tăcére și în lipsă și în sărăcie, în curăție și în mintea cea întreagă, întru înțelepciunea cea plecată și în liniște. În dragostea cea desăvârșită cătră Dumnezeu și cătră vecini ș-au petrecut viața aceasta cu obiceaiuri și tocméle îngerești. Pentru acéia și Dumnezeu i-au întărit cu semne și cu minuni și cu multe feliuri de puteri, și făcu de să auzi véstea minunatelor lor vieți și traiuri peste toată lumea.

Iară lumea aceasta cu adevărat iaste rea și înșălătoare și pizmătariță și urâtoare. Că cât dăruiaște pre priiatenii ei, apoi iar cu mânie și cu urgie întoarce și ia înapoi și-i trimite goli de toate bunătățile și îmbrăcați în rușine și însărcinați cu toate greutățile în scârba cea de véci, și pre cei ce-i înalță iarăși degrab’ îi supune suptu picioare și-i smeréște cu sărăciia cea mai de apoi și sunt bucurie tuturor vrăjmașilor lor. Așa și întracesta chip suntu darurile ei. Așa suntu milele ei, și iaste vrăjmașă priiatenilor ei și făcătoare de rău tuturor celor ce fac voia ei și cu mânie aruncă-i jos pre toți cei ce să razimă de dânsa, și slăbéște pre toți céia ce să nădăjdueascu spre dânsa. Cu cei nebuni să sfătuiaște și face făgăduiale mincinoase, numai ca să-i tragă cătră sine. Deacii ei, deaca să apropie cătră dânsa, ia să află fără înțelepție și mincinoasă și nu umple făgăduialele ce le-au făgăduit. Că astăzi unge gârtanul lor cu unsori de bucate dulci, iar mâine ia-i pune de-i mănâncă vrăjmașii lor. Astăzi pune pe vreunul dentr-înșii împărat, iar mâine ia-l dă în rea robie. Astăzi iaste îndăstulit cu de toate bunătățile făr’ de număr și făr’ de seamă, iar mâine ia-l mână de cére pre ulițe, den ușă în ușă. Astăzi coruna slavei pune în capul lui, iar mâine ia-l pune cu capul jos pre pământu. Astăzi înfrumusițează grumazii lui cu gherdanuri de aur curat și cu pietri scumpe, iar dimineață ia-l smeréște și-l leagă cu lanțuri de hier. În puținea vréme cu toate bunătățile îl face, iar apoi, curând îl uraște și pune pizmă pre dânsul. Astăzi îl veseléște, iar mâine cu plângere și cu suspini îi plătéște. Ca acesta sfârșit pune ia pre céia ce o iubescu și totdeauna așa voiaște și într-acesta chip priiaște și nu-i iaste grijă de cei ce au trecut, nici îi iaste milă de cei ce au rămas. Ce pre céia cu hicleșug i-au înșălat, iar pre ceștea iar să nevoiaște cu meșteșugul ei să-i vânéze. Și muncéște ca să nu scape nimeni din cursele ei céle ficléne.

Deci cei ce-și alătură cugetele și-și petrec viața și traiul după voia aceștii stăpâne réle și fără credință, iar de bunul și iubitoriul de oameni Dumnezeu ei cu neînțelepțiia lor s-au depărtat și s-au amestecat cu mare bucurie în lucrurile lumii și de céle ce vor să fie n-au socotit, nici ș-au adus aminte, ci au petrecut tot în voia și în pohtele trupului, iar pre ocaianicul și ticălosul suflet l-au părăsit, de s-au topit de foame și au pătimit întunerece de nevoi și de răutăți, aceștea să aseamănă unui om ce fugea de un inorog și nu putea nici cum să rabde și să târpească strigarea și zbieretul glasului lui cel groaznic și înfricoșat, ce fugiia tare, ca nu cumva să-l ajungă și să-l mănânce. Și așa fugind, căzu într-o groapă mare. Și, deaca căzu într-însa, el află acolo un copaci și să apucă de să urcă într-însul și stătu cu picioarele pre niște ramuri și gândea că va fi în pace și făr' de nici o grijă. Iar deaca să urcă, el căută la rădăcina acelui copaci și văzu doi șoareci: Unul era albu, iar altul era negru. Și rodea totdeauna acel copaci, în care era el, și atâta-l rosese, cât puțintel era să cază jos. Deacii căuta în fundul acei gropi și văzu un șarpe mare și groaznec și unde suflă și eșa din gura lui pară de foc și venea cu gura căscată și cu dinții rânjiți, numai să-l înghiță. Deacii iar căuta spre partea încătro sta el cu picioarele, și văzu 4 capete de aspidă, unde să iviia din malul acela ce era. Și iar căută în sus, și văzu unde pica dintr-o ramură a acelui copaciu câte o picătură de miiare. Și, deaca văzu acea puținea miiare, uită de-a-și mai aduce aminte de acéle răutăți multe ce-l încungiurase, că denafară de acea groapă sta inorogul gata să-l mănânce, iar în fundul gropii rânjiia acel șarpe groaznec, ca să-l înghiță, iar copaciul în care să urcase era puținel numai să cază, iar picioarele și le pusése pre niște ramuri uscate și putrede. Și uită acéste răutăți și greutăți toate, și să porni spre acea ramură ce pica puținică miiare.

