Capitolul I Despre evoluţia vieţii. Mecanicism şi finalitate

Existenţa de care suntem cel mai siguri şi pe care o cunoaştem cel mai bine este incontenstabil a noastră, căci despre toate celelalte obiecte avem noţiuni pe care le vom putea considera ca exterioare şi superficiale, în timp ce pe noi înşine ne percepem interior, profund. Şi ce constatăm atunci? în acest caz privilegiat, care este înţelesul exact al cuvântului „a exista”? Reamintim în câteva cuvinte concluziile unei lucrări anterioare1.

Constat mai întâi că trec de la o stare la alta. Mi-e cald sau frig, sunt vesel sau trist, lucrez sau nu fac nimic, privesc la ceea ce mă înconjoară sau mă gândesc la altceva. Senzaţii, sentimente, acte de voinţă, reprezentări, iată schimbările între care se împarte existenţa mea şi care o colorează rând pe rând. Deci mă schimb neîncetat. Dar aceasta nu spune destul. Schimbarea este mult mai radicală decât se credea la început. Eu vorbesc într-adevăr despre fiecare dintre stările mele ca şi cum ar forma un tot. Spun că mă schimb, dar schimbarea îmi pare a consta în trecerea de la o stare la următoarea: despre fiecare stare în parte îmi place să cred că rămâne ceea ce este în tot timpul când se produce. Totuşi, un uşor efort de atenţie îmi va dezvălui că nu există efect, reprezentare sau act de voinţă care să nu se schimbe în orice moment; dacă o stare sufletească încetează de a varia, durata ei încetează de a mai curge. Să luăm cea mai stabilă dintre stările interne, percepţia vizuală a unui obiect exterior imobil. Obiectul poate rămâne mult şi bine acelaşi, pot eu să-1 privesc mult şi bine din aceeaşi parte, sub acelaşi unghi, în aceeaşi zi: imaginea pe care o am nu diferă mai puţin de aceea pe care tocmai am văzut-o, fie şi numai pentru că am îmbătrânit cu o clipă. Memoria mea este aceea care împinge un lucru oarecare din trecutul imediat, în prezentul imediat. înaintând în timp, starea mea sufletească se umple mereu de durata pe care o adună; cum s-ar spune, ea se comportă ca un bulgăre de zăpadă care, rostogolindu-se, creşte de la sine. Cu atât mai mult face ea parte dintre stările cele mai intime, senzaţii, afecte, dorinţe etc, care nu corespund, ca o simplă percepţie vizuală, unui obiect exterior invariabil. Dar este comod să nu dăm atenţie schimbărilor neîntrerupte şi să nu le remarcăm decât atunci când devin destul de mari pentru a imprima corpurilor o nouă atitudine, iar atenţiei o direcţie nouă. Exact în acest moment se consideră că s-a schimbat starea. Adevărul este că ea se schimbă neîncetat şi că starea însăşi ţine de domeniul schimbării.

Adică nu există o deosebire esenţială între trecerea de la o stare la alta şi stăruinţa în aceeaşi stare. Dacă starea ce „rămâne aceeaşi” este mai variată decât se crede, invers, trecerea de la o stare la alta se aseamănă mai mult decât ne închipuim unei aceleeaşi stări care se prelungeşte; tranziţia este continuă. Dar tocmai pentru că închidem ochii asupra neîncetatei variaţii a fiecărei stări psihologice, suntem obligaţi – când variaţia a devenit atât de însemnată, îneât ni se impune atenţiei – să considerăm că este ca şi cum o stare nouă s-ar fi suprapus peste precedente. De aici presupunerea că şi ea, la rându-i, rămâne invariabilă şi aşa la nesfârşit. Aparenta discontinuitate a vieţii psihice ţine, deci, de faptul că atenţia noastră se fixează asupra ei printr-o serie de acte discontinui; unde nu există decât o pantă lină credem că percepem – urmând linia frântă a actelor de atenţie – treptele unei scări. Este drept că viaţa noastră psihică e plină de neprevăzut. Survin mii de incidente care par rupte de ceea ce le precede şi prin nimic legate de ceea ce le urmează. Dar discontinuitatea apariţiei lor se desprinde din continuitatea unui fond pe care se conturează şi căruia îi datorează chiar intervalele ce le separă: acestea sunt ca loviturile de timpan care izbucnesc din când în când într-o simfonie. Atenţia noastră se fixează asupra lor, pentru că o fac mai curioasă, dar fiecare este purtat de masa fluidă a existenţei noastre psihice în ansamblu. Fiecare dintre ele nu e decât punctul cel mai bine luminat, dintr-o zonă instabilă care cuprinde tot ce simţim, gândirn, vrem, tot ceea ce suntem la un moment dat. Tocmai această întreagă zonă reprezintă, în realitate, starea noastră. Or, se poate spune că nişte stări astfel definite nu sunt elemente distincte. Ele se continuă unele pe altele, într-o scurgere fără sfârşit.

Dar, cum atenţia noastră le-a deosebit şi separat artificial, ea este obligată apoi să le unească din nou printr-o relaţie artificială. Ea închipuie astfel un eu amorf, indiferent, imuabil, pe fondul căruia vor defila ori se vor înşirui stările psihice pe care le-am instituit în entităţi independente. Unde există o fluiditate de nuanţe fugitive ce se întrepătrund, atenţia percepe culori distincte şi, ca să spunem aşa, solide, care se înşiruie precum perlele într-un colier; puterea lui constă în aceea că reprezintă un fir, nu mai puţin solid, ce ţine perlele la un loc. Dar dacă acest substrat incolor se colorează mereu prin ceea ce îl ascunde, în indeterminarea lui el este pentru noi ca şi inexistent. Or, noi nu percepem sigur decât ceea ce e colorat, adică stările psihice. La drept vorbind, acest „substrat” nu este o realitate; pentru conştiinţa noastră el e un simplu semn menit să-i amintească mereu caracteml artificial al operaţiunii prin care atenţia alătură o stare alteia şi în care se manifestă o continuitate. Dacă exisnoastră s-ar compune din stări separate, a căror sinteză o face un „eu” nepăsător, substratul respectiv n-ar avea pentru noi durată. Căci un eu care nu se schimbă, nu durează, iar o stare psihică ce rămâne identică cu sine însăşi, cât timp nu este înlocuită de starea următoare, nu mai durează. Atunci degeaba vom înşirui stările pe baza eului care le susţine, nicicând aceste solide înşirate pe ceva solid nu vor da o durată care curge. Adevărul este că se obţine astfel o imitaţie a vieţii interioare, un echivalent static care va corespunde mai bine cerinţelor de logică a limbajului tocmai pentru că se va elimina timpul real. Cât despre viaţa psihică, aşa cum se desfăşoară ea sub simbolurile care o maschează, se percepe lesne că timpul este însăşi stofa din care se compune.

De altfel, nu există o stofa mai rezistentă şi nici mai palpabilă. Căci durata noastră nu este o clipă ce înlocuieşte pe alta: într-un asemenea caz n-ar exista niciodată decât prezent, nu o prelungire a timpului actual, nici evoluţie sau durată concretă. Durata este progresul continuu al trecutului care macină viitorul şi creşte înaintând. Din moment ce trecutul creşte neîncetat, el se şi conservă în aceeaşi măsură. Memoria, cum am încercat s-o dovedim2, nu este o însuşire a clasării amintirilor într-un sertar, sau de înscriere a lor într-un registru. Nu există registru, nici sertar, propriu-zis nu există aici nici o însuşire, căci aceasta se exercită cu intermitenţe, când vrea sau când poate, în timp ce îngrămădirea trecutului peste trecut se succede fără încetare. In realitate, trecutul se conservă de la sine, automat. întreg, fără îndoială, el ne urmează în orice clipă; ceea ce am simţit, am gândit, ceea ce am vrut încă din copilărie se află aici, asupra prezentului cu care vrea să se întâlnească, împingând uşa conştiinţei care ar vrea să-1 ţină afară. Mecanismul cerebral este făcut tocmai să-1 refuleze aproape în întregime în subconştient şi să nu admită în conştiinţă decât ceea ce este de natură să lumineze situaţia prezentă, să sprijine acţiunea ce se pregăteşte să facă, în fine, o ixcabăfolositoare. Cel mult prin contrabandă, unele amintiri de lux vor trece uşa întredeschisă. Aceşti mesageri ai inconştientului ne atrag atenţia asupra a ceea ce târâm după noi fără s-o ştim. Dar chiar şi atunci când nu avem o idee clară despre aceasta, simţim vag că trecutul nostru rămâne prezent. într-adevăr, ce suntem noi, ce este caracterul nostru, dacă nu condensarea istoriei trăite după naştere, ba chiar înaintea naşterii, pentru că aducem cu noi înclinaţii prenatale? Fără îndoială, nu gândim decât cu o mică parte a trecutului nostru; dar dorim, vrem, acţionăm cu întregul nostru trecut, inclusiv cu arcuirea de suflet originală. Trecutul no stai se manifestă, deci, în noi integral din impuls şi sub formă de tendinţă, deşi numai o mică parte devine reprezentare.

Din această supravieţuire a trecutului rezultă imposibilitatea, pentru conştiinţă, de a trece de două ori prin aceeaşi stare. în zadar sunt circumstanţele aceleaşi, ele nu acţionează asupra aceleiaşi persoane, căci o surprind într-un nou moment al istoriei sale. Personalitatea noastră, care se luptă în fiecare clipă cu experienţa acumulată, se schimbă fără încetare. Schim-bându-se, ea împiedică o stare, fie şi identică sieşi la suprafaţă, de a se repeta vreodată în profunzime. Tocmai de aceea durata noastră este ireversibilă. Nu am putea să-i retrăim vreo porţiune, căci ar trebui să începem prin a şterge amintirea a tot ce a urmat. Am putea, la nevoie, să ştergem această amintire din inteligenţa noastră, dar nu din voinţa noastră.

Astfel, personalitatea noastră creşte, se măreşte, se coace neîncetat. Fiecare din momentele sale este ceva nou care se adaugă la ceea ce era dinainte. Să mergem mai departe: nu este doar nou, ci şi inepuizabil. Fără îndoială, starea mea actuală se explică prin ceea ce era mai mult în mine şi prin ceea ce acţionează asupra mea imediat. Analizând-o, nu voi găsi elemente în ea. Dar o inteligenţă, chiar supraomenească, n-ar fi putut să prevadă forma mai simplă, inidivizibilă, care dă acestor elemente cu totul abstracte organizarea concretă. Căci a prevedea înseamnă a proiecta în viitor ceea ce s-a perceput în trecut sau a-şi reprezenta pentru mai târziu o nouă aşezare, într-o altă ordine, a elementelor percepute. Dar ceea ce n-a fost niciodată perceput şi este în acelaşi timp simplu, este obligatoriu imprevizibil. Or, tocmai acesta este cazul fiecăreia dintre stările noastre, considerată ca moment al unei istorii în desfăşurare: ea este simplă şi nu se poate să fi fost percepută întrucât concentrează în individualitatea sa tot ce este perceput, la care se alătură ceea ce adaugă prezentul. Este un moment original al unei nu mai puţin originale istorii.

Portretul finisat se explică prin fizionomia modelului, prin natura artistului, prin culorile diluate pe paletă; dar cunoscând chiar ceea ce îl explică, nimeni, nici chiar artistul, nu va putea să prevadă exact ce va fi portretul, căci a-1 prezice ar însemna a-1 produce înainte de a-1 fi produs, ipoteză absurdă care se anulează singură. Aşa e pentru momentele vieţii noastre, ai cărei făurari suntem noi înşine. Fiecare dintre ele este un fel de creaţie. Şi, aşa cum talentul pictorului se formează sau se deformează, în orice caz se modifică, chiar sub influenţa operelor produse, la fel fiecare din stările noastre, pe măsură ce ies din noi, ne modifică personalitatea, fiind forma nouă pe care ne-o dăm. Este deci îndreptăţit să spunem că ceea ce facem depinde de ceea ce suntem: dar trebuie adăugat că suntem, într-o anumită măsură, ceea ce facem şi că ne creăm continuu pe noi înşine. Această creaţie de sine prin sine este cu atât mai completă, cu cât judecăm mai bine asupra a ceea ce facem. Căci raţiunea nu procedează aici, ca în geometric, unde premisele sunt date o dată pentru toate, impersonale, şi unde o concluzie impersonală se impune. Aici dimpotrivă, aceleaşi raţiuni vor putea dicta unor persoane diferite sau aceleiaşi persoane, în momente diferite, acte cu totul diferite, deşi la fel de raţionale. La drept vorbind, ele nu sunt în întregime aceleaşi raţiuni, pentru că nu aparţin aceleiaşi persoane, nici aceluiaşi moment. De aceea nu se poate opera asupra lor în abstracto, din afară, ca în geometrie, nici nu se pot rezolva pentru altul problemele puse de viaţă. Fiecăruia îi revine rezolvarea lor din interior, pe socoteala lui. Dar nu vom aprofunda această chestiune. Căutăm doar sensul exact pe care îl dă conştiinţa noastră cuvântului „a exista” şi constatăm că, pentru o fiinţă conştientă a exista înseamnă a se schimba, a se schimba înseamnă a se maturiza, a se maturiza înseamnă a se autocrea nelimitat. Se pot spune atâtea despre existenţă în general?

Orice obiect material prezintă caracteristici inverse faţă de cele pe care le-am enumerat. Sau rămâne ceea ce este sau, dacă se schimbă sub influenţa unei forţe exterioare, ne reprezentăm schimbarea ca pe o deplasare a părţilor care, ele însele nu se schimbă. Dacă părţile se schimbă totuşi, le vom fragmenta şi pe ele, la rându-le. Vom coborî astfel până la moleculele din care sunt compuse fragmentele, până la atomii constitutivi ai moleculelor, până la corpusculele de atomi, până la „imponderabilul” în sânul căruia corpusculele s-ar forma printr-o turbionare, în fine, vom împinge diviziunea sau analiza până unde va fi nevoie. Nu ne vom opri decât în faţa imuabilului.

În continuare, să spunem că obiectul compus se schimbă prin deplasarea părţilor sale componente. Dar când o parte şi-a părăsit poziţia, n-o împiedică nimic să şi-o reia. Un grup de elemente care a trecut printr-o stare poate deci să revină la ea, dacă nu de la sine, cel puţin ca urmare a unei cauze exterioare ce pune totul la loc. Aceasta înseamnă că-o stare a grupului se va putea repeta de câte ori vrea şi deci grupul nu îmbătrâneşte. El nu are istorie.

Astfel, aici nu se crează nimic, atât în ceea ce priveşte forma, cât şi materia. Ceea ce va fi grupul este deja prezent în ceea ce este el, adică în toate punctele universului cu care se presupune a fi în raport. O inteligenţă supraomenească ar calcula, pentru orice moment al timpului, poziţia oricărui punct al sistemului în spaţiu. Şi cum nu există nimic altceva, în forma totului, decât aşezarea părţilor, formele viitoare ale sistemului sunt teoretic vizibile în configuraţia sa prezentă.

Toată credinţa noastră în obiecte, toate operaţiile noastre asupra sistemelor pe care ştiinţa le distinge, se sprijină efectiv pe ideea că timpul nu le erodează. Am atins această chestiune într-o lucrare anterioară. Vom reveni la ea în cursul acestui studiu. Pentru moment să ne limităm la observaţia că timpul abstract t, atribuit de ştiinţă unui obiect material sau unui sistem izolat, nu constă decât într-un număr determinat de simultaneităţi sau, mai general, de corespondenţe, şi că numărul rămâne acelaşi, oricare ar fi natura intervalelor ce separă corespondenţele. Chestiunea acestor intervale nu se pune niciodată, când e vorba de materia brută; sau, dacă sunt luate în considerare, se face pentru a remarca noi corespondenţe în care putem include tot ce vrem. Bunul simţ, care nu se ocupă decât de obiecte separate – ca ştiinţa însăşi, de altfel, care nu are în vedere decât sisteme izolate – se situează la extremităţile intervalelor şi nu de-a lungul lor. Tocmai de aceea se poate presupune că fluxul timpului capătă o rapiditate infinită, pe care trecutul, prezentul şi viitorul obiectelor materiale sau ale sistemelor izolate ar fi desfăşurat-o dintr-o dată în spaţiu: nu ar exista nimic de schimbat nici în formulele savantului, nici chiar în limbajul bunului simţ. Numărul? ar însemna mereu acelaşi lucru. El ar mai indica acelaşi număr de corespondenţe între stările obiectelor sau ale sistemelor şi punctele liniei trasate, care ar fi acum „cursul timpului”.

Totuşi, succesiunea este un fapt incontestabil chiar în lumea materială. Raţionamentele noastre asupra sistemelor izolate conchid eronat că istoria trecută, prezentă şi viitoare a fiecăreia dintre ele s-ar putea desfăşura dintr-o dată, în evantai; această istorie se derulează treptat, ca şi cum ar avea o durată analoagă cu a noastră. Dacă doresc să-mi prepar o sticlă de apă îndulcită trebuie să aştept să se topească zahărul. Acest fapt neînsemnat este plin de învăţăminte. Căci timpul pe care îl am de aşteptat nu mai este acel timp matematic care se aplică la fel de bine de-a lungul întregii istorii a lumii materiale, chiar când el se desfăşoară dintr-o dată în spaţiu. El coincide cu nerăbdarea mea, adică cu o anumită porţiune a duratei mele în mine, care nu se poate lungi sau restrânge după cum mi-i voia. Nu mai e vorba de ceea ce este gândit, ci de ceea ce este trăit.