Tâlcul. Aceasta iaste închipuire celor ce să înșală cu înșălăciunea lumii aceștiia, care acum ți-o voi tâlcui: inorogul semnează moartea, care gonéște să ajungă pre tot neamul lui Adam; acea groapă mare iaste lumea aceasta, care iaste plină de cursele morții; iar copaciul acela, carele rodea acei 2 șoareci totdeauna, de carele să apucase de să ținea acel om, acela iaste viața a fieștecăruia om, și să scurtează trecând ziua și noaptea, și să apropie de săvârșit; iar acéle 4 capete de aspidă, semnează 4 stihii, din care să tocméște trupul omului, care de le va purta cineva rău și cum nu să cade, deacii i să va răsipi tocmirea trupului; iar focul acela ce eșa den suflarea acelui șarpe, acela semnează groaznecele și cumplitele mațe ale iadului, care așteaptă să înghită și să mistuiască pre cei ce iubescu mai vârtos frumusețile și cinstea lumii aceștiia decât bunătățile veacului ce va să fie; iar acea picătură de miiare semnează dulcețile lumii aceștia, cu care amăgește ia și înșală pre priiatenii săi și nu-i lasă să să grijască de spăseniia și mântuirea sefletelor lor.

Pentr-acéia, céia ce iubescu frumusețile și bunătățile lumii aceștiia mai vârtos decât bucuriile veacului ce va să fie, acéia să închipuescu unui om care avea 3 priiateni; deci pre doi îi cinstea și-i socotea cu toată inima și pentru dragostea lor lupta pân’ la moarte, și era gata a petréce toate nevoile și scârbele pentru dânșii, iar pre cel de al treilea nu-l băga nici într-o seamă, nici avea nici o grijă de dânsul, nici cinstea și dragostea, care i să cădea, nu o arăta niciodată cătră dânsul. Ce numai ce-l cinstea oarece puținel, și încă și atât cât îl socotea tot cu fățării și cu îndoiri. Iar când fu odată, veniră niște slujitori împărătești semeți și înfricoșați și vrea să-l ia degrab’ și făr’ de zăbavă, să-l ducă la împăratul să-și dea seama de mulțime multă de galbeni. Iar el căzu întru nedomirire și nepricepere, și nu știia ce va să facă, și începu a căuta soții, ca să meargă cu dânsul la împăratul, să-i fie într-ajutoriu. Și mérse la priiatenul cel mai iubit și mai drag al lui și zise: „Adu-ți aminte de mine, priiatene, că știi că foarte-mi erai drag și te iubiiam și-mi puneam încă și sufletul mieu pentru tine, iar acum eu te rog să-mi ajuți, precum te-ai făgăduit și să mă izbăvești dintr-această nevoe“. Iar el zise: „Nu-ți suntu eu priiaten, nici te știu cine ești tu, ca alți priiateni am eu și cu acéia voi să mă veselescu astăzi, și de acum pre acéia voi să-i aibu priiateni. Iar ție iată că-ți dau 2 țoluri, ca să-ți fie pre calea care vei să mergi. Iar să știi că de alt folos de nimic nu vor să-ți fie. Și de acum să nu mai gândești că vei să mai aibi vreo folosință de la mine, făr’ de aceasta“. Deacii el, deaca auzi așa, să părăsi de nădejdea care avu cătră dânsul și alergă cătră celalalt priiaten și-i zise: „Adu-ți aminte, frate, câtă prietnicie și dragoste și cinste ai avut de la mine, deci te rog să-mi fii acum într-ajutoriu cât vei putea; că iată că am căzut într-o nevoe și greutate foarte mare și cumplită“. Iar priiatenul acela iară-i zise: „Astăzi, frate, eu nu poci să-ți folosescu nimic, nici să-ți ajut ceva, că și eu încungiurat sunt și cuprinsu de multe griji și scârbe și inimi réle. Ce numai atâta-ți