Nu mai este o relaţie, este absolutul. Ce-ar fi de spus, de nu că sticla de apă, zahărul şi procesul de dizolvare a zahărului în apă sunt, fără îndoială, abstracţii, iar Totul din care au fost decupate de simţurile şi intelectul meu evolucauă poate ca o conştiinţă?

Desigur, operaţia prin care ştiinţa izolează şi închide un sistem nu este o operaţie cu totul artificială. Dacă ea n-ar avea un temei obiectiv, nu s-ar explica faptul că este indicată în anumite cazuri, dar imposibilă în altele. Vom vedea că materia are tendinţa de a constitui sisteme ce pot fi izolate şi tratate geometric. Tocmai prin această tendinţă o vom şi defini. Dar nu este decât o tendinţă. Materia nu merge până la capăt, iar izolarea nu este niciodată completă. Dacă ştiinţa merge până la capăt şi izolează complet, este pentru comoditatea studiului. Ea sub-înţelege că sistemul, zis izolat, rămâne supus anumitor influenţe exterioare. Ea pur şi simplu le lasă deoparte, fie pentru că le consideră destul de slabe pentru a le neglija, fie pentru că îşi rezervă dreptul de a le lua în considerare mai târziu. Nu este mai puţin adevărat că aceste influenţe sunt tot atâtea fire care leagă sistemul de unul mai vast, pe acesta de un al treilea ce le înglobează pe amândouă, şi aşa mai departe, până se ajunge la sistemul cel mai obiectiv izolat şi cel mai independent dintre toate, sistemul solar în ansamblu. Dar chiar şi aici izolarea nu este absolută. Soarele nostru iradiază căldură şi lumină dincolo de planeta cea mai îndepărtată. Şi, pe de altă parte, el se mişcă antrenând cu el planetele şi sateliţii lor, într-o direcţie determinată. Firul care îl leagă de restul universului este, fără îndoială, solid. Totuşi, de-a lungul aceluiaşi fir se transmite, până la cea mai mică porţiune a lumii în care trăim, durata imanentă întregului univers.

Universul durează. Pe măsură ce vom aprofunda natura timpului, vom înţelege că durata înseamnă invenţie, creaţie de forme, elaborare continuă a absolut noului. Sistemele delimitate de ştiinţă nu durează decât pentru că sunt indisolubil legate de restul universului. Este adevărat că în universul însuşi trebuie, cum vom arăta mai departe, două mişcări opuse, una „descendentă”, alta „ascendentă”. Prima nu face decât să deruleze un sul gata pregătit. Ea s-ar putea desfăşura, în principiu, aproape instantaneu, ca determinată de un resort ce se destinde. Dar a doua, care corespunde unei activităţi interne de maturizare sau de creaţie, durează prin definiţie şi îşi impune ritmul faţă de prima, de care este inseparabilă.

Deci nimic nu ne împiedică să atribuim sistemelor pe care ştiinţa le izolează, o durată şi prin aceasta o formă de existenţă asemănătoare cu a noastră, dacă sunt reintegrate în Tot. Dar trebuie reintegrate în el. Şi la fel s-ar putea spune, a fortiori, despre obiectele delimitate de percepţia noastră. Contururile distincte pe care le atribuim unui obiect şi care îi conferă individualitatea, nu constituie decât schiţa unui anume gen de influenţă, pe care am putea s-o exercităm într-un anumit punct al spaţiului: este planul eventualelor noastre acţiuni trimis ochilor noştri, ca printr-o oglindă, când percepem suprafeţele şi muchiile lucrurilor. Suprimaţi această acţiune şi deci marile căi pe care şi le croieşte înainte, prin percepţie, în încâlceala realului; individualitatea corpului se va resorbi în interacţiunea universală care este, neîndoielnic, realitatea însăşi.

Am luat în considerare obiectele materiale la întâmplare. Nu există oare şi obiecte privilegiate? Arătam cum corpurile neînsufleţite sunt croite din stofa naturii printr-o percepţie ale cărei foarfece urmează parcă punctat liniile pe care le va urma acţiunea. Dar corpul care va exercita această acţiune, corpul care, înainte de a săvârşi acţiuni reale, proiectează asupra materiei planul acţiunilor sale virtuale, corpul ce nu are decât să îndrepte organele lui senzoriale asupra fluxului realului pentru a-1 face să cristalizeze în forme definite şi să creeze astfel celelalte corpuri, corpul viu, în sfârşit, este el un corp ca celelalte?

Fără îndoială, el constă dintr-o parte de întindere legată cu restul întinderii, solidară cu Totul, subordonată aceloraşi legi fizice şi chimice care guvernează orice altă parte a materiei.

Dar, în timp ce subdivizarea materiei în corpuri izolate este corelată cu percepţia noastră, în timp ce constituirea sistemelor închise de puncte materiale este corelată cu ştiinţa noastră, corpul viu a fost izolat şi închis de natura însăşi. El se compune din părţi eterogene care se completează unele pe altele. El îndeplineşte funcţii diverse care se implică unele pe altele. El este un individ şi despre nici un alt obiect, nici chiar despre un cristal, nu se poate spune acelaşi lucru, întrucât un cristal nu are nici eterogenitatea parţilor, nici diversitatea funcţiilor. Neîndoios, este dificil de stabilit, chiar într-o lume organizată, ce este şi ce nu este individ. Dificultatea era mare încă din regnul animal; ea devine aproape ue nedepăşit când e vorba de regnul vegetal. Ea are cauze profunde, asupra cărora vom insista mai departe. Se va vedea că individualitatea presupune o infinitate de trepte şi că nicăieri, nici chiar la om, ea nu s-a realizat pe deplin. Dar acesta nu este un motiv pentru a refuza să vedem în ea o proprietate specifică vieţii. Aici biologul, care acţionează ca un geometru, triumfă prea lesne asupra neputinţei noastre de a da individualităţii o definiţie precisă şi generală. O definiţie perfectă nu se aplică decât unei realităţi înfăptuite; or, proprietăţile vitale nu sunt niciodată realizate în întregime, ci sunt întotdeauna pe cale de înfăptuire. Ele sunt mai puţin stări decât tendinţe. Iar o tendinţă nu atinge tot ce urmăreşte decât dacă nu este contracarată de nici o altă tendinţă: cum s-ar prezenta acest caz în domeniul vieţii, unde există întotdeauna, cum vom arăta, implicaţii reciproce ale tendinţelor antagoniste? îndeosebi în cazul individualităţii nu se poate spune că, dacă tendinţa spre individuaţie este pretutindeni prezentă în lumea organizată, ea este pretutindeni combătută de tendinţa spre reproducere. Căci într-o individualitate perfectă ar trebui ca nici o parte detaşată de organism să nu poată trăi separai. Dar alunei reproducerea ar deveni cu neputinţă. Ce este ea într-adevăr, dacă nu reconstituirea unui organism nou cu ajutorul unui fragment desprins din cel vechi? Individualitatea îşi găzduieşte deci potrivnicul în sine. însăşi nevoia ei de a se perpetua în timp o condamnă să nu fie niciodată completă în spaţiu. Revine biologului ca în fiecare caz particular să împace cele două tendinţe. Deci, în zadar i se cere o definiţie a individualităţii, formulată definitiv, pentru toate cazurile şi aplicabilă automat.

Dar prea adesea se gândcşte despre lucrurile vii ca despre cele neînsufleţite. Nicăieri nu este confuzie mai vădită decâtân discuţiile despre individualitate. Ni se arată segmentele unui Lumbriculus regenerându-şi extremităţile şi trăind apoi ca tot atâţia indivizi independenţi, oHydra ale cărei fragmente devin tot atâtea hidre noi, un ou de Ursin ale cărui bucăţi dezvoltă embrioni întregi; deci, ne întrebăm noi, unde era individualitatea oului, a hidrei sau a viermelui? Din faptul că acum există mai multe individualităţi nu rezultă că nu a existat o individualitate unică. Recunosc că, atunci când am văzut mai multe sertare căzând dintr-o mobilă, n-am mai avut dreptul să spun că mobila respectivă era o piesă dintr-o bucată. Dar fapt este că nu se poate obţine nimic mai mult în prezent, dccât în trecut, din această mobilă şi că, dacă e făcută din mai multe părţi eterogene acum, era astfel de la fabricare. Şi mai general, corpurile anorganice – care sunt cele de care avem nevoie pentru acţiune şi pe care ne-am modelat felul de gândire – sunt guvernate de o lege simplă: „prezentul nu conţine nimic mai mult dccât trecutul şi ceea ce se găseşte în efect era de la cauză”. Dar, presupunând că un corp organizat are ca specific să crească şi să se schimbe neîncetat, cum o dovedeşte observaţia cea mai superficială, n-ar exista nimic uimitor în faptul că el a fost la început unul şi apoi mai mulţi. Reproducerea organismelor unicclulare constă tocmai în aceasta: fiinţa vie se divide în două jumătăţi, fiecare din ele fiind un individ complet. Este adevărat că la animalele mai complexe natura localizează în celulele numite sexuale, aproape independente, puterea de a produce totul din nou. Dar ceva din această putere poate rămâne difuz în restul organismului, cum o dovedesc fenomenele de regenerare, şi se admite că, în anumite cazuri speciale, proprietatea se păstrează întreagă în stare latentă şi se manifestă cu primul prilej. La drept vorbind, ca să pot

3J susţine teza individualităţii nu trebuie ca organismul să nu se poată scinda în fragmente viabile. Ajunge ca el să prezinte o anumită sistematizare a părţilor înaintea fragmentării, şi ca sistematizarea să tindă la reproducerea în fragmente separate. Or, aceasta este tocmai ce observăm în lumea organizată. Conchidem deci că individualitatea nu este niciodată perfectă, că este adesea greu, imposibil de spus ce este şi ce nu este individ, dar pentru aceasta viaţa nu caută mai puţin individualitatea şi tinde să constituie sisteme naturale izolate, închise. Prin aceasta o fiinţă vie se deosebeşte de tot ceea ce percepţia sau ştiinţa noastră izolează ori închide artificial. Ar fi deci nedrept să-1 comparăm cu un obiect. Dacă vrem să căutăm în lumea neorganizată un termen de comparaţie, ar trebui să asemuim organismul viu nu cu un anumit obiect material, ci mai curând cu totalitatea universului material. Este adevărat că o asemenea comparaţie n-ar prea folosi, căci o fiinţă vie este o fiinţă observabilă, în timp ce tot universul este construit sau reconstruit prin gândire. Dar cel puţin atenţia noastră s-ar concentra astfel asupra caracterului esenţial al organizării. Ca şi universul în ansamblu, ca fiecare fiinţă conştientă în parte, organismul ce trăieşte este un lucru care durează. Trecutul său se prelungeşte în prezentul său, unde rămâne actual şi activ. S-ar înţelege de aici că trece prin faze bine ordonate, că îşi schimbă vârsta, în fine, că are o istorie? Dacă iau în considerare mai ales corpul meu, constat că, asemenea conştiinţei, el se maturizează treptat, din copilărie până la bătrâneţe; ca şi mine, el îmbătrâneşte. Ba chiar maturitatea şi bătrâneţea nu sunt, propriu-zis, decât atributele corpului meu; numai printr-o metaforă dau acelaşi nume schimbărilor care corespund persoanei mele conştiente. Acum, dacă mă mişc de sus în jos pe scara fiinţelor vii, dacă trec de la una din cele mai diferenţiate, la una din cele mai puţin diferenţiate, de la organismul pluricelular al omului la organismul unicelular al hifuzoralui, regăsesc în această celulă simplă acelaşi proces de îmbătrânire. Infuzorul moare la capătul unui număr de diviziuni şi dacă, modificând mediul'1, se poate întârzia momentul în care o întinerire prin conjugare devine necesară, el nu poate fi întârziat la nesfârşit. E drept că între cele două cazuri extreme, în care organismul este pe deplin individualizat, se găsesc numeroase altele în care individualitatea este mai puţin vădită şi în care, deşi există neîndoielnic îmbătrânire undeva, nu s-ar putea spune cu siguranţă ce îmbătrâneştc. încă o dată, nu există o lege biologică universală care să se aplice ca atare automat, la orice organism viu. Nu există decât direcţii în care viaţa îşi lansează speciile. Fiecare specie în parte, în chiar actul prin care se constituie, îşi afirmă independenţa, după cum are chef, se abate mai mult sau mai puţin de la direcţie, uneori chiar urcă înapoi panta şi pare a întoarce spatele direcţiei originale. Nu e nevoie să ni se arate că un arbore nu îmbătrâneşte, pentru că ramurile lui terminale sunt mereu la fel de tinere, mereu la fel de capabile să dea, prin muguri, noi arbori. Dar, într-un asemenea organism – care, de altfel, este mai curând o societate decât un individ – ceva îmbătrâneşte, chiar dacă n-ar fi decât frunzele şi inima trunchiului. Şi fiecare celulă în parte evoluează într-un fel anumit Pretutindeni unde trăieşte ceva, există deschis, undeva, un registru în care se înscrie timpul.

Se va spune că nu e decât o metaforă. Dar ţine într-adevăr de esenţa mecanicismului să luăm drept metaforă orice expresie care atribuie timpului o acţiune eficace şi o realitate proprie. In zadar ne arată observaţia nemijlocită că însuşi fondul existenţei noastre conştiente este memoria, adică prelungirea trecutului în prezent, durata activă şi ireversibilă. In zadar ne dovedeşte raţionamentul că, cu cât ne îndepărtăm mai mult de obiectele şi sistemele izolate de bunul simţ şi de ştiinţă, cu atât mai mult ne confruntăm cu o realitate ce-şi schimbă în ansamblu disponibilităţile intime, ca şi cum o memorie care acumulează trecutul ar face cu neputinţă întoarcerea. Instinctul mecanic al spiritului este mai puternic decât raţionamentul, mai puternic decât observaţia nemijlocită. Metafizicianul pe care îl purtăm inconştient în noi şi a cărui prezenţă se explică, după cum vom vedea, prin însuşi locul ocupat de om în lumea fiinţelor vii, are cerinţele sale statornice, explicaţiile sale de-a gata, tezele sale neclintite: totul se reduce la negarea duratei concrete. Trebuie ca schimbarea să se reducă la un aranjament sau la un deranjament al parţilor, ca ireversibilitatea timpului să fie o aparenţă a ignoranţei noastre, ca imposibilitatea întoarcerii în trecut să nu fie decât neputinţa omului de a pune lucrurile la loc. De aici, îmbătrânirea nu mai poate fi dccât acumularea progresivă sau pierderea treptată a anumitor substanţe. Poate amândouă deodată. Timpul are exact tot atâta realitate pentru o fiinţă vie, cât şi pentru o clepsidră cu nisip, la care rezervorul de sus se goleşte în timp ce rezervorul de jos se umple, iar situaţia poate fi adusă la loc întoreând clepsidra.

Ce-i drept, există un dezacord atât cu privire la ce se câştiga, cât şi cu privire la ce se pierde între ziua naşterii şi cea a morţii. Se fac referiri insistente la creşterea continuă a volumului de protoplasma, de la naşterea celulei până la moartea ei4. Mai verosimilă şi mai profundă este teoria care orientează diminuarea asupra cantităţii de substanţă nutritivă închisă în „mediul intern”, în care organismul se reînnoieşte, iar creşterea asupra cantităţii de substanţe reziduale neexcreţaţe care, acumulându-se în corp, sfârşesc prin a-1 „anchiloza”5. Totuşi, trebuie declarată ca insuficientă – împreună cu un eminent microbiolog – orice explicaţie a îmbătrânirii, care nu ţine seamă de fagocitoză?6 Nu avem calitatea să rezolvăm noi chestiunea. Dar faptul că cele două teorii se pun de acord în susţinerea acumulării sau a pierderii constante a unui anumit gen de materie, în timp ce, referitor la determinarea a ceea ce se pierde nu mai au mare lucru în comun, arată că explicaţia a fost dată a priori. Vom vedea din ce în ce mai bine, pe măsură ce vom avansa în studiul nostru, că, atunci când ne gândim la timp nu este uşor să scăpăm de imaginea clepsidrei.

Cauza îmbătrânirii trebuie să fie mai profundă. Credem că există o continuitate neîntreruptă între evoluţia embrionului şi a organismului complet. Impulsul în virtutea căruia fiinţa vie creşte, se dezvoltă şi îmbătrâneşte este acelaşi care a făcut-o să traverseze fazele vieţii embrionare. Dezvoltarea embrionului este o perpetuă schimbare de formă. Cel care ar vrea să noteze toate aspectele ei succesive s-ar pierde în infinit, cum se întâmplă când ai de-a face cu continuitatea. Viaţa este prelungirea acestei evoluţii prenatale. Dovada constă în faptul că adesea este cu neputinţă de spus dacă avem de-a face cu un organism care îmbătrâneşte sau cu un embrion care continuă să evolueze: aşa este cazul larvelor de insecte şi de crustacee, de pildă. Pe de altă parte, într-un organism ca al nostru, crize precum pubertatea sau menopauza, care provoacă transformarea completă a individului, sunt perfect comparabile cu schimbările ce se săvârşesc în cursul vieţii larvare sau embrionare; totuşi, ele fac parte integrantă din îmbătrmirea noastră. Dacă se produc la o vârstă anumită şi într-un timp care poate fi destul de scurt, nimeni nu va susţine atunci că survin ex abrupto, din afară, pentru simplul motiv că s-a atins o anume vârstă, aşa cum luarea în armată se face la împlinirea vârstei respective. Este evident că o schimbare precum pubertatea se pregăteşte cu fiecare clipă de după naştere şi chiar de dinainte de naştere şi că îmbătrânirea fiinţei vii,'până la această criză, constă, cel puţin în parte, în respectiva pregătire gradată. Pe scurt, ceea ce este vital în îmbătrânire reprezintă continuarea insesizabilă, infinit divizată, a schimbării formei. De altfel, este neîndoielnic că o însoţesc fenomene de destruc-turare organică. De ele se va lega explicaţia mecanicistă a îmbă-trânirii. Ea va consemna simptomele de scleroză, acumularea gradată a substanţelor reziduale, hipertrofia protoplasmei din celulă. Dar sub aceste efecte vizibile se ascunde o cauză internă. Evoluţia fiinţei vii, ca şi aceea a embrionului, implică o înregistrare continuă a duratei, o persistenţă a trecutului în prezent şi, drept urmare, cel puţin o aparenţă de memorie organică.

Starea prezentă a unui cotp neînsufleţit depinde numai de ceea ce se întâmplă în clipa precedentă. Poziţia punctelor materiale ale unui sistem definit şi izolat de ştiinţă este determinată de poziţia aceloraşi puncte în momentul imediat anterior.

Cu alte cuvinte, legile care guvernează materia neorganizată sunt exprimabile, în principiu, prin ecuaţii diferenţiale în care timpul (în sensul în care ia matematica acest termen) ar juca rolul de variabilă independentă. Stau lucrurile astfel cu legile vieţii? îşi găseşte starea unui corp viu explicaţia completă în starea imediat anterioară? Da, dacă se convinca priori să asimilăm corpul viu cu alte corpuri din natură şi să-1 identificăm, convenţional, cu sistemele artificiale asupra cărora acţionează chimistul, fizicianul şi astronomul. Dar în astronomie, în fizică şi în chimie propoziţia are un sens bine determinat: ea înseamnă că anumite aspecte ale prezentului, importanţe pentru ştiinţă, sunt calculabile în funcţie de trecutul imediat. Nimic asemănător în domeniul vieţii. Aici calculul se aplică, cel mult, asupra unor fenomene de distrugere organică. Dar creaţia organică – adică un ansamblu de fenomene evolutive care constituie pur şi simplu viaţa – nu întrezărim cum am putea să o supunem unui tratament matematic. Se va spune că o asemenea neputinţă nu ţine decât de ignoranţa noastră. Dar ea se poate la fel de bine să arate că momentul actual al unui corp viu nu-şi găseşte raţiunea de a exista în momentul imediat anterior, că trebuie adăugat la acesta tot trecutul organismului, ereditatea lui, în sfârşit, ansamblul unei foarte îndelungi istorii. în realitate, tocmai a doua din aceste ipoteze exprimă starea actuală a ştiinţelor biologice şi chiar direcţia lor. Cât despre ideea conform căreia corpul viu ar putea fi abordat de un calculator supraomenesc cu aceleaşi procedee matematice ca şi sistemul solar, ea este destinată a se împotmoli treptat într-o anumită metafizică ce a luat o formă mai exactă după descoperirile fizice ale lui Galilcu, dar care – cum vom arăta – a fost dintoţdeauna metafizica firească a spiritului uman. Claritatea ei aparentă, dorinţa noastră nerăbdătoare de a o confirma, graba cu care atâtca spirite excepţionale o acceptă fără dovezi, în fine, toată seducţia pe care o exercită ea asupra gândirii noastre ar trebui să ne pună în gardă împotriva ei. Atractivitatea ideii ilustrează cu prisosinţă faptul că ea satisface o înclinaţie înnăscută. Dar, cum vom vedea mai departe, tendinţele intelectuale astăzi înnăscute, au cu totul alt rost decât să ne dea o explicaţie a vieţii. Tocmai de împotrivirea unei asemenea tendinţe ne ciocnim atunci când vrem să distingem între un sistem artificial şi unul natural, între viu şi ne-viu. Ea face să întâmpi-năm aceeaşi dificultate în a gândi că ceea ce este organizat durează, iar noorganizatul nu. Şi ce – se va replica – susţinând că starea unui sistem artificial depinde numai de starea lui în momentul precedent, nu faceţi să intervină timpul, nu situaţi sistemul în interiorul duratei? Iar pe de altă parte, trecutul care, după astfel de opinii, se asociază cu momentul actual al fiinţei vii, nu este preluat în întregime de memoria organică în momentul imediat anterior care, de atunci, devine cauza unică a stării prezente? A vorbi astfel înseamnă să nu cunoşti diferenţa fundamentală care separă timpul concret, dc-a lungul căruia se dezvoltă un sistem real, şi timpul abstract ce intervine în speculaţiile noastre asupra sistemelor artificiale. Când spunem că starea unui sistem artificial depinde de ceea ce era el în momentul imediat anterior, ce înţelegem? Nu există, nu se poate avea nici o clipă imediat anterioară unei clipe, cu atât mai mult cu cât nu există un punct matematic contiguu unui punct matematic. Clipa „imediat anterioară” este, în realitate, aceea legată de clipa prezentă prin intervalul dt. Tot ce vrem să spunem este deci că starea prezentă a sistemului se defineşte prin ecuaţii în care intră coeficienţi diferenţiali precum de/dt, dv/dt, adică, în fond, viteze prezente şi acceleraţii prezente. In cele din urmă este deci vorba numai de prezent, despre un prezent luat, ce-i drept, cu tendinţa sa. Şi, de fapt, sistemele asupra cărora operează ştiinţa sunt într-un prezent instantaneu care se reînnoieşte neîncetat, niciodată în durata reală, concretă, în care trecutul se conjugă cu prezentul. Când matematicianul calculează starea viitoare a unui sistem la capătul timpului t. nimic nu-1 împiedică să presupună că, de aici încolo, universul material dispare, pentru a reapare dintr-o dată. Singurul care contează este momentul t – ceva care va fi un instantaneu pur. Ceea ce curge în interval, adică timpul real, nu contează şi nu poate intra în calcul. Dacă matematicianul declară că se plasează în acest interval, este întotdeauna într-un anumit punct, într-un anumit moment, vreau să spun că el se transportă la extremitatea unui timp t', şi atunci nu mai este vorba de intervalul ce merge până în T. Dacă divizează intervalul în părţi infinit de mici prin luarea în considerare a diferenţialei dt, el exprimă prin aceasta că ia în considerare acceleraţii şi viteze, adică numere care indică tendinţe şi care îngăduie calcularea stării sistemului la un moment dat; dar este vorba întotdeauna de un moment dat, vreau să spun fix, şi nu de timpul care curge. Pe scurt, lumea asupra căreia operează matematicianul este o lume care moare şi renaşte în fiecare clipă, aceeaşi la care gândea Descartes când vorbea despre creaţie continuă. Dar, în timpul astfel conceput, cum să-ţi reprezinţi o evoluţie, adică trăsătura caracteristică a vieţii? Evoluţia implică o continuare reală a trecutului prin prezent, o durată care este trăsătură de unire. Cu alte cuvinte, cunoaşterea unei fiinţe vii sau a unui sistem natural este o cunoaştere care se sprijină pe însuşi intervalul duratei, în timp ce cunoaşterea unui sistem artificial sau matematic nu se sprijină decât pe extremitate. Continuitatea schimbării, conservarea trecutului în prezent, durată adevărată – fiinţa vie pare deci să împărtăşească aceste atribute cu conştiinţa. Se poate merge mai departe şi să spunem că viaţa este invenţie, ca activitatea conştientă, creaţie neîncetată ca şi ea?

Nu intră în planul nostru să enumerăm dovezile transfor-mismului. Vrem doar să explicăm în câteva cuvinte pentru ce îl vom accepta, în această lucrare, ca pe o versiune îndeajuns de exactă a unor fapte cunoscute. Ideea transformismului se află, în germene, în clasificarea naturală a fiinţelor organizate, într-adevăr, naturalistul apropie unele de altele organismele care se aseamănă, apoi împarte grupul în subgrupe, în interiorul cărora asemănarea este şi mai mare, şi aşa mai departe: de-a lungul întregii operaţii caracterele grupurilor apar ca teme generale, pe baza cărora fiecare dintre subgrupe ar manifesta variaţiile lor specifice. Or, exact asta este relaţia pe care o găsim în lumea animală şi vegetală, între ceea ce generează şi ceea ce este generat: pe canavaua transmisă de strămoşi descendenţilor, pe care aceştia o posedă în comun, fiecare îşi ţese broderia originală. Este adevărat că diferenţele între descendent şi ascendent sântmici şi că ne putem întreba dacă aceeaşi materie vie prezintă destulă plasticitate, pentru a îmbrăca succesiv forme atât de diferite ca ale unui peşte, ale unei reptile sau păsări. Dar, în această chestiune observaţia răspunde într-un mod decisiv. Ea ne arată că, până într-o anumită perioadă a dezvoltării sale, embrionul de pasăre abia se distinge de cel de reptilă, şi că individul suferă, dc-a lungul vieţii embrionare în general, o serie de transformări comparabile cu cele prin care s-ar trece, conform evoluţionismului, de la o specie la alta. O singură celulă, obţinută prin combinarea a două celule, masculină şi feminină, desăvârşeşte această lucrare divizându-se. în fiecare zi, sub ochii noştri, formele de viaţă cele mai evoluate rezultă dintr-o formă foarte simplă. Experienţa stabileşte aşadar că mai complexul a putut rezulta din mai simplu, pe calea evoluţiei. Dar a rezultat el efectiv pe această cale? în ciuda insuficienţei documentelor sale, paleontologia ne îndeamnă s-o credem, căci acolo unde ea regăseşte cu oarecare precizie ordinea de succesiune a speciilor, această ordine este exact aceea pe care ne-au făcut s-o presupunem considerente de embriogenie şi de anatomie comparată şi fiecare nouă descoperire paleontologică aduce o nouă confirmare a transformismului. Astfel, dovada rezultată numai din observaţie se va întări mereu, în timp ce, pe de altă parte, experimentarea îndepărtează obiecţiile una câte una: tocmai pe această cale ciudatele experienţe ale lui Hugo de Vries, de pildă, care au arătat că variaţii importante se produc brusc şi se transmit cu regularitate, au determinat înlăturarea unora din cele mai mari dificultăţi ale tezei. Ele permit să scurtăm mult timpul pe care părea să-1 pretindă evoluţia biologică. Ne fac de asemenea mai puţin exigenţi faţă de paleontologie. Astfel că, în rezumat, ipoteza transformistă apare tot mai mult ca o expresie cel puţin aproximativă a adevărului. Ea nu este demonstrabilă riguros; dar dincolo de certitudinea pe care o dă demonstraţia teoretică sau experimentală, există acea probabilitate nedefinit progresivă care suplineşte evidenţa şi tinde parcă spre propria limită: aşa se prezintă genul de probabilitate a transformismului.

Să admitem totuşi că transformismul este eronat. Să presupunem că am izbutit să stabilim – prin raţionament sau prin experienţăcă speciile s-au ivit într-un proces discontinuu, despre care nu avem astăzi nici o idee. Ar fi doctrina afectată în ce are mai interesant iar pentru noi, mai important? Clasificarea ar supravieţui, neîndoielnic, în linii mari. Datele actuale ale embriologiei ar supravieţui şi ele. La fel corespondenţa între embriologia comparată şi anatomia comparată. Din clipa aceea biologia ar putea şi ar trebui să continue a stabili între formele vii aceleaşi relaţii pe care le presupune azi transformismul, aceeaşi înrudire. Ar fi vorba, c drept, de o înrudire ideală şi nu de o filiaţie materială. Dar, cum datele actuale ale paleontologiei ar supravieţui de asemenea, am fi constrânşi să mai admitem şi că succesiv, nu simultan, au apărut formele între care se descoperă o înrudire ideală. Or, teoria evoluţionistă, prin ce are ea mai important pentru filosof, nu cere mai mult. Ea constă mai ales în a stabili relaţii de înrudire ideală şi a susţine că acolo unde există acest raport de filiaţie, ca să spunem aşa, logic, între forme, există de asemenea un raport de succesiune cronologică între speciile la care aceste forme se materializează. Această dublă teză ar supravieţui în orice împrejurare. Şi de aici, ar trebui, de asemenea, să presupunem o evoluţie oarecare – fie în direcţia unei Gândiri creatoare, unde ideile diverselor specii s-ar genera unele pe altele, aşa cum transfor-mismul vrea ca speciile însele să se fi născut pe pământ, fie într-un plan de organizare imanent naturii care s-ar clarifica treptat, unde raporturile de filiaţie logică şi cronologică între formele pure ar fi exact cele pe care transformismul ni le prezintă ca raporturi de filiaţie reală între indivizii vii, fie, în sfârşit, în direcţia unei cauze necunoscute a vieţii, care şi-ar dezvălui efectele ca şi cum unele le-ar genera pe altele. Am avea deci o simplă transpunere a evoluţiei. Ea ar trece de la vizibil la invizibil. Aproape tot ce ne spune transformismul azi s-ar păstra, chiar dacă altfel interpretat. Nu ar fi preferabil, de acum înainte, să respectăm litera transformismului, aşa cum procedează cvasiunanimitatea învăţaţilor? Dacă se are în vedere chestiunea de a şti în ce măsură cvoluţionismul descrie faptele şi în ce măsură le simbolizează, nu rămâne nimic ireconciliabil cu doctrinele pe care a pretins că le înlocuieşte, chiar cu cele ale creaţiilor separate, cărora în genere le este opus. Tocmai de aceea apreciem că limbajul transformismului se impune ştiinţei.

Dar atunci nu va trebui să mai vorbim deviată în general ca despre o abstracţie, sau ca de o simplă rubrică în-care se înscriu toate fiinţele vii. La un moment dat, în anumite puncte ale spaţiului, a luat naştere un curent distinct: străbătând corpurile pe care le-a organizat succesiv, trecând din generaţie în generaţie, acest curent al vieţii s-a împărţit între specii şi s-a împrăştiat printre indivizi fără a-şi pierde nimic din foiţă, mai curând întărindu-se pe măsură ce avansa. Se ştie că în teza „continuităţii plasmei germinative”, susţinută de Weismann, elementele sexuale ale organismului generator transmit direct proprietăţile elementelor sexuale ale organismului generat. Sub această formă extremă teza a părut contestabilă, căci numai în cazuri excepţionale se văd schiţându-se glandele sexuale încă de la segmentarea ovulului fecundat. Dar dacă celule generatoare ale elementelor sexuale nu apar, în general, de la începutul vieţii embrionare, nu e mai puţin adevărat că ele se formează întotdeauna în dauna ţesuturilor embrionare, care n-au suferit încă nici o diferenţiere funcţională specială şi ale căror celule se compun din protoplasma nemodificată7. Cu alte cuvinte, puterea genetică a ovulului fecundai slăbeşte pe măsură ce se repartizează masei creseânde de ţesuturi ale embrionului; dar, în timp ce puterea genetică se diluează astfel, ea concentrează din nou ceva din ea însăşi asupra unui anumit punct special, asupra celulelor din care se vor naşte ovulele sau spermatozoizii. S-ar putea spune deci că, dacă plasma germinativă nu este continuă, există cel puţin continuitatea energiei genetice, această energie nu se cheltuieşte decât câteva clipe, exact timpul necesar pentru a da imbold vieţii embrionare şi pentru a reintra cât mai curând în stăpânirea noilor elemente sexuale în care, încă o dată, îşi va aştepta clipa. Privită din acest punct de vedere, viaţa apare ca un curent ce merge de la germene la germene, prin mijlocirea unui organism dezvoltat. Totul se petrece ca şi cum organismul însuşi n-ar fi decât o excrescenţă, un mugure ce face să ţâşnească germenele vechi, străduindu-se să se continue într-un germene nou. Esenţialul este continuitatea progresului care se succede nedefinit, progres invizibil pe care fiecare organism vizibil călăreşte în decursul scurtului interval de timp, cât îi este dat să trăiască.

Or, cu cât ne fixăm mai stăruitor atenţia asupra acestei continuităţi a vieţii, cu atât vedem mai bine evoluţia organică apropiindu-se de aceea a unei conştiinţe în care trecutul împinge prezentul şi face să irupă o formă nouă, incomparabilă cu cele anterioare. Că apariţia unei specii vegetale sau animale se datorează unor cauze precise, nimeni nu o va contesta. Dar trebuie să înţelegem prin aceasta că, dacă se cunosc prea târziu amănuntele acestor cauze, s-ar ajunge la explicarea prin ele a formei care s-a produs: de a o prevedea n-ar putea fi vorbas. Se va spune oare că s-ar putea prevedea, dacă s-ar cunoaşte în toate amănuntele, condiţiile în care se va produce ea? Dar aceste condiţii fac corp comun între ele, sunt una cu noua specie, fiind caracteristice momentului din istoria sa, în care se găseşte viaţa: cum să presupui drept cunoscută dinainte o situaţie unică în felul său, care nu s-a produs încă şi nu se va reproduce niciodată? Nu se poate prevedea din viitor decât ceea ce seamănă cu trecutul sau ceea ce poate fi reconstituit din elemente similare celor din trecut. Acesta este cazul evenimentelor astronomice, fizice, chimice, al tuturor celor care fac parte dintr-un sistem în care doar se alătură elemente socotite ca imuabile, în care nu se produc dccât schimbări de poziţie, în care nu există absurditatea teoretică de a ne imagina că lucrurile sunt repuse la loc, în care deci acelaşi fenomen total sau cel puţin aceleaşi fenomene elementare se pot repeta. Dar cum am putea să ne închipuim ca dată înainte de a se produce, o situaţie originală care transmite ceva din originalitatea ei acestor clemente, adică imaginilor parţiale asupra lor? Tot ce se poate spune este că, o dată produsă, ea se explică prin elementele descoperite de analiză. Dar ceea ce este adevărat cu privire la producerea unei noi specii este şi cu privire la un nou individ, în genere cu privire la orice moment al oricărei forme vii. Căci, dacă trebuie ca variaţia să capete o anumită importanţă şi o anumită generalitate pentru a da naştere unei specii noi, ea se produce în orice moment, continuu, pe nesimţite, în fiecare fiinţă vie. Iar înseşi mutaţiile bruşte, de care vorbim astăzi, nu sunt evident posibile decât dacă activitatea de incubaţie sau, mai exact de maturizare, s-a efectuat în cursul unei serii de generaţii ce par să nu se schimbe. în acest sens s-ar putea spune despre viaţă, ca şi despre conştiinţă, că ea crează ceva în fiecare clipă9.