voi ajuta, cât voi merge cu tine puținea cale, de te voi petréce, și iarăși mă voi întoarce la casa mea, de-mi voi căuta de trebile méle și mă voi griji de ce-mi iaste asupra“. Deacii omul acela să întoarse și de la acel priiaten făr’ de nici o folosință, si-l cuprinse gânduri și cugete și să căia mirându-se de nebuniia și neînțelepțiia acelor priiatini ai lui și de a lui multă osteneală și grijă și nevoe ce era gata a petréce și a pătimi pentru dânșii. Și iar mérse și la al treilea priiaten, pre care niciodată nu-l cinstise cu toată inima, nici-i slujise nici într-un lucru cu adeverință și desăvârșit, nici la ospéțéle lui nu-l chemase, și grăi cătră dânsul, cu față rușinoasă și tristă, zicând: „Frate, n-am gură să o dășchizu și să grăescu înaintea ta, că știu că-ți vei aduce aminte că n-ai văzut de la mine nici un bine niciodată, nici vreo cinste. Iar pentru căci mă ajunse o năpaste și o urgie rea, și de la alalți priiateni ai miei n-am nici un ajutoriu, nici o folosință, pentru acéia am venit acum la tine și te rog să nu bagi în seamă, nici să socotești lucrurile méle, căci nu team cinstit mai denainte; ce, de vei putea ceva, ajută-mi acum într-această vréme de nevoe și de scârbă, ce mă cuprinse și mă încungiură“. Iar el cu bucurie și cu blândéțe răspunse și zise: „O, fratele mieu și priiatenul mieu, cu adevărat așa iaste cum zici. Iar eu acea puținea prietnicie și dragoste ce ai arătat cătră mine, nu o voi uita, ci ți-o voi plăti astăzi încă mai cu asupră. Numai nu te teme, nici îți fie frică, că eu voi mérge la împăratul mai nainte de tine și-l voi ruga pentru tine, de nu te va da în mâinele vrăjmașilor tăi. Deci fii vésel, frate, și nu te întrista!? Atuncea omul acela, deaca auzi așa, i se umili inima și începu cu lacrăme a grăi și a zice: „O, vai de mine, pentru ce m-am nevoit și am luptat atâta pentru acei priateni răi și înșălători, și pentru ce m-am nădăjduit pre dășartăciunile lor, de n-am venit dă multu să mă plec la tine și să te cinstescu și să te rog să-mi folosești!

Tâlcuiala: Priiatenul cel dintâi iaste avuțiia și bogățiia omului, aurul și argintul lui, pentru care de multe ori cade omul în griji și nevoi și pate multe greutăți, iar când vine ceasul de apoi al morții, nimic dintr-acéstea nu ia cu dânsul, fără niște obiiale și alt ceva puținel de-i suntu de îngropare. Iar al doilea priiaten iaste muiarea și feciorii lui și frații și rudeniile lui, cătră carea deaca să apropie omul, deacii anevoe să dăzlipește și să desparte, și pentru dânșii își uraște trupul și sufletul. Iar deaca să apropie moartea, nici o folosință n-are de dânșii, făr’ numai cât îl petrec pân’ la mormântu. Deacii iar să întorcu fieștecare pre la casele lor și să grijăscu de ale lor trebi și lucruri. Iar al treilea priiaten, carele nu-l băga în seamă, nici îl socotea, nici îl cinstea cum să cade, iaste cridința, dragostea, nădéjdea, milosteniia, dreptatea iubirea de oameni, curățiia, ruga și alte bunătăți multe, carea, deaca murim noi, iale să urcă mai nainte și mergu la Dumnezeu de-l roagă pentru noi și dau seama cătră vameșii cei groazneci și înfricoșați și luptă pentru noi. Acéstea suntu priiatenul cel bun și înțeleptu, care pentru puținel bine ce am făcut nu uită ci ni-l plătéște mai cu asupră.