Dar împotriva acestei idei de originalitate şi imprevizibili-tate absolută a formelor, inteligenţa noastră se revoltă. Inteligenţa, aşa cum a modelat-o evoluţia vieţii, are ca funcţie esenţială să ne lumineze conduita, să pregătească acţiunea noastră asupra lucrurilor, să prevadă pentru o situaţie dată, evenimentele favorabile sau defavorabile care se vor putea succeda. Ea izolează deci instinctiv, într-o situaţie dată, ceea ce seamănă cu ceea ce era cunoscut; ea caută identicul pentru a putea să-şi aplice principiul conform căruia „identicul produce identicul”…în aceasta constă previziunea viitorului prin bunul simţ. Ştiinţa ridică operaţia la cel mai înalt grad posibil de exactitate, dar nu-i alterează caracterul esenţial. Asemenea cunoaşterii obişnuite, ştiinţa nu reţine din lucruri decât aspectul repetiţie. Dacă totul este original, ea îi determină analizarea în elemente sau în aspecte care sunt aproape reproducerea trecutului. Ştiinţa nu poate opera decât asupra a ceea ce consideră că se repetă, adică asupra a ceea ce, ipotetic, se sustrage acţiunii duratei. Ceea ce ţine de ireductibil şi ireversibil în momentele succesive ale unei istorii îi scapă. Pentru a ne reprezenta această ireductibilitate şi ireversibilitate trebuie rupt cu obiceiurile ştiinţifice care corespund cerinţelor fundamentale ale gândirii, trebuie violentat spiritul, trebuie parcurs urcuşul natural al inteligenţei. Dar este tocmai rolul iâlosofiei.

De aceea viaţa a evoluat în zadar sub ochii noştri ca o creaţie continuă de forme imprevizibile: stăruie mereu ideea că forma, imprevizibilitatea şi continuitatea sunt pure aparenţe, în care se reflectă tot atâta ignoranţă. Ceea ce se prezintă simţurilor ca istorie continuă s-ar descompune, zice-se, în stări succesive. Ceea ce ne dă impresia unei stări originare se descompune, la analiză, în fapte elementare, fiecare fiind repetarea unui fapt cunoscut. Ceea ce numiţi o formă imprevizibilă nu este decât un aranjament nou al unor elemente vechi. Cauzele elementare al căror ansamblu a determinat acest aranjament sunt ele însele cauze vechi, care se repetă adoptându-se o ordine nouă. Cunoaşterea elementelor şi a cauzelor elementare ar fi îngăduit să se arate dinainte forma vie care le este suma şi rezultatul. După ce s-a descompus aspectul biologic al fenomenului în factori fizico-chimici, vom sări, la nevoie şi peste fizică şi chimie; vom merge de la mase la molecule, de la ele la atomi, de la aceştia la corpuscule, va trebui chiar să ajungem, în sfârşit, la ceva care să poată fi tratat ca un fel de sistem solar, astronomic. Dacă îl negaţi, contestaţi principiul însuşi al mecanismului ştiinţific şi declaraţi arbitrar că materia vie nu este făcută din aceleaşi elemente ca cealaltă. Vom răspunde că nu contestăm identitatea fundamentală a materiei brute şi a materiei organizate. Singura chestiune este de a şti dacă sistemele naturale, numite fiinţe vii, trebuie să fie asimilate sistemelor artificiale pe care ştiinţa le desprinde de materia neînsufleţită, sau dacă n-ar trebui mai curând să fie comparate cu sistemul natural reprezentat de totalitatea universului. Că viaţa este un fel de mecanism, văd bine. Dar este acesta mecanismul părţilor artificial izolabile în totalitatea universului, sau al totalităţii reale? Totalitatea reală ar putea fi, spunem noi, o continuitate indivizibilă: sistemele pe care le-am separa din ea n-ar mai fi atunci propriu-zis părţi; ai” fi imagini parţiale ale realităţii. Iar din ele, puse cap la cap, nu veţi obţine nici măcar un început de reconstituire a ansamblului, ca atunci când, multiplicând fotografiile unui obiect sub mii de aspecte diverse, nu-i vom reproduce materialitatea. La fel pentni viaţa şi fenomenele fizico-chimice în care se pretinde că s-ar descompune. Analiza va descoperi, fără îndoială, în procesele de creaţie organică un număr crescând de fenomene fizico-chimice. Şi tocmai aceasta susţin chimiştii şi fizicienii. Dar de aici nu rezultă că chimia şi fizica trebuie să ne dea cheia vieţii.

Un element foarte mic al unei curbe este aproape o linie dreaptă. El va semăna cu atât mai mult unei linii drepte cu cât îl vom lua mai mic. La limită se va spune, după voie, că face parte dintr-o dreaptă sau o curbă. în fiecare din punctele sale, într-adevăr, curba se confundă cu tangenta sa. Astfel, „vitalitatea” este tangentă în orice punct al forţelor fizice şi chimice: dar aceste puncte nu sunt, în definitiv, decât privirile unui spirit care îşi imaginează opriri în cutare sau cutare momente ale mişcării generatoare a curbei. în realitate, viaţa nu este mai mult alcătuită din elemente fizico-chimice, decât o curbă din linii drepte.

În general, progresul cel mai susţinui, pe care îl poate înregistra o ştiinţă, constă în a face ca rezultatele dobândite să se integreze într-un ansamblu nou, faţă de care ele se manifestă ca imagini instantanee şi imobile, priviri aruncate sporadic asupra continuităţii unei mişcări. Aşa este, de pildă, raportul geometriei modernilor cu geometria anticilor. Aceasta, pur statică, opera asupra unor figuri date o dată pentru totdeauna; prima studiază variaţia unei funcţii, cu alte cuvinte continuitatea mişcării ce descrie figura. Pentai mai multă rigoare se poate elimina din procedeele noastre matematice orice abordare a mişcării; nu este mai puţin adevărat că introducerea mişcării în geneza figurilor se află la originea matematicii moderne. Credem că, dacă biologia va putea vreodată să-şi concentreze obiectul tot atât de bine pe cât şi-1 concentrează matematica, ea ar deveni fizico-chimia corpurilor organizate, aşa cum matematica modernilor s-a dovedit a fi geometria antică. Deplasările superficiale ale maselor şi moleculelor, pe care fizica şi chimia le studiază, ar deveni, faţă de mişcarea vitală produsă în profunzime, care este transformare şi nu translaţie, ceea ce staţionarea unui mobil este pentru mişcarea lui în spaţiu. Şi atât cât ne putem da seama, procedeul prin care se trece de la definirea unei anumite acţiuni vitale, la sistemul faptelor fizico-chimice implicate n-ar fi liră asemănare cu operaţia prin care se trece de la funcţie la derivata sa, de la ecuaţia curbei (adică a legii mişcării continui prin care curba este generată) la ecuaţia tangentei care dă direcţia instantanee. O asemenea ştiinţă ar fi o mecanică a transformării, faţă de care mecanica franslaţiei ar deveni un caz particular, o simplificare, o proiecţie într-un plan, a cantităţii pure. Şi, aşa cum există o infinitate de funcţii care au aceeaşi diferenţială – aceste funcţii diferind unele de altele printr-o constantă – la fel, poate, integrarea elementelor fizico-chimice ale unei acţiuni exclusiv vitale n-ar determina această acţiune decât parţial: o parte ar fi abandonată indeterminării. Dar cu atât mai mult se poate visa la o asemenea integrare; nu pretindem ca visul să devină vreodată realitate. Am vrut doar ca, dczvoltând pe cât posibil o anumită comparaţie, să arătăm prin ce se apropie teza noastră de mecanicism, şi cum se distinge de el.

De altfel, s-ar putea împinge destul de departe imitaţia viului de către ncorganizat. Nu numai chimia operează sinteze organice, dar se ajunge la reproducerea artificială a planului exterior al anumitor fenomene de organizare, precum diviziunea indirectă a celulei şi circulaţia protoplasmică. Se ştie că protoplasma celulei efectuează mişcări variate în interiorul membranei sale. Pe de altă parte diviziunea, numită indirectă, a celulei se face prin operaţii de o complexitate extremă, dintre care unele privesc nucleul, iar altele citoplasmă. Acestea din urmă încep prin dedublarea centrosomului, un mic corp sferic situat alături de nucleu. Cei doi centrosomi astfel iviţi se îndepărtează unul de altul, atrag la ei porţiunile secţionate şi dedublate ale filamentului care compunea nucleul primitiv şi ajung să formeze doi nuclei noi, împrejurul cărora se constituie cele două celule noi care o vor succede pe prima. Or, s-a reuşit imitarea în linii mari şi în aparenţele exterioare, cel puţin a unora din aceste operaţii: Dacă se pulverizează zahăr sau sare de bucătărie, cărora li se adaugă ulei foarte vechi şi se priveşte la microscop o picătură de amestec, se observă o spumă cu structură alveolară, a cărei configuraţie seamănă, după unii teoreticieni, cu cea a protoplasmei, şi în care se manifestă tot felul de mişcări ce amintesc mult pe cele ale circulaţiei protoplasmice1”. Dacă într-o spumă de acelaşi fel se extrage aerul dintr-o alveolă, se vede schiţându-se un con de atracţie analog celui care se formează în jurul centrosomilor pentru a ajunge la diviziunea nucleului”, îndoiala cu privire la posibilitatea unei explicaţii mecanice nu merge până la mişcările exterioare ale unui organism unicelular cum ar fi amoeba. Deplasările amoebelor într-o picătură de apă ar fi comparabile cu du-te-vino-ul unui grăunte de praf într-o cameră în care uşile şi ferestrele deschise fac să circule curenţii de aer. Masa ei absoarbe neîncetat unele materii solubile, conţinute în apa mediului înconjurător şi îi trimite înapoi altele; aceste schimburi continue, similare celor care se efectuează între două recipiente separate printr-o membrană poroasă, ar crea împrejurul micului organism un vârtej continuu schimbător. Cât despre prelungirile temporare sau pseudopode pe care amoeba pare a le emite, ele ar fi mai puţin emise de ea, decât atrase din afara ei printr-un soi de aspiraţie sau de sugere de către mediul înconjurător12. Din aproape în aproape, acest mod de explicare se va extinde la mişcările mai complexe pe care infuzorul însuşi le execută cu cilii săi vibratili care nu sunt, probabil, decât pseudopode consolidate. Cu toate acestea trebuie ca savanţii să fie de acord asupra explicaţiilor şi schemelor de acest fel. Chimiştii au prilejuit observaţia că, neluând în considerare decât organicul, tară a merge până la organizat, ştiinţa n-a reconstituit până acum decât deşeurile activităţii vitale; substanţele propriu-zis active, plastice, rămân refractare sintezei. Unul dintre cei mai remarcabili naturalişti ai vremurilor noastre a insistat asupra opoziţiei dintre cele două ordine de fenomene, descoperite în ţesuturile vii,anageneza pe de o parte şicatage-neza pe de alta. Rolul energiilor anagenctice este de a ridica energiile inferioare la propriul lor nivel prin asimilarea substanţelor anorganice. Ele construiesc ţesuturile. Dimpotrivă, funcţionarea vieţii însăşi (cu excepţia totuşi a asimilării, a creşterii şi a reproducerii) este de ordin catagenetic, coborâre a energiei şi nu urcare. Numai asupra faptelor de ordin catagenetic ar avea influenţă fizico-chimia, adică, în fond, asupra morţii şi nu asupra viului13. Şi este cert că faptele de primul fel par potrivnice analizei fizico-chimice, chiar dacă nu sunt propriu-zis anagenetiec. Cât despre imitaţia în laborator a aspectului exterior al protoplasmei, trebuie oare să-i acordăm o reală importanţă teoretică, atunci când nu este încă fixată pe configuraţia fizică a acestei substanţe? Pentru moment poate fi şi mai puţin vorba s-o reconstituim chimic. în srirs.it, o explicaţie fizico-chi-mică a mişcărilor amoebei, cu atât mai puţin ale unui infuzor, pare imposibilă multora dintre cei ce au observat îndeaproape asemenea organisme rudimentare. Ei văd semnele unei activităţi psihice eficace14 până şi în aceste atât de umile manifestări ale vieţii. Dar, mai presus de orice, este instructiv de a vedea în ce măsură studiul aprofundat al fenomenelor histologice descurajează adesea, în loc să întărească, tendinţa de a explica totul prin fizică şi chimie. Este concluzia cărţii într-adevăr memorabile, pe care histologul E.-B. Wilson a consacrat-o dezvoltării celulei: „Studiul celulei pare, în fond, să fi lărgit, mai curând decât să fi restrâns, enorma lacună ce separă chiar formele cele mai primitive ale vieţii de lumea anorganică”15.

În rezumat, cei care nu se ocupă decât de activitatea funcţională a fiinţei vii sunt înclinaţi să creadă că fizica şi chimia ne vor oferi cheia proceselor biologice'6. într-adevăr, ei au de-a face mai ales cu fenomene stranii ce se repetă neîncetat la fiinţa vie. Astfel se explică, în parte, tendinţele mecaniciste ale fiziologiei. Dimpotrivă, cei a căror atenţie se concentrează asupra structurii fine a ţesuturilor vii, asupra genezei şi evoluţiei lor, histologi şi embriologi pe de o pane, naturalişti, pe de alta, se trezesc în prezenţa straniului şi nu doar după conţinut. Ei descoperă că straniul îşi crează propria formă de-a lungul unei serii unice de acte care constituie o adevărată istorie. Plistologii, embriologii sau naturaliştii.sunt departe de a crede la fel de lesne ca fiziologii în caracterul fizico-chimic al acţiunilor vitale. La drept vorbind, niciuna nici alta din cele două teze, nici cea care afirmă, nici cea care neagă posibilitatea de a produce vreodată pe cale chimică un organism elementar, nu poate invoca autoritatea experienţei. Ambele sunt neverificabile, prima pentru că ştiinţa n-a înaintat încă nici un pas către sinteza chimică a unei substanţe vii, a doua pentru că nu e de conceput nici un mijloc pentru a dovedi experimental imposibilitatea unui fapt. Dar noi am prezentat raţiunile teoretice care ne împiedică să asemuim fiinţa vie, ca sistem închis al naturii, cu sistemele pe care le distinge ştiinţa. Aceste raţiuni au mai puţină forţă, o recunoaştem, când e vorba de un organism rudimentar precum amoeba, care abia evoluează. Dar ele vor căpăta mai multă forţă dacă se ia în considerare un organism mai complex, care parcurge un ciclu stabilit de transformări. Cu cât durata influenţează mai mult fiinţa vie, cu atât mai evident organismul se deosebeşte de un mecanism oarecare, asupra căruia durata alunecă fără să-1 pătrundă. Şi demonstraţia capătă relevanţă maximă când se referă la evoluţia de ansamblu a vieţii, de la originile ei cele mai umile, până la cele mai perfecţionate forme actuale, îneât această evoluţie constituie, prin unitatea şi continuitatea materiei neînsufleţite care o suferă, o singură istorie indivizibilă. De asemenea, nu înţelegem că ipoteza evoluţionistă este, în general, înrudită cu concepţia mecanicistă a vieţii. De la aceasta nu pretindem, fără îndoială, să vină cu o respingere matematică şi definitivă. Dar respingerea pe care o extragem din considerentele de durată şi care, după opinia noastră, este singura respingere posibilă, capătă cu atâl mai multă rigoare şi devine cu atât mai probantă, cu cât se plasează mai ferm în tărâmul ipotezei evoluţioniste. Trebuie să insistăm asupra acestui punct. Dar arătăm de la început, cu claritate, concepţia despre s viaţă pe care mergem.

Explicaţiile mecaniciste, spuneam noi, sunt valabile pentru sistemele pe care gândirea le desprinde artificial de totalitate. Dar despre totalitate şi despre sistemele care, în cadrul ei, se constituie corespunzător imaginii sale, nu se poate admitea priori că sunt explicabile mecanic, fiindcă atunci timpul ar fi inutil şi chiar ireal. Esenţa explicaţiilor mecanice constă, într-adevăr, în a considera viitorul şi trecutul calculabile în funcţie de prezent, şi în a pretinde astfel că totul este dat. în această ipoteză, trecut, prezent şi viitor ar fi vizibile dintr-o singură privire pentru o inteligenţă supraomenească, în stare să calculeze. De asemenea, savanţii care au crezut în universalitatea şi în perfecta obiectivitate a explicaţiilor mecanice au făcut, conştient sau nu, o presupunere de acest gen. Laplace formula ipoteza cu cea mai mare precizie: „O inteligenţă care, într-o anumită clipă, ar cunoaşte toate forţele de care este însufleţită natura şi situaţia respectivă a fiinţelor care o compun, dacă ar fi destul de vastă pentru a supune aceste date Analizei, ar cuprinde în aceeaşi formulă mişcările celor mai mari corpuri din univers şi ale celui mai uşor atom: nimic n-ar fi nesigur pentru ea, iar viitorul ca şi trecutul ar fi prezente sub ochii săi”17. Iar Du Bois-Reymond spune: „Se poate imagina cunoaşterea naturii ca ajunsă într-un punct în care procesul universal al lumii ar fi reprezentat de o formulă matematică unică, de un singur imens sistem de ecuaţii diferenţiale simultane, din care s-ar extrage, pentru fiecare moment poziţia, direcţia şi viteza fiecărui atom din lume”1*. Huxlcy, la rândul său, a exprimat sub o formă mai concretă aceeaşi idee: „Dacă este adevărată propoziţia fundamentală a evoluţiei, conform căreia lumea întreagă, însufleţită şi neînsufleţită, este rezultatul interacţiunii mutuale, după legi definite, dintre forţele moleculelor componente ale nebuloasei primitive a universului, atunci nu este mai puţin sigur că lumea actuală se află potenţial în aburul cosmic, şi că o inteligenţă suficientă ar fi putut, cunoscând proprietăţile moleculelor acestui abur, să prezică, de exemplu, starea faunei din Marea Britanie în 1886, cu tot atâta certitudine ca atunci când se spune ce se va întâmpla cu aburul din respiraţia în timpul unei zile reci de iama”…într-o asemenea doctrină se mai vorbeşte şi despre timp, se pronunţă cuvântul dar nu se gândeşte deloc despre lucru. Căci aici timpul este deposedat de eficacitate şi, din moment ce nu poate face nimic, el nu este nimic. Mecanicismul radical implică o metafizică în care totalitatea realului este luată laolaltă, în eternitate, şi în care durata aparentă a lucrurilor exprimă infirmitatea unui spirit care nu poate cunoaşte totul deodată. Dar durata este cu totul altceva pentru conştiinţă, adică pentru ceea ce este indiscutabil în experienţa noastră. Noi percepem durata ca pe un curent pe care nu-1 putem înfrunta. El este fondul fiinţei noastre şi, cum bine simţim, însăşi substanţa lucrurilor cu care comunicăm. în zadar ni se iau ochii cu perspectiva unei matematici universale; nu putem sacrifica experienţa pe altarul pretenţiilor unui sistem. De aceea noi respingem mecanicismul radical.

Dar finalismul radical ni se pare la fel de inacceptabil, şi din acelaşi motiv. Doctrina finalităţii, sub formă extremă, cum o găsim la Leibniz de pildă, presupune că lucrurile şi fiinţele nu fac decât să înfăptuiască un program trasat o dată pentm totdeauna. Dar dacă nu există nimic imprevizibil, nici invenţie, nici creaţie în univers, timpul devine la fel de inutil. Ca şi în ipoteza mecanicistă, se presupune şi aici că totul este dat. Finalismul astfel înţeles nu este decât un mecanicism ce funcţionează invers. El se inspiră din acelaşi postulat, cu singura diferenţă că, în cursa inteligenţelor noastre finite de-a lungul succesiunii aparente a lucrurilor, finalismul pune înaintea noastră lumina cu care pretinde a ne îndruma, în loc de a o pune în urmă. El substituie atracţia viitorului, impulsului trecutului. Dar prin aceasta succesiunea nu e mai puţin o pură aparenţă, ca de altfel cursa însăşi. în doctrina lui Leibniz timpul se reduce la o percepţie confuză a punctului de vedere uman, şi care s-ar risipi, asemenea cetii, pentru un spirit aflat în centrul lucrurilor.

Totuşi, finalismul nu este, precum mecanicismul, o doctrină înţepenită. El conţine atâta flexibilitate, câtă vrem să-i atribuim. Filosofia mecanicistă o accepţi sau o respingi: ea va trebui respinsă dacă cel mai mic grăunte de praf, deviind de la traiectoria prevăzută mecanic, manifestă cea mai slabă urmă de spontaneitate. Dimpotrivă, doctrina cauzelor finale nu va fi niciodată respinsă definitiv. Dacă î se îndepărtează o formă, ea va lua alta. Principiul ei, de esenţă psihologică, este foarte simplu. El este atât de extensibil şi prin aceasta, atât de larg, îneât se acceptă ceva de îndată ce se respinge mecanicismul pur. Teza pe care o vom expune în această carte ţine, deci, într-o anumită măsură, de finalism. Şi aceasta pentru că e important de a indica cu precizie ce vom adopta şi ce vom înţelege să lăsăm deoparte.

Să spunem de îndată că ni s-ar părea o calc greşită atenuarea finalismului leibnizian prin fracţionarea lui la infinit. Şi totuşi, aceasta este direcţia luată de doctrina finalistă. Se înţelege bine că, dacă universul în ansamblu înseamnă realizarea unui plan, aceasta nu s-ar putea vedea empiric. La fel de bine se înţelege că, chiar dacă ţine de lumea organizată, nu este cu nimic mai uşor de dovedit că totul ar fi aici armonie. Faptele interogate ar spune la fel de bine contrariul. Natura pune fiinţele vii în contact. Ea prezintă pretutindeni dezordinea alături de ordine, regresul alături de progres. Dar ceea ce nu se poate susţine nici despre ansamblul materiei, nici despre ansamblul vieţii, nu este cumva adevărat despre fiecare organism în parte? Nu se remarcă oare o admirabilă diviziune a muncii, o minunată solidaritate între părţi, ordinea perfectă într-o complexitate infinită? în acest sens nu realizează fiecare fiinţă vie un plan imanent substanţei sale? Această teză constă de fapt în a sparge în bucăţi vechea concepţie a finalităţii. Nu se acceptă, ba chiar se ridiculizează ideeaunei finalităţi externe, conform căreia fiinţele vii s-ar coordona unele pe altele: este absurd, se spune, să presupunem că iarba este făcută pentru vaci, mielul pentru lup. Dar există o finalitate internă: fiecare fiinţă este făcută pentru ea însăşi, toate părţile ei se pun de acord pentru binele suprem al ansamblului şi se organizează cu inteligenţă în vederea acestui scop. Aceasta este concepţia finalităţii, mult timp clasică. Finalismul s-a restrâns până la punctul de a nu mai cuprinde niciodată mai mult de o fiinţă vie în acelaşi timp. Făcându-se mai mic el s-a gândit desigur să expună o suprafaţă mai redusă loviturilor.

Adevărul este că el se expunea astfel şi mai mult. Oricât de radicală ar putea să pară teza noastră, finalitatea este externă sau nu este deloc. într-adevăr, să privim organismul cel mai complex şi mai armonios. Ni se spune că toate elementele conlucrează pentru binele maxim al ansamblului. Fie, dar să nu uităm că fiecare dintre elemente poate fi, în anumite cazuri, el însuşi un organism şi că, subordonând vieţii celulare existenţa acestui mic organism, acceptăm principiul unei finalităţi externe. Concepţia unei finalităţi întotdeauna interne se infirmă astfel prin ea însăşi. Un organism este alcătuit din ţesuturi, fiecare trăind pe cont propriu. Celulele din care sunt făcute ţesuturile au de asemenea o anume independenţă. La nevoie, dacă subordonarea tuturor elementelor individului faţă de individul însuşi ar fi completă, s-ar putea refuza să se vadă în ele organisme – rezer-vând acest nume individului -nemaivorbindu-se decât de o finalitate internă. Dar fiecare ştie, aceste elemente pot avea o adevărată autonomie. Fără a mai spune de fagocite, care împing independenţa până la atacarea organismului ce le hrăneşte, fără a mai spune nici de celulele germinale, care au viaţa lor proprie, alături de celulele somatice, e destul să menţionăm fenomenele regenerării: aici un element sau un grup de elemente par dintr-o dată că, dacă în mod normal se mulţumesc a ocupa un loc neînsemnat şi a îndeplini doar o funcţie specială, ar putea face mult mai mult, că ar putea chiar, în anumite cazuri, să se considere ca egale întregului. Aici este piatra de încercare a teoriilor vitaliste. Nu-i vom reproşa, cum se face de obicei, că răspunde la întrebare prin întrebarea însăşi. Fără îndoială, „principiul vital” nu explică mare lucru: cel puţin are însă avantajul de a fi ca un fel de afiş lipit pe ignoranţa noastră şi care va putea să ne-o reamintească atunci când va fi cazull9, în timp ce mecanicismul ne invită să uităm. Dar adevărul este că poziţia vitalismului devine foarte dificilă, prin faptul că nu există nici finalitate pur internă, nici individualitate absolut delimitată în natură. Elementele organizate care intră în alcătuirea individului au, ele însele, o anumită individualitate şi îşi vor revendica fiecare principiul lor vital, dacă individul trebuie să-1 aibă pe al său. Dar, pe de altă parte, individul însuşi nu este destul de independent, destul de izolat pentru a-i putea acorda un „principiu vital” propriu. Un organism asemenea celui al unui vertebrat superior este cel mai individualizat dintre toate organismele: totuşi, dacă remarcăm că nu este decât dezvoltarea unui ovul care face parte din corpul mamei sale şi a unui spermatozoid ce aparţine corpului tatălui său, dacă remarcăm că oul (adică ovulul fecundat) este o adevărată trăsătură de unire între cele două progenituri, fiind comun substanţelor lor, se înţelege că orice organism individual, fie şi cel uman, este doar un mugure răsărit pe corpul alcătuit din cei doi părinţi ai săi. Atunci unde începe şi unde se sfârşeşte principiul vital al individului? Din aproape în aproape, s-ar merge înapoi până la strămoşii săi cei mai îndepărtaţi; se va găsi solidar cu fiecare dintre ei, solidar cu minuscula masă de gel protoplasmic, aflat fără îndoială la rădăcina arborelui genealogic al vieţii. Făcând corp comun, într-o anume măsură, cu acest strămoş primitiv, individul este de asemenea solidar cu tot ce s-a desprins din el pe calea descendenţei divergente: în acest sens se poate spune că rămâne legat de totalitatea vieţuitoarelor prin fire invizibile. In zadar se vorbeşte despre restrângerea finalităţii la individualitatea fiinţei vii. Dacă există finalitate în lumea vie, ea cuprinde întreaga viaţă, cu o singură indivizibilă îmbrăţişare. Această viaţă comună tuturor vieţuitoarelor prezintă, neîndoielnic, multe incoerenţe şi lacune, iar pe de altă parte nu este atât de matematic una, încât să nu poată îngădui fiecărei vieţuitoare să se individualizeze într-o anumită măsură. Totuşi ea formează un tot unic; şi trebuie optat între negarea finalităţii şi ipoteza ce coordonează nu numai părţile unui organism cu organismul însuşi, ci şi fiecare fiinţă vie în ansamblul celorlalte. Nu pulverizând finalitatea o putem face mai acceptabilă. Sau trebuie să fie respinsă în bloc ipoteza unei finalităţi imanente a vieţii, sau, spunem noi, ca trebuie modificată într-un cu totul alt sens.

Eroarea finalismului radical, ca de altfel şi a mecanicismului radical este de a extinde prea mult aplicarea unor concepte naturale asupra inteligenţei noastre. La început nu gândim decât pentru a acţiona. Tocmai în tipaail acţiunii a fost elaborată inteligenţa noastră. Speculaţia este un lux, în timp ce acţiunea este o necesitate. Or, pentru a acţiona începem prin a ne propune un scop; facem un plan, apoi trecem la detaliile mecanismului care îl va realiza. Această din urmă operaţie nu e posibilă decât dacă ştim pe ce putem conta. Trebuie deci ca să fi aplicat conştient sau inconştient, legea cauzalităţii. De altfel, pe măsură ce se conturează în spiritul nostru ideea cauzalităţii eficiente, aceasta ia forma unei cauzalităţi mecanice. Care, la rându-i, este o relaţie cu atât mai accentuat matematică, cu cât exprimă o necesitate mai riguroasă. De aceea, n-avem decât să ne urmăm înclinaţia spiritului pentru a deveni matematicieni. Dar, pe de altă parte, această matematică naturală este doar susţinătoarea inconştientă a obişnuinţei noastre conştiente de a lega aceleaşi cauze de aceleaşi efecte; iar această obişnuinţă, ca însăşi are ca obiect curent orientarea acţiunilor inspirate de intenţii sau, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, de a dirija mişcările combinate în vederea executării unui model: ne naştem meşteşugari cum ne naştem geometri, ba chiar nu suntem geometri decât pentru că suntem meşteşugari. Astfel, inteligenţa umană, în măsura în care este modelată de cerinţele acţiunii umane, este o inteligenţă ce procedează concomitent din intenţie şi din calcul, prin coordonarea mijloacelor de către un scop şi prin reprezentarea mecanismelor de către forme tot mai geometrice. Fie că ne imaginăm natura ca pe o imensă maşină generatoare de legi matematice sau că vedem în ea realizarea unui plan, în amândouă cazurile se urmăresc, doar, până la capăt două tendinţe ale spiritului, care sunt complementare şi îşi au originea în aceleaşi necesităţi vitale.

Tocmai de aceea fmalismul radical este foarte apropiat de mecanicismul radical în majoritatea privinţelor. Ambelor doctrine le repugnă să admită că în curgerea lucrurilor sau numai în dezvoltarea vieţii se manifestă o imprevizibilă creaţie de forme. Mecanicismul nu ia în considerare, din realitate, decât aspectele de similitudine sau de repetiţie. El este dominat deci de legea naturii, conform căreia în natură nu există decât un acelaşi reprodueându-se pe sine. Cu cât mai bine se manifestă geometria pe care o conţine el, cu atât mai puţin se poate admite că se crează ceva, care să nu fie decât formă. L-am putea accepta, desigur, în măsura în care suntem artişti, căci arta trăieşte din creaţie şi implică o credinţă latentă în spontaneitatea naturii. Dar arta dezinteresată este un lux, ca şi speculaţia pură. Cu mult înainte de a fi artişti suntem meşteşugari. Şi orice producţie, cât de primitivă ar fi, trăieşte din similitudini şi din repetiţii, precum geometria naturală, care-i serveşte ca punct de sprijin. Ea lucrează după modele pe care îşi propune să le reproducă. Iar când inventează, procedează sau îşi închipuie că procedează printr-o rânduire nouă a elementelor cunoscute. Principiul său este că „e nevoie de acelaşi pentru a-1 obţine pe acelaşi”. Pe scurt, aplicarea riguroasă a principiului finalităţii, ca şi a principiului cauzalităţii mecanice, duce la concluzia că „totul este dat”. Cele două principii spun acelaşi lucru în limbile lor, pentru că răspund aceloraşi nevoi. De aceea ele cad de acord să facă tabula rasa din timp. Durata reală este cea care muşcă din lucruri şi îşi lasă urma pe ele. Dacă totul se află în timp, totul se schimbă din interior şi nu se repetă niciodată aceeaşi realitate concretă. Deci repetiţia nu este posibilă decât în abstract: ceea i I ce se repetă este cutare sau cutare aspect pe care simţurile şi mai ales inteligenţa noastră l-au desprins din realitate, tocmai pentru că acţiunea noastră, spre care tinde orice efort al inteligenţei, nu se poate mişca dccât prin repetiţie. Astfel, concentrată asupra a ceea ce se repetă, preocupată numai de a lega acelaşi de acelaşi, inteligenţa abandonează viziunea timpului. Ea respinge fluentul şi solidifică tot ce atinge. Noi nu gânclim timpul real. Dar îl trăim, pentru că viaţa depăşeşte inteligenţa. Sentimentul pe care îl avem despre evoluţia noastră şi a tuturor în durata pură este prezentul aici, conturând în jurul reprezentării intelectuale propriu-zise o marjă indecisă care se pierde în noapte. Mecanicismul şi fmalismul sunt de acord să nu ţină seamă decât de nucleul luminos care străluceşte în centru. Ele uită că acest nucleu s-a format în dauna restului, pe calea condensării şi că ar trebui să folosească totul – inclusiv Huidui, mai mult chiar decât ceea ce s-a condensat – pentru a redobândi mişcarea interioară a vieţii.

La drept vorbind, dacă marja există, chiar indistinctă şi vagă, ea trebuie să aibă şi mai multă importanţă pentru filosofie, decât nucleul luminos pe care îl înconjoară. Căci tocmai prezenţa ei ne îngăduie să afumăm că nucleul este un nucleu, că inteligenţa pură este o restrângere prin condensare, a unei puteri mai mari. Şi tocmai pentru că această vagă intuiţie nu ne este de nici un ajutor pentru a ne orienta acţiunea asupra lucrurilor, acţiune localizată integral la suprafaţa realului, se poate presupune că ea nu se exercită la suprafaţă, ci în profunzime.