Pentru acéia, și noi să nu iubim nici muerile noastre, nici feciorii, ce să câștigăm și să dobândim priiaten pre Dumnezeu, cu lucruri bune și cuvioase. Că acela ne va fi ajutoriu bun și ne va izbăvi de toate răutățile și acum, aici, și la eșirea sufletului, și în veacul ce va să fie.

Căutați și acestu lucru și taină mare, și vedeți și socotiți! Vedeți împărații și nu vă mai înșălareți, vedeți domnii și nu vă mai uluiți, că deaca să dăspart de viața aceasta și deaca să îngroapă, deacii cine mai poate cunoaște pre care au fost împărat și putérnic? Iar de moarte nicicum nimeni nu să poate mântui, ci toți vor să să cutremure de păharul ei. Iată că iaste și el ca fieștecare om și-i iaste frică și să cutremură de dânsa. Cel ce era mai nainte putérnic și înfricoșat, iar acum, iată, să duce ca un osândit; și de cel ce să cutremura eri cei urgisiți, iată acum cu totul să ia, și toată înțelepciunea și putérea lui piiare. Și pre dreptate să spăimântează, că văzu puterile îngerești și-și uită toată oblăduința sa. Văzu chipul stăpânului Hristos și să schimbă fața sa. Unde iaste acum putérea și măriia cea domnească? Că multe povațe ne trebuescu să ne povățească și să ne treacă prin vămile céle din văzduh. Dar de vréme ce, când vom să mérgem vre într-o lature de loc, sau vom să întrăm vre într-o cetate streină și neștiută, noi cătăm și cercăm să aflăm vreo povață, să ne poată povățui bine, cu cât mai mult încă ni să cade să avem atunci povață și ajutoriu acolo, unde și când să va întoarci și va tréce slava noastră ceastă trecătoare și înșălătoare în moarte. Ca să acopere și să dăpărteze puterile și biruitorii cei mari ai lumii aceștiia cei nevăzuți, din văzduh, pre care-i nemerescu și le zic sfintele scripturi, că sunt vameși și ispititori și vrăjmași. Atuncea bun ajutor și bună povață ne va fi noao milosteniia și ne va duce drept prin portile cerești. Acolo vom avea procatori1 buni, săracii pre carii i-am miluit, mai nainte de moartea noastră, într-această lume. Pentru acéia să silim să miluim pre toți mai nainte, până ce nu ne ajunge moartea. Și toți câți suntem împărați, domni, boiari și slugi, veniți și căutați în mormânturi și vedeți ce vă faceți, și vă cutremurați! Veniți și voi, cei ce aveți griji și vrajbe unul pre altul, și căutați de vedeți cum vă răsipiți, și vă împăcați. Caută cu tot de-adinsul în mormânt și vezi pre cei ce zac acolo într-însul și cunoaște care au fost împărat și care suntu oase de domn. Vezi groaznecul și înfricoșatul chip și față a oaselor și zi dar: dentr-aceștea, care au fost împărat și care au fost domn, sau care au fost boiariu, sau care au fost slugă, sau bogat, sau sărac, sau bătrân, sau tânăr, sau care au fost harap și care au fost om frumos? Au doar nu suntu toți țărână? Au nu suntu toți pulbere? Au nu suntu toți plini de împuțiciune? Au nu ne suntu acum urâtă oasele celora ce ne era odată dragi? O, mare nevoe și greutate! Unde iaste acum frumusețea obrazului? Iată, s-au negrit. Unde iaste rumeneala féței și buzele céle roșii? Iată, s-au veștejit. Unde iaste clipeala ochilor și vederile lor? Iată, să topiră. Unde iaste părul cel frumos și pieptănat? Iată, au căzut. Unde suntu grumazii cei nétezi? Iată, s-au frântu. Unde iaste limba cea repede și dăslușită? Iată au tăcut. Unde suntu mâinele céle albe și frumoase? Iată, s-au deznodat. Unde sunt hainele céle scumpe? Iată, s-au pierdut. Unde iaste înflorirea statului? Iată, au pierit. Unde suntu unsorile și zulufiile céle cu miros frumos? Iată, s-au împuțit. Unde iaste veseliia și dăzmirdăciunile tineréților? Iată, au trecut. Unde suntu părerile și nălucirile omenești? Iată, să făcură țărână, că țărână au fost.