De îndată ce ieşim din cadrul în care mecanicismul şi fmalismul radical închid gândirea noastră, realitatea ne apare ca o ţâşnire neîntreruptă de noutăţi, fiecare noutate apărând mai curând pentru a se retrage în trecut, decât pentru prezent; exact în clipa apariţiei ei cade sub privirea inteligenţei, ai cărei ochi sunt veşnic întorşi înapoi. Acesta este cazul vieţii noastre interioare. Pentru fiecare dintre actele noastre se vor găsi lesne antecedente, a căror rezultantă mecanică ar fi, într-o oarecare măsură. Şi se va spune la fel de bine că fiecare acţiune este desăvârşirea unei intenţii. în acest sens mecanicismul şi finalitatea sunt pretutindeni, în evoluţia conduitei noastre. Dar oricât de puţin interesantă pentru acţiune ar fi persoana noastră în ansamblu şi oricât de puţin ar fi cu adevărat a noastră, ea n-ar putea fi prevăzută, nici antecedentele sale n-o pot explica, după ce a fost executată. Şi, realizând o intenţie, ea diferă, ca realitate prezentă şi nouă, de intenţie, care nu putea fi decât un proiect de reîncepere sau de reorganizare a trecutului. Mecanicism şi finalism, nu sunt deci decât priviri din afară asupra comportării noastre. Ele extrag de aici intelectualitatea. Dar comportarea noastră alunecă între mecanicism şi finalitate şi se extinde mult mai departe. încă o dată, aceasta nu înseamnă că acţiunea liberă este o acţiune capricioasă, nesăbuită. A te conduce după capriciu înseamnă să oscilezi mecanic între două sau mai multe situaţii date şi să te opreşti totuşi, în cele din urmă, asupra uneia din ele: aceasta nu înseamnă că există o situaţie interioară naturală, nu înseamnă a evolua; oricât ar părea de paradoxal, aceasta înseamnă tocmai să accepţi a imita mecanismul inteligenţei. Dimpotrivă, o conduită într-adevăr a noastră este aceea a unei voinţe care nu caută să falşi fice inteligenţa şi care, rămânând ea însăşi, adică evoluând, ajunge pe calea unei maturizări treptate, la acte pe care inteligenţa le va putea descompune mereu în elemente inteligibile, tară a ajunge vreodată complet la aceasta: actul liber este incomensurabil prin idee, iar „raţionalitatea” trebuie să se definească prin chiar această incomensurabilitate, care îngăduie să găsim în ea câtă inteligibilitate vom dori. Acesta este caracterul evoluţiei noastre interioare. Şi acesta este, neîndoielnic, şi al evoluţiei vieţii.

Raţiunea noastră, incurabil trufaşă, îşi închipuie că posedă printr-un drept înnăscut sau cucerit, toate elementele esenţiale ale cunoaşterii adevărului. Chiar acolo unde mărturiseşte a nu cunoaşte obiectul ce i se prezintă, ea crede că ignoranţa se manifestă doar când e vorba de a şti care dintre categoriile sale vechi se potriveşte noului obiect. în ce sertar gata să se deschidă îl vom introduce? în ce haine gata croite îl vom îmbrăca? Acesta sau acela este altceva? şi „acesta” şi „acela” şi „altceva” sunt întotdeauna pentru noi un deja-conceput, un deja-cunoscut. Ne dezgustă organic ideea că am putea să vedem creându-se din părţile componente un obiect nou, un concept nou, poate o nouă metodă de a gândi. Totuşi, istoria filosofici este prezentă pentru a ne arăta eternul conflict între sisteme, imposibilitatea de a introduce defmitiv-realul în aceste haine de gata, care sunt conceptele, necesitatea de a lucra după măsură. Decât să ajungă la această limită, raţiunea noastră preferă să declare cu o orgolioasă modestie că nu o priveşte: această declaraţie preliminară îi permite să-şi aplice fără scmpule metoda obişnuită de gândire şi, sub pretextul că ea nu atinge absolutul, să rezolve în chip absolut toate problemele. Platon a fost primul care a instituit în teorie că a cunoaşte realul înseamnă a-i găsi Ideea, adică a-1 face să intre într-un cadru preexistent care ar fi la dispoziţia noastră, ca şi cum am poseda implicit ştiinţa universală. Dar această credinţă este firească pentru inteligenţa umană, mereu preocupată să ştie la ce rubrică veche va cataloga orice nou obiect, şi s-ar putea spune, într-un anumit sens, că toţi ne naştem platonicieni.

Nicăieri nu se prezintă această metodă atât de clar ca în teoriile asupra vieţii. Dacă, evoluând în direcţia Vertebratelor, a omului şi îndeosebi a inteligenţei, Viaţa a trebuit să lase pe dmm multe elemente incompatibile cu modul său special de organizare şi să le încredinţeze, cum vom arăta, altor linii de dezvoltare, tocmai totalitatea acestor elemente trebuie căutată din nou şi contopită cu inteligenţa propriu-zisă, pentru a regăsi adevărata natură a activităţii vitale. în aceasta vom fi ajutaţi, fără îndoială, de marja de reprezentare confuză care ne înconjoară reprezentarea distinctă, adică intelectuală: ce poate fi această marjă, inutilă într-adevăr, dacă nu acea parte a principiului evoluţiei care nu s-a restrâns la forma specială a organizării noastre şi care a trecut prin contrabandă? Aici trebuie să mergem pentru a căuta indicii ale dilatării formei intelectuale a gândirii noastre; de aici trebuie să ne luăm elanul necesar spre a ne ridica mai presus de noi înşine. A ne reprezenta ansamblul vieţii nu poate să constea în a combina idei simple depozitate în noi de către viaţa însăşi, în cursul propriei evoluţii: cum ar putea partea să echivaleze cu totalitatea, conţinutul cu ceea ce îl conţine, o rămăşiţă a operaţiei vitale cu însăşi operaţia? Şi totuşi, aceasta este iluzia noastră când definim evoluţia vieţii prin „trecerea de la omogen la eterogen” sau prin orice alt concept obţinut din combinarea unor fragmente de inteligenţă. Noi ne plasăm într-unui din punctele de sosire ale evoluţiei, cel mai important fără îndoială, dar nu singurul; chiar şi aşa, nu luăm tot ce se găseşte aici, căci nu reţinem de la inteligenţă decât unul sau două concepte în care se exprimă ea: şi tocmai această parte dintr-o parte o declarăm reprezentativă pentru tot, într-un fel care copleşeşte totul consolidat, adică mişcarea evolutivă, din care acest „tot” nu este decât faza actuală! Adevărul este că n-ar fi prea mult, n-ar fi destul în acest caz, nici dacă s-ar lua întreaga inteligenţă. Ar trebui să-i mai adăugăm ceea ce găsim în fiecare din toate celelalte puncte terminus ale evoluţiei. Şi ar trebui considerate aceste elemente diverse şi divergente tot atâtea extrase care sunt sau cel puţin au fost, sub forma lor cea mai umilă, complementare. Numai atunci am presimţi natura reală a mişcării evolutive, care este un rezultat, şi nu cu evoluţia însăşi, adică cu actul prin care se obţine rezultatul.

Aceasta este filosofia vieţii spre care ne îndreptăm. Ea pretinde că depăşeşte concomitent mecanicismul şi fmalistnul; dar, cum spuneam la început, ea se apropie de a doua doctrină mai mult decât de prima. Nu va fi inutil să insistăm asupra acestui punct şi să arătăm mai exact prin ce seamănă ea cu finalismul şi prin ce diferă de el.

Ca şi finalismul radical, deşi sub o formă mai vagă, ea ne va prezenta lumea organizată ca pe un ansamblu armonios. Dar această armonie este departe de a fi atât de perfectă cum s-a spus. Ea admite multe discordanţe, pentru că fiecare specie, fiecare individ chiar, nu reţine din impulsul global al vieţii decât un anumit elan, şi tinde a folosi această energie în propriul interes; în aceasta constă adaptarea. Specia şi individul nu se gândesc decât la ei – de unde un conflict posibil cu celelalte forme de viaţă. Deci armonia nu există de fapt; ea există mai curând de drept: vreau să spun că elanul original este un elan comun şi că, cu cât urcăm mai sus, cu atât tendinţele diverse apar ca fiind complementare. Astfel, vântul care se precipită într-o răscruce se împarte în curente de aer divergente, care nu sunt decât una şi aceeaşi suflare. Armonia sau mai curând „complementaritatea” nu se revelă decât în mare, în tendinţe mai curând decât în stări. îndeosebi (şi este punctul asupra căruia fmalismul s-a înşelat cel mai grav), armonia s-ar găsi mai curând în urmă decât înainte. Ea ţine de o identitate a impulsului şi nu de o aspiraţie comună. în zadar s-ar vrea să se atribuie vieţii un scop, în sensul uman al cuvmtului. A vorbi de un scop înseamnă a gândi la un model preexistent care nu mai are decât să se realizeze. înseamnă deci a presupune, în fond, că totul este dat, că viitorul s-ar putea citi în prezent. înseamnă să crezi că viaţa, în mişcarea şi integralitatea ei procedează ca inteligenţa care nu este decât o privire imobilă şi fragmentată asupra ei, şi care se plasează mereu în afara timpului. Viaţa progresează şi durează. Fără îndoială, aruneând o privire asupra drumului parcurs, vom putea întotdeauna să-i stabilim direcţia, s-o consemnăm în termeni psihologici şi să vorbim ca şi cum s-ar fi urmărit un scop. Este modul în care vom vorbi noi înşine. Dar despre drumul ce va trebui parcurs, spiritul uman nu arc nimic de spus, căci drumul a fost creat pe măsură ce îl parcurgea, nefiind decât direcţia actului însuşi. Evoluţia trebuie să admită în orice moment o interpretare psihologică, fiind din punctul nostru de vedere cea mai bună explicaţie, dar ea nu are valoare şi chiar nici semnificaţie decât în sens retroactiv. Niciodată interpretarea, cea pe care o vom propune, nu va trebui să fie luată ca o anticipare asupra viitorului. Este o anumită viziune a trecutului în lumina prezentului. Pe scurt, concepţia clasică a finalităţii postulează în acelaşi timp prea mult şi prea puţin. Ea este prea largă şi prea strimtă. Explicând viaţa prin inteligenţă.

ea restrânge prea mult semnificaţia vieţii; inteligenţa, cel puţin aceea pe care o găsim în noi, a fost modelată de evoluţie pe parcurs; ea a fost desprinsă din ceva mai vast, sau mai curând nu este decât proiecţia plană a unei realităţi cu relief şi adâncime. Tocmai această realitate mai comprehensivă decât finalismul adevărat ar trebui s-o reconstituie, sau mai curând s-o îmbrăţişeze pe cât posibil, într-o viziune simplă. Dar, pe de altă parte, exact pentru că ea copleşeşte inteligenţa, însuşirea de a lega acelaşi cu acelaşi, de a percepe şi de a produce repetiţii, această realitate este fără îndoială creatoare, adică producătoare de efecte în care se dilată şi se depăşeşte pe sine: aceste efecte nu iiiseseră date dinainte, în realitate, de aceea nu putea să le ia ca scopuri, mai ales că o dată produse ele admit o interpretare raţională, precum obiectul fabricat care a realizat un model. Pe scurt, teoria cauzelor finale nu merge destul de departe când se limitează la a pune inteligenţă în natură, şi merge prea departe când presupune o preexistentă a viitorului în prezent sub forma ideii. A doua teză care păcătuieşte prin exces este, de altfel, consecinţa celei dintâi, care păcătuieşte prin insuficienţă. Trebuie să substituim inteligenţei propriu-zise realitatea mai comprehensivă, faţă de care inteligenţa este mai limitată. Viitorul apare atunci ca dilatând prezentul. El nu fusese deci conţinut în prezent sub forma scopului reprezentat. Şi totuşi, o dată realizat, el va explica prezentul cât şi prezentul însuşi, ba chiar mai mult; el va trebui să fie luat în considerare ca scop în aceeaşi măsură şi chiar mai mult decât ca rezultat. Inteligenţa noastră are dreptul de a-1 considera abstract din punctul său de vedere obişnuit, fiind ea însăşi o abstracţie a cauzei din care se produce.

Este adevărat, cauza pare atunci imperceptibilă. De acum teoria finalistă a vieţii scapă oricărei verificări precise. Ce va fi, se va spune, dacă mergem mai departe decât ea într-una din direcţiile sale? Iată-ne întorşi, într-adevăr, după o digresiune necesară, la o chestiune pe care noi o socotim esenţială: se poate dovedi prin fapte insuficienţa mecanicismului? Anunţam că, dacă această demonstraţie este posibilă, ea este cu condiţia să se situeze deschis pe poziţia ipotezei evoluţioniste. A venit momentul să stabilim că, dacă mecanicismul nu izbuteşte să dea seamă de evoluţie, mijlocul de a dovedi acest neajuns nu este oprirea la concepţia clasică a finalităţii, încă şi mai puţin de a o diminua sau restrânge,ci dimpotrivă, de a merge mai departe decât ea.

Să schiţăm neîntârziat principiul demonstraţiei noastre. Spuneam că, de la origini, viaţa este continuarea unuia şi aceluiaşi elan care s-a împărţit între linii de evoluţie divergente. Ceva s-a mărit, ceva s-a dezvoltat printr-o serie de adăugiri care au fost tot atâtea creaţii. Chiar această dezvoltare a ajuns să se disocieze de tendinţele ce nu puteau creşte dincolo de un anumit punct, fără a deveni incompatibile. La o adică, nimic nu ne-ar împiedica să ne imaginăm un individ unic în care, printr-o serie de transformări distribuite pe mii de secole, s-ar fi desfăşurat evoluţia vieţii. Sau, în lipsa unui individ unic, s-ar putea presupune o pluralitate de indivizi succcdându-se într-o serie unilineară. în cele două cazuri evoluţia n-ar fi luat, dacă se poate spune aşa, dccât o singură dimensiune. Dar evoluţia s-a făcut în realitate prin mijlocirea a milioane de indivizi, în direcţii divergente; fiecare dintre acestea, la rândul ei, ajungea la o răscruce de unde iradiau noi direcţii, şi tot aşa, în continuare. Dacă ipoteza noastră este întemeiată şi cauzele esenţiale ce acţionează de-a lungul acestor căi sânl de natură psihologică, ele trebuie să păstreze ceva comun, în ciuda divergenţei efectelor, aşa cum camarazii despărţiţi de mult timp păstrează amintiri comune din copilărie. în zadar s-au produs bifurcaţii, ori s-au deschis căi colaterale, pe care elementele separate se dezvoltă independent; mişcarea părţilor s-a continuat tot datorită elementului primordial al totului. Ceva din tot trebuie, deci, să se păstreze în părţi. Iar acest element comun va putea deveni perceptibil cumva, poate prin prezenţa unor organe identice la organisme foarte diferite. Pentru o clipă să presupunem că mecanismul este adevărat: evoluţia se va fi făcut printr-o serie de accidente care s-au însumat succesiv, fiecare accident nou păstrându-se prin selecţie dacă este avantajos sumei de accidente avantajoase anterioare, ce reprezintă forma actuală a fiinţei vii. Ce şansă ar fi, pentru ca prin două serii total diferite de accidente ce se acumulează, două evoluţii total diferite să ajungă la rezultate similare? Cu cât mai divergente vor fi cele două linii evolutive, cu atât mai mică va fi probabilitatea ca influenţe accidentale externe sau variaţii accidentale interne să fi determinat construcţia de aparate identice, mai ales că nu există urme ale unor asemenea aparate în momentul producerii bifurcaţiei. Această similitudine, dimpotrivă, ar fi naturală într-o ipoteză ca a noastră: ar trebui regăsit, până la ultimele pârâiaşe, ceva din impulsul primit la izvor. Mecanicismul pur ar fi deci vulnerabil, iar finalitatea, în sensul special în care o înţelegem, demonstrabilă într-o privinţă, dacă s-ar putea stabili că viaţa făureşte aparate identice, prin mijloace neasemănătoare, pe linii de evoluţie divergente. Puterea dovezii ar fi, de altfel, proporţională cu gradul de depărtare dintre liniile evolutive alese, şi cu gradul de complexitate al structurilor similare, care s-ar găsi pe aceste direcţii de evoluţie.

Se va afirma că similitudinea de structură se datoreşte identităţii condiţiilor generale în care a evoluat viaţa. Aceste condiţii exterioare durabile ar fi imprimat aceeaşi direcţie forţelor constructoare ale cutărui sau cutărui aparat, cu toată diversitatea de influenţe externe trecătoare şi de variaţii interne întâm-plătoare. într-adevăr, nu negăm rolul pe care îl joacă conceptul de adaptare în ştiinţa contemporană. Desigur, biologii nu-1 folosesc toţi cu acelaşi înţeles. Pentru unii, condiţiile externe sunt în stare să provoace direct variaţia organismelor într-un sens definit, prin modificările fizico-chimicc determinate în substanţa vie: aşa este ipoteza lui Eimer, de pildă. Pentru alţii, mai fideli faţă de spiritul darwinismului, influenţa condiţiilor nu se exercită decât indirect, favorizând, în concurenţa vitală, pe aceia dintre reprezentanţii unei specii, adaptaţi mai bine la mediu prin hazardul naşterii. Cu alte cuvinte, unii atribuie condiţiilor externe o influenţă pozitivă, iar alţii o acţiune negativă: în prima ipoteză această cauză ar provoca variaţii, în a doua, n-ar face decât să le elimine. Dar, în ambele cazuri, ea este obligată să determine acomodarea precisă a organismului la condiţiile sale de existenţă. Prin această adaptare comună se va încerca neîndoielnic, să se explice mecanic similitudinile de structură din care credem că s-ar putea extrage argumentul cel mai redutabil contra mecanicismului. De aceea trebuie să arătăm de îndată, în mare, înainte de a trece la amănunte, pentru ce explicaţiile „adaptării” rezultate de aici ni se par nesatisfăcătoare.