Însă nu-ți duce gândul și cugetul până la moarte și la îngropare, ce de acolo să treci și să gândești de înviiare, și să crezi că, cum zac acuma în mormântu, așa vor să să scoale. Și limba care tace acum, atuncea iar va să grăiască, când să vor închina și să vor pleca lui Dumnezeu toate genuchile, céle cerești și céle pământești și céle de dăsuptu. Și să va mărturisi de toată limba, cum zice Isaia prorocul.

Atuncea va fi ferice de cela ce va afla și va câștiga îndrăzneala pentru lucrurile lui céle bune înaintea lui Hristos, judecătoriului celui drept. Și vai de cela ce să va afla că au lăcuit în traiu și în viață spurcată în lumea aceasta, că cu multă rușine și ocară va sta înaintea lui Hristos Dumnezeu. Ia aminte și socotéște, o, oame, acestor cuvinte ce fură grăite, și caută în mormânte și vezi oasele noastre cum zac, și-ți vino în gând și în firea inimii tale, și cugetă ce sfârșit vei să aibi, și te întoarce cu lacrăme. Și de vei putea să-ți aduci aminte, chibzuiaște și zi: carele iaste împăratul și carele iaste omul cel prostu și de nimic? Carele iaste bogatul și omul cel lăudat, și carele iaste săracul și cel de nimic? Carele iaste robul și carele iaste cel slobod? Sau carele iaste stăpânul, sau care iaste sluga, robul și slobodul? Cu adevărat întocma va fi stăpânul și sluga, robul și slobodul. Și cu adevărat din lucrurile lor sau să vor înălța, sau să vor rușina. Și cu adevărat din lucruri vor fi cunoscuți și cei ce vor fi aleși întru mărire și întru înălțime.

Ia spune-mi acum, o, oame, că iată că ai trăit 50 de ani sau măcar și 100 și te-ai îmbogățit și ai făcut feciori și féte și ai însurat și ai măritat și ai luat zéstre și ai dat și ai avut grijă di toate céle lumești și ai ajunsu de ai biruit și ai stăpânit mulți oameni și multe limbi. Dar acum, după acéstea, ce mai gândești să mai câștigi? N-ai ce mai câștiga, fără numai moartea. Dar după moarte, judecată, dar după judecată, împărățiia ceriului sau munca iadului și matca focului, care n-are sfârșit, nici pocaianie. Căci că după moarte nu iaste plângere, nici în iad nu iaste pocaianie.

Dar pentru ce nu iaste? Pentru că tot plânsul și căința și vaetele de acolo, nici de un folos nu suntu celor ce nu s-au păzit în viața această de acum în curăție și în milostenii și într-alte bunătăți, care plac lui Dumnezeu. Că zice: „Nu iaste în moarte care să-și aducă aminte de tine, și în iad cine să va mărturisi ție?“ Cu adevărat nimeni, măcar de ne-am cum nevoi și să ne rugăm, nimeni nu ne va scoate.

Iată acum, o iubitul meu fiiu, câte pilde țe-am arătat din scriptura legii noao. Așijderea și dumneavoastră, credincioșilor miei boiari, mari și mici, și tuturor slugilor méle, carii slujiți cu buna și sfânta adeverită credință, și altor oameni, tuturor, carei cred lui Dumnezeu. Așijderea și din scriptura cea veche, cât m-am priceput, m-am nevoit de v-am arătat și v-am spus. Pentru acéia pohtiți, iubiți lucrurile céle bune și drépte, iar de faptele céle réle voi vă feriți și vă depărtați, și faceți pre Dumnezeu să vă fie milostiv și blându, cu ruga și cu postul, cu curățiia și cu alte bunătăți, cu multe.