Să remarcăm, la început, că din cele două ipoteze formulate, a doua este singura inechivocă. Ideea darwinistă a unei adaptări realizabile prin eliminarea automată a neadaptaţilor este simplă şi clară. în schimb, şi tocmai pentru că atribuie cauzei externe – ce orientează evoluţia – o influenţă complet negativă, a doua ipoteză are destule dificultăţi în explicarea dezvoltării progresive şi rectilinii a unor aparate complexe, precum cele pe care le vom examina. Ce se va întâmpla când va dori să explice identitatea de structură a unor organe extraordinar de complexe, prin linii de evoluţie divergente? O variaţie întâmplătoarc, cât de mică, presupune acţiunea unei mulţimi de mici cauze fizice şi chimice. O acumulare de variaţii întâmplătoare, necesară pentru producerea unei structuri complicate, solicită concursul unui număr, ca să spunem aşa, infinit de cauze infinitezimale. Cum vor reapărea mereu aceleaşi şi în aceeaşi ordine, aceste cauze cu totul accidentale, în puncte diferite ale spaţiului şi timpului? Nimeni nu o va susţine iar darwi-nismul însuşi se va limita să spună că efecte identice pot rezulta din cauze diferite, că mai multe drumuri pot duce în acelaşi loc. Dar să nu ne lăsăm păcăliţi de o metaforă. Locul unde ajungi nu indică drumul străbătut, pe cită vreme o structură organică reprezintă acumularea micilor deosebiri pe care evoluţia a trebuit să le străbată pentru a-1 atinge. Concurenţa vitală şi selecţia naturală nu pot să ne fie de nici un ajutor pentru a rezolva această parte a problemei, căci noi nu ne ocupăm aici de ceea ce a dispărut, vedem doar ce s-a păstrat. Or, observăm cape linii de evoluţii independente, structuri identice s-au conturat printr-o acumulare treptată de efecte însumate succesiv. Cum să presupui că nişte cauze întâmplătoare, prezentându-se într-o ordine întâmplătoare, au ajuns de mai multe ori la acelaşi rezultat, cauzele fiind infinit de numeroase, iar efectele infinit de complicate?

Principiul mecanicismului este că „aceleaşi cauze produc aceleaşi efecte”. El nu implică întotdeauna, ce-i drept, că aceleaşi efecte au aceleaşi cauze; principiul duce totuşi la această concluzie, în cazul special în care cauzele rămân vizibile în efectul pe care îl au şi îi sunt elemente componente. Că două persoane, pornite să se plimbe din puncte diferite şi rătăcind la întâmplare, sfârşesc prin a se întâlni este un fapt ce nu are nimic neobişnuit. Dar că mergând astfel, ei ar desena curbe identice, exact superpozabile, este un fapt neverosimil. Neverosimilitatea va fi cu atât mai accentuată cu cât drumurile parcurse de cei doi vor cuprinde ocoluri mai complicate. Şi va deveni o imposibilitate dacă zigzagurile făcute de cele două persoane ce se plimbă sunt de o complexitate infinită. Or, ce înseamnă această complexitate de zigzaguri, faţă de aceea a unui organ în care sunt dispuse într-o anumită ordine mii de celule diferite, fiecare dintre ele fiind un fel de organism?

Să trecem la a doua ipoteză şi să vedem cum rezolvă ea problema. Adaptarea nu va consta, mai simplu, în eliminarea inadaptaţilor. Ea se va datora influenţei pozitive a condiţiilor externe ce vor fi modelat organismul după forma lor specifică. De această dată similitudinea efectelor se va explica prin similitudinea cauzelor. Aparent, ne vom găsi într-un pur mecanicism. Dar să privim mai îndeaproape. Vom vedea că explicaţia este complet verbală, că suntem păcăliţi de cuvinte şi că artificiul soluţiei constă în a lua termenul „adaptare” concomitent în două sensuri diferite. Dacă torn în aceeaşi sticlă, succesiv,.apă şi vin, cele două lichide vor căpăta aceeaşi formă, iar similitudinea de formă va tinde la identitatea adaptării conţinutului la conţinător. în acest caz adaptarea înseamnă inserţie mecanică. Adică forma la care materia se adaptează era deja acolo şi a impus materiei propria sa configuraţie. Dar când se vorbeşte de adaptarea unui organism la condiţiile în care trebuie să trăiască, unde este forma preexistentă care îşi aşteaptă materia? Condiţiile nu sunt o matrice în care viaţa va intra şi de la care îşi va primi forma: judecind astfel ne lăsăm înşelaţi de o metaforă. Nu există încă vreo formă şi revine vieţii să creeze ea însăşi una, atribuită condiţiilor care au făcut-o. Va trebui ca ca să-şi obţină partea sa din aceste condiţii, să le anuleze inconvenientele şi să le folosească avantajele, în fine, să răspundă acţiunilor externe prin elaborarea unei maşini tară nici o asemănare cu ele. Adaptarea nu va mai consta, de astă dată, în a repeta, ci în a replica, ceea ce este cu totul altceva. Dacă există încă adaptare, ea va fi în sensul în care s-ar putea spune despre soluţionarea unei probleme de geometrie, de pildă, că se adaptează condiţiilor de enunţare. Vreau ca adaptarea astfel înţeleasă să explice pentru ce procese evolutive diferite ajung la forme asemănătoare; aceeaşi problemă solicită într-adevăr aceeaşi soluţie. Dar va trebui să intervină atunci, ca pentru soluţionarea unei probleme, o activitate inteligentă sau cel puţin o cauză care acţionează la fel. Se va reintroduce finalitatea, şi de astă dată, o finalitate mult mai încărcată de elemente antropomorfe. Pe scurt, dacă adaptarea de care vorbim este pasivă, o simplă repetiţie accentuată a ceea ce condiţiile oferă diminuat, nu va da nimic din ceea ce aşteptăm de la ea; iar dacă o declarăm activă, capabilă să răspundă printr-o soluţie premeditată la problema pusă de condiţii, se merge mai departe, chiar prea departe, credem noi, în direcţia pe care o menţionam la început. Dar adevărul este că se trece pe furiş de la nivelul din aceste două sensuri, la celălalt şi că se fuge în primul, de câtc ori există pericolul de a fi prins în flagrant delict de finalism, prin folosirea celui de al doilea. Tocmai al doilea e cel ce serveşte cu adevărat în practica curentă a ştiinţei, dar primul este cel care furnizează ştiinţa, cel mai adesea, filosolâa sa. Se vorbeşte în fiecare caz particuIar, ca şi cum procesul de adaptare ar fi un efort al organismului pentru construirea unei maşini capabile să extragă din condiţiile externe profitul cel mai bun cu putinţă; apoi se vorbeşte despre adaptare în general, ca şi cum ar fi însăşi amprenta circumstanţelor, receptată pasiv de o materie indiferentă.

Dar ajungem la exemple. Mai întâi, ar fi interesant să facem aici comparaţia generală între plante şi animale. Cum să nu fii uimit de progresele paralele care s-au făcut, de-o parte şi de alta, în sensul sexualităţii? Nu numai fecundaţia însăşi este identică la plantele superioare cu ceea ce este la animale – pentru că ea constă, pe alocuri, în unirea a două seminuclee ce diferă prin proprietăţi şi structură, înaintea apropierii lor, şi care devin, îndată după aceea, echivalente – dar pregătirea elementelor sexuale se face în ambele cazuri, în condiţii similare: ea constă, în principiu, în reducerea numărului de cromozomi şi în eliminarea unei anumite cantităţi de substanţă cromozomică20. Totuşi vegetalele şi animalele au evoluat pe linii independente, favorizate de circumstanţe neasemănătoare şi împiedicate de obstacole diferite. Iată două mari serii care au mers divergent. De-a lungul fiecăreia dintre ele, mii şi mii de cauze s-au întrunit pentru a determina evoluţia morfologică şi funcţională. Şi totuşi aceste cauze infinit de complicate s-au însumat, de-o parte şi de alta, în acelaşi efect. Despre acest efect abia îndrăznim a spune că este un fenomen de „adaptare”: cum să vorbim de adaptarea, cum să invocăm presiunea circumstanţelor exterioare, când însăşi utilitatea generaţiei sexuate nu e vizibilă, când a putut fi interpretată în cele mai diferite sensuri şi când spirite luminate văd în sexualitatea plantelor cel puţin un lux de care natura s-ar fi putut dispensa?21. Dar nu vrem să ne împovărăm cu fapte atât de controversate. Ambiguitatea termenului „adaptare”, necesitatea de a depăşi în acelaşi timp punctul de vedere al cauzalităţii mecanice şi pe acela al finalităţii antropomorfice, apar mai clar prin exemple mai simple. Dintotdeauna, doctrina finalităţii a tras foloase de pe urma structurii miraculoase a organelor de simţ, prin asemănarea muncii naturii cu aceea a unui muncitor inteligent. Aşa cum aceste organe se regăsesc în stare rudimentară la animalele inferioare, cum natura ne oferă toate stadiile intermediare între pata pigmentară a celor mai simple organisme şi ochiul infinit de complicat al Vertebratelor, tot aşa de bine ar putea interveni aici jocul mecanic al selecţiei naturale, determinând o perfecţionare creseândă. în fine, dacă există un caz unde pare să fie îndreptăţită invocarea adaptării, este tocmai acesta. Căci asupra rolului şi semnificaţiei generaţiei sexuate, asupra relaţiei care o racordează la condiţiile în care s-a desăvârşit, se poate discuta: dar legătura ochiului cu lumina este vădită, iar când se vorbeşte aici de adaptare, trebuie să ştim despre ce-i vorba. Deci, dacă putem arăta, în acest caz privilegiat, insuficienţa principiilor invocate de o parte şi de alta, demonstraţia noastră ar atinge îndată un destul de înalt grad de generalitate.

Să vedem exemplul asupra căruia avocaţii finalităţii au insistat mereu: structura unui ochi precum cel uman. Ei nu s-au deranjat să arate că, în acest aparat atât de complicat toate elementele sunt minunat coordonate între ele. Pentm ca vederea să funcţioneze, spune autorul unei cărţi bine cunoscute asupra „cauzelor finale”, trebuie „ca sclerotica să devină transparentă într-un punct al suprafeţei sale, spre a îngădui razelor luminoase s-o străbată.; corneea trebuie să corespundă exact chiar cu deschiderea orbitei oculare.; trebuie ca în spatele acestui orificiu transparent să se găsească medii convergente., trebuie ca la extremitatea camerei negre să se găsească retina.22; perpendicular pe retină e necesară o imensă cantitate de conuri transparente care nu lasă să ajungă la membrana nervoasă decât lumina dirijată după sensul axei23 etc, etc”. La aceste chestiuni s-a răspuns invitându-1 pe avocatul cauzelor finale să se situeze pe poziţiile ipotezei evoluţioniste. Totul pare într-adevăr minunat, dacă se ia în considerare un ochi ca al nostru, la care miile de elemente sunt coordonate într-o unitate funcţională. Dar ar trebui luată funcţia la origine, la Infuzori, unde se reduce la simpla impresionabilitate (aproape pur chimică) a unei pete de pigment la lumină. Această funcţie, care nu era decât un fapt accidental, la început, a putut – fie direct, printr-un mecanism necunoscut, fie indirect, prin efectul avantajelor furnizate fiinţei vii şi al materialului oferit astfel selecţiei naturale – să determine o complicare uşoară a organului, care va determina, la rându-i, o perfecţionare a funcţiei ei. Astfel, printr-o serie de acţiuni şi reacţii între funcţie şi organ, şi fără intervenţia vreunei cauze extra-mecanice, s-ar explica formarea progresivă a unui ochi tot atât de bine alcătuit ca al nostru.

Chestiunea este, într-adevăr, greu de rezolvat, dacă este situată între funcţie şi organ, cum făcea doctrina finalităţii şi chiar mecanicismul. Căci organul şi funcţia sunt doi termeni eterogeni, care se condiţionează reciproc atât de bine, îneât este imposibil a spune apriori dacă, în formularea raportului lor e mai bine să începem cu primul, cum vrea mecanicismul, sau cu al doilea, cum cere teza finalităţii. Dar discuţia ar lua o cu totul altă turnură, credem noi, dacă s-ar compara mai întâi între ei doi termeni de aceeaşi natură, un organ cu un organ şi nu un organ cu funcţia sa. De astă dată s-ar putea să ne îndreptăm puţin câte puţin către o soluţie tot mai plauzibilă. Iar şansele de a izbuti ar fi cu atât mai mari cu cât ne-am plasa mai hotărât pe poziţiile ipotezei evoluţioniste.

Să privim acum, alături de ochiul unui Vertebrat, pe acela al unei Moluşte ca Pecten. în ambele sunt aceleaşi părţi esenţiale, alcătuite din elemente analoage. Ochiul Pectenului prezintă o retină, o cornec, un cristalin cu structură celulară ca al nostru. Se observă la el până şi inversiunea specială a elementelor retiniene care, în genere, nu se întâlneşte la retina Nevertebratelor. Or, se mai discută, fără îndoială, de originea Moluştelor, dar indiferent de opinia acceptată, vom fi de acord că Moluştele şi Vertebratele s-au rupt de trunchiul comun cu mult înainte de apariţia unui ochi atât de complex ca acela al Pectenului. De unde vine atunci analogia de structură?

Să ne adresăm cu această întrebare, pe rând, celor două sisteme opuse, de explicaţie evoluţionistă, ipoteza variaţiilor pur accidentale şi a unei variaţii dirijate sub influenţa condiţiilor externe.

În ce-o priveşte pe prima, se ştie că ea se prezintă astăzi sub două forme destul de diferite. Darwin vorbise de variaţii slabe, care s-ar acumula ca efect al selecţiei naturale. El nu ignoră variaţiile bruşte: dar aceste „sporturi”, cum le numea el, nu dădeau, după opinia lui, decât monstruozităţi incapabile de perpetuare, iar geneza speciilor24 se datorează acumulării de variaţii insensibile. Aceasta este încă opinia multor natura-lişti. Ea tinde totuşi să cedeze locul ideii opuse: o specie nouă s-ar forma dintr-o dată, prin apariţia simultană a mai multor caractere noi, destul de diferite de cele vechi. A doua ipoteză, emisă de diferiţi autori, mai ales de Batesen într-o carte remarcabilă25, a căpătat o semnificaţie profundă şi dobândeşte o mare autoritate, după frumoasele experienţe ale lui IJugo de Vries. Acest botanist, lucrând pe Oenothera Lamarckiana, a obţinut după câteva generaţii, un număr de noi specii. Teoria desprinsă de el din aceste experienţe este de cel mai marc interes. Speciile ar trece prin perioade alternative de stabilitate şi de transformare. Când soseşte perioada de „mutabilitate” ele produc forme neaşteptate26. Nu ne vom hazarda să ne pronunţăm pentru una sau alta din aceste două ipoteze. Vrem doar să arătăm că, mici sau mari, variaţiile invocate sunt incapabile, dacă sunt întâmplă-toare, să explice o similitudine de structură precum cea semnalată de noi.

Să fim de acord, mai întâi, cu teza darwinistă a variaţiilor imperceptibile. Să acceptăm micile diferenţe datorate hazardului, care întotdeauna se vor acumula. Nu trebuie uitat că toate părţile unui organism sunt coordonate reciproc. Are puţină importanţă că funcţia este efectul sau cauza organului: un fapt este incontestabil, anume, că organul nu va deveni obiect al selecţiei decât dacă funcţionează. Dezvoltarea şi complicarea structurii fine a retinei este un progres care, în loc să înlesnească vederea, o va tulbura neîndoielnic, dacă centrii vizuali nu se vor dezvolta în acelaşi timp, ca şi diferite păiţi ale organismului vizual însuşi. Dacă variaţiile sunt întâmplătoarc, este prea vădit că nu se pot înţelege între ele ca să se producă concomitent în toate părţile organismului,astfel îneât el să continue a-şi îndeplini funcţia. Darwin a înţeles aceasta bine şi este unul din motivele pentru care presupune variaţia ca imperceptibilă27. Diferenţa care se iveşte întâmplător într-un punct al aparatului vizual fi:nd foarte slabă, nu va stingheri funcţionarea organului; şi din acest moment, o asemenea primă variaţie întâmplătoare poate, oarecum, aştepta, ca să se adauge variaţii complementare şi să ridice vederea la un grad superior de perfecţiune. Fie; însă dacă variaţia imperceptibilă nu stinghereşte funcţionarea ochiului, ea nici nu-i serveşte, îneât variaţiile complementare nu se produc: dar atunci, cum se vor păstra ele prin efectul selecţiei? De bine, de rău, se va judeca mica variaţie ca o piatră de temelie pusă de organism pentru o construcţie ulterioară. Această ipoteză, atât de puţin conformă cu principiile lui Darwin, pare greu de evitat când se ia în considerare un organ dezvoltat pe o singură linie mare de evoluţie, cum este ochiul vertebratelor şi cel al moluşte-lor. într-adevăr, cum să presupui că aceleaşi nenumărate mici variaţii s-au produs în aceeaşi ordine pe ambele linii de evoluţie independente, dacă ele erau pur întâmplătoare? Şi cum s-au păstrat ele prin selecţie şi acumulare în ambele părţi, aceleaşi în aceeaşi ordine, când niciuna dintre ele, în parte, nu erau de nici o folosinţă?

Să trecem la ipoteza variaţiilor bruşte şi să vedem dacă ca va rezolva problema. Ea atenuează, Iară îndoială, di ficultatea într-o privinţă. în schimb, o agravează mult în alta. Dacă ochiul moluştelor s-a format printr-un număr relativ mic de salturi bruşte, precum cel al vertebratelor, mi-e mai puţin greu să înţeleg similitudinea celor două organe, decât dacă el s-ar fi compus dintr-un număr imens de asemănări infinitizimale succesiv dobândite: în ambele cazuri operează întâmplarea, dar nu i se cere, în al doilea, miracolul pe care l-ar fi avut de săvârşit în primul. Nu numai că se restrânge numărul de asemănări pe care îl au de adunat, dar înţeleg mai bine că fiecare dintre ele s-a conservat pentru a se adăuga celorlalte, căci variaţia elementară este destul de importantă, de astă dată, pentru a asigura un avantaj fiinţei vii şi a consimţi să fie antrenată în jocul selecţiei. Dar atunci se pune o altă problemă, nu mai puţin dificilă: cum, modificându-se pe neaşteptate toate componentele aparatului vizual, rămân atât de bine coordonate între ele, încât ochiul continuă a-şi exercita funcţia? Căci variaţia izolată a unei părţi va face vederea cu neputinţă, dacă nu este infinitezimală. De aceea toate părţile ar trebui să se schimbe dintr-o dată şi fiecare să le consulte pe celelalte. Eu vreau nici mai mult nici mai puţin decât ca o mulţime de variaţii neconcordante să apară la indivizi mai puţin norocoşi, pe care selecţia naturală să-i elimine şi să supravieţuiască numai combinaţia viabilă, în stare să păstreze şi să îmbunătăţească vederea. Mai trebuie ca această combinaţie să se producă. Şi presupunând că întâmplarea a acordat această favoare o dată, cum să admit că a repetat-o în decursul istoriei unei specii în aşa fel, încât să provoace subit, de fiecare dată, noi complicaţii, minunat reglate reciproc, situate în continuarea complicaţiilor anterioare? Mai ales, cum să presupun că, printr-o serie de simple „accidente”, aceste variaţii bruşte au fost mereu aceleaşi, în aceeaşi ordine, implicând de fiecare dată un acord perfect al elementelor tot mai numeroase şi mai complexe, de-a lungul a două linii de evoluţie independente?

E adevărat, se va invoca legea corelaţiei, la care făcea apel Darwin însuşi28. Se va afirma că o schimbare nu este localizată într-un singur punct al organismului, că are repercusiuni necesare asupra altor puncte. Exemplele citate de Darwin au devenit clasice: pisicile albe cu ochi albaştri sunt în general surde, câinii lipsiţi de păr au dentiţia imperfectă etc. Fie, pe noi nu ne interesează acum cuvântul „corelaţie”. Una este un ansamblu de schimbări solidare, altceva un sistem de schimbări complementare, ceea ce înseamnă coordonate între ele, de natură să menţină şi chiar să perfecţioneze funcţionarea unui organ în condiţii mai complicate. Din faptul că o anomalie a învelişului păros se însoţeşte de o anomalie a dentiţiei, nu rezultă că e nevoie de un principiu explicativ special: părul şi dinţii sunt formaţiuni similare29, şi aceeaşi alterare chimică a germenului care împiedică formarea părului, trebuie să o tulbure şi pe a dinţilor. Este probabil că din aceleaşi cauze trebuie să atribuim surditatea pisicilor albe, ochilor albaştri. în aceste exemple schimbările „corelative” nu sunt decât schimbări solidare (fără a mai conta că sunt în realitate leziuni, diminuări sau suprimări a ceva şi nu adăugiri, ceea ce este cu totul altceva). Dar când ni se vorbeşte de schimbări „corelative” survenite brusc în diverse părţi ale ochiului, cuvântul este luat într-un sens cu totul nou: de astă dată e vorba de un ansamblu de schimbări nu numai simultane, nu numai legate între ele printr-o comunitate de origine, ci şi coordonate de asemenea manieră, încât organul continuă să îndeplinească aceeaşi funcţie simplă şi chiar s-o îndeplinească mai bine. Că o modificare a cauzei ce influenţează formarea retinei acţionează în acelaşi timp şi asupra celei a corneei, a irisului, a cristalinului, a centrilor vizuali etc, sunt de acord; la nevoie admit şi că acestea sunt formaţiuni în alt mod eterogene, decât sunt pârul şi dinţii. însă, în ipoteza variaţiei bruşte, nu pot admite că toate aceste variaţii simultane se fac în sensul perfecţionării sau numai al menţinerii vederii, cel puţin atâta timp cât nu se invocă intervenţia unui principiu misterios, al cărui rol ar fi de a veghea la interesele funcţiei: dar aceasta ar însemna renunţarea la ideea unei variaţii „accidentale”…în realitate, aceste două sensuri ale cuvântului „corelaţie” se interferează adesea în mintea biologului, ca şi sensul noţiunii de „adaptare”. Iar confundarea lor este aproape legitimă în botanică, mai exact acolo unde teoria formării speciilor prin variaţii bruşte se sprijină pe cea mai solidă bază experimentală. La vegetale, într-adevăr, funcţia este departe de a se corela cu forma la fel de strâns ca la animal. Diferenţe morfologice profunde, cum ar fi o schimbare în forma frunzelor, nu au o influenţă apreciabilă asupra exercitării funcţiei şi, ca urmare, nu pretind un sistem de schimbări complementare, pentru ca planta să rămână viabilă. Dar la animal nu este la fel, mai ales dacă se ia în considerare un organ ca ochiul, cu o structură foarte complexă şi o funcţie foarte delicată. Aici s-ar încerca în zadar identificarea ansamblului de variaţii doar solidare şi a variaţiilor care sunt, în plus, complementare. Cele două sensuri ale cuvântului „corelaţie” trebuie să fie separate cu grijă: s-ar comite un adevărat paralogism adoptând unul dintre ele în premisele raţionamentului şi altul în concluzii. Este totuşi ceea ce se face când se invocă principiul corelaţiei în explicaţiile de amănunt, pentru a da seamă de variaţiile complementare, şi când se vorbeşte apoi de corelaţie în general, ca şi cum n-ar fi decât un ansamblu oarecare de variaţii provocate de o variaţie oarecare a germenului. Se începe prin folosirea ideii de corelaţie în ştiinţa curentă, cum ar putea face un avocat al finalităţii; se spune că aceasta este doar o modalitate comodă de exprimare, că va fi corectată şi se va reveni la mecanicismul pur când se va explica natura principiilor şi se va trece de la ştiinţă la filosofic. Atunci se revine la mecanicism, într-adevăr; dar cu condiţia de a folosi cuvântul „corelaţie” într-un sens nou, de astă dată nepotrivit explicaţiilor de amănunt.

În rezumat, dacă variaţiile accidentale ce determină evoluţia sunt variaţii imperceptibile, va trebui apelat la un geniu bun – geniul speciei viitoare – pentru a conserva şi acumula aceste variaţii, căci nu selecţia este cea care le va pune în valoare. Dacă, pe de altă parte, variaţiile sunt bruşte, vechea funcţie nu va continua să se exercite, sau o funcţie nouă nu le va înlocui decât dacă toate schimbările survenite împreună se completează în vederea efectuării aceluiaşi act: va trebui apelat din nou la geniul cel bun, de astă dată pentru a abime convergenţa schimbărilor simultane, pentru a asigura continuitatea de direcţie a variaţiilor succesive. Nici într-un caz nici în celălalt, dezvoltarea paralelă a structurilor complexe, identice pe linii de evoluţie independente, nu vor putea să se explice prin simpla acumulare de variaţii accidentale. Ajungem deci la a doua din cele două ipoteze pe care trebuie să le examinăm. Să presupunem că variaţiile se datoresc nu unor cauze accidentale şi interne, ci influenţei directe a condiţiilor externe. Cum s-ar putea explica în această ipoteză similitudinea de structură a ochiului în serii independente din punct de vedere filogenetic?

Dacă moluştele şi vertebratele au evoluat separat, şi unele şi altele au rămas expuse la influenţa luminii. Iar lumina este o cauză fizică generatoare de anumite efecte. Acţionând continuu, ea a putut să producă o variaţie continuă într-o direcţie constantă. Fără îndoială, este improbabil că ochiul vertebratelor şi cel al moluştelor s-au format prin variaţii datorate simplei întâm-plâri. Admiţând că lumina intervine atunci ca instrument de selecţie, pentru a nu lăsa să se păstreze decât variaţiile utile, nu există nici o şansă cajocul întâmplării, chiar astfel supravegheat din afară, să ajungă în ambele cazuri, la aceeaşi alăturare de elemente coordonate similar. Dar nu ar mai fi la fel, în ipoteza în care lumina ar acţiona direct asupra materiei organizate pentru a-i modifica structura şi a o adapta, într-o măsură, propriei sale forme. Similitudinea celor două efecte s-ar explica, de data aceasta doar prin identitatea cauzei. Ochiul tot mai complex ar fi ceva ca o amprentă tot mai puternică a luminii asupra unei materii care, fiind organizată, posedă o aptitudine sui-generis pentru receptarea ei.

Dar se poate compara o structură organică cu o amprentă? Noi am semnalat de acum ambiguitatea termenului „adaptare”. Una este complicarea gradată a unei forme care se întipăreşte tot mai bine în matricea condiţiilor exterioare, şi cu totul alta structura tot mai complexă a unui instrument care obţine un folos din ce în ce mai mare. în primul caz materia se mărgineşte la a înregistra o amprentă, pe când în al doilea ea reacţionează activ, rezolvă o problemă. Din aceste două înţelesuri ale cuvântului, evident că al doilea se foloseşte când spunem că ochiul s-a adaptat tot mai bine la influenţa luminii. Dar se trece mai mult sau mai puţin inconştient de la al doilea sens la primul şi o biologie pur mecanicistă se va strădui să aducă la coincidenţă ansamblul adaptării pasive a unei materii neînsufleţite, care suferă influenţa mediului, şi adaptarea activă a unui organism care obţine din această influenţă un folos corespunzător. De altfel, noi recunoaştem că natura însăşi pare să ne invite spiritul la confundarea celor două genuri de adaptare, căci ea începe de obicei printr-o adaptare pasivă, acolo unde trebuie să construiască mai târziu un mecanism ce va reacţiona activ. Astfel, în cazul care ne preocupă, este incontestabil că primul rudiment de ochi se află în pata pigmentară a organismelor inferioare: această pată a putut fi produsă fizic prin însăşi acţiunea luminii şi se observă o mulţime de intermediari între simpla pată de pigment şi un ochi complicat ca al vertebratelor. Dar din faptul că se trece treptat de la un lucru la altul, nu rezultă că cele două lucruri sunt de aceeaşi natură. Din faptul că un orator apelează mai întâi la pasiunile auditoriului său, pentru a ajunge apoi să le domine, nu vom conchide că a urma este acelaşi lucru cu a dirija. Or, materia vie pare a nu avea un alt mijloc de a folosi condiţiile de mediu, decât să se adapteze mai întâi pasiv: acolo unde trebuie să apuce în direcţia unei mişcări, începe prin a o adopta. Viaţa procedează prin insinuare. în zadar vom enumera toţi intermediarii dintre o pată pigmentară şi un ochi; prin aceasta distanţa dintre ei nu va fi mai mică decât între o fotografie şi un aparat de fotografiat. Fotografia s-a înclinat neîndoielnic, puţin câte puţin, înspre un aparat de fotografiat; dar oare numai lumina, forţa fizică a putut provoca această înclinare şi transforma o impresie lăsată de ea într-o maşină capabilă de a o folosi?

Se va afirma că nu suntem îndreptăţiţi să aducem în discuţie considerente de utilitate, că ochiul nu este făcut pentru a vedea, ci vedem pentru că avem ochi, că organul este ceea ce este şi că „utilitatea” este un cuvânt prin care desemnăm efectele funcţionale ale structurii. Dar când spun că ochiul „trage foloase” de la lumină nu înţeleg doar că ochiul este capabil de a vedea; fac aluzie la raporturile foarte precise dintre acest organ şi aparatul de locomoţie. Retina vertebratelor se prelungeşte printr-un nerv optic, ce se continuă, la rându-i, prin centri cerebrali legaţi de mecanisme motorii. Ochiul nostru trage foloase de la lumină, prin aceea că ne permite să folosim prin mişcări de reacţie obiectele pe care le vedem ca avantajoase, să le evităm pe cele văzute ca dăunătoare. Or, nu va fi greu de arătat că, dacă lumina a produs fizic o pată de pigment, ea poate determina, de asemenea fizic, mişcările anumitor organisme: infuzorii ciliaţi, de pildă, reacţionează la lumină. Nimeni nu va susţine totuşi că influenţa luminii cauzează fizic formarea unui sistem nervos, a unui sistem muscular, a unui sistem osos, care sunt în continuitate cu aparatul vederii la vertebrate. La drept vorbind, încă de când se susţine formarea treptată a ochiului este pe deplin întemeiată corelarea ochiului cu ceea ce îi este inseparabil, făcând să intervină cu totul altceva decât acţiunea directă a luminii. Se atribuie implicit materiei organizate o anumită însuşire sui-gene-ris, misterioasa putere de a întocmi maşini foarte complicate pentru a trage foloase din simpla excitaţie a cărei influenţă o suferă.

Dar este tocmai ceea ce se pretinde că s-ar petrece. Se vrea ca fizica şi chimia să ofere cheia pentru orice. în această privinţă lucrarea capitală a lui Eimer este instructivă. Se ştie ce efort a făcut acest biolog pentru a demonstra că transformarea se produce ca efect al unei influenţe continue a externului asupra internului, într-un sens bine definit şi nu, aşa cum voia Dar-win, prin variaţii întâmplătoare. Teza lui se sprijină pe observaţii de cel mai mare interes, al căror punct de plecare a fost studiul drumului urmat de variaţia colorării tegumentului la anumite şopârle. Pe de altă parte, experienţele de acum vechi, ale lui Dorfmeister, arată că aceeaşi crisalidă, după cum este supusă la frig sau la căldură, dă naştere la fluturi destul de diferiţi, care fuseseră consideraţi mult timp ca speciile independente Vanessa levana şi Vanessaprorsa: o temperatură intermediară produce o formă intermediară. S-ar putea raporta la aceste fapte importantele transformări care se observă la un crustaceu, Artemis salina, când creşte sau se diminuează salinitatea apei în care trăieşte30. în aceste diverse experienţe agentul extern pare a se comporta ca o cauză a transformării. Dar în ce sens să înţelegem cuvântul cauză? Fără a întreprinde o analiză exhaustivă a ideii de cauzalitate, vom observa doar că de obicei se confundă trei sensuri ale acestui termen, care sunt cu totul diferite. O cauză poate acţiona prin impuls, prin declanşare sau prin derulare. La biliard, bila care e lansată împotriva altei bile determină mişcarea prin impuls. Scântcia care provoacă explozia prafului de puşcă acţionează prin declanşare. Destinderea treptată a arcului care face să se învârtă fonograful derulează melodia înscrisă pe un cilindru: dacă voi considera melodia care se cântă ca un efect, iar destinderea arcului drept cauză, voi spune că aici cauza acţionează prin derulare. Ceea ce distinge aceste trei cazuri este solidaritatea mai mare sau mai mică între cauză şi efect. In primul caz cantitatea şi calitatea efectului variază cu cantitatea şi calitatea cauzei. în al doilea caz, nici calitatea nici cantitatea efectului nu variază cu cantitatea şi calitatea cauzei: efectul este invariabil. în acest al treilea caz cantitatea efectului depinde de cantitatea cauzei, dar cauza nu influenţează calitatea efectului: pe cât de mult se va învârti cilindrul prin acţiunea arcului, pe atât de lungă va fi porţiunea pe care o voi asculta din melodie, dar natura melodiei ascultate, sau porţiunea pe care o ascult, nu depinde de acţiunea arcului, în realitate, numai în cazul dintâi cauza explică efectul; în celelalte două efectul este mai mult sau mai puţin dat dinainte şi antecedentul invocat este – în grade diferite, e drept – mai curând prilejul decât cauza. Or, cuvântul cauză este luat în primul sens, când se spune că salinitatea apei este cauza transfonnărilor Artemiei, sau că temperatura determină culoarea şi desenele de pe aripile crisalidei în curs de a deveni fluture? Evident, nu: cauzalitatea are aici un înţeles intermediar între acela de derulare şi declanşare. De altminteri, tocmai astfel o înţelege Eimer însuşi, când vorbeşte despre caracterul calcidoscopic al variaţiei3', sau când spune că variaţia materiei organizate se produce într-un sens definit, după cum în direcţii definite cristalizează materia anorganică32. La nevoie putem fi de acord că e vorba de un proces fizico-chimic, când avem în vedere schimbările în pigmentarea pielii. Dar dacă se extinde acest mod de explicaţie la cazul formării gradate a ochiului de vertebrate, spre exemplu, va trebui presupus că fizico-chimia organismului este aici de aşa fel, îneât influenţa luminii a determinat-o să construiască o serie progresivă de aparate vizuale extrem de complexe, şi totuşi capabile să vadă şi încă din ce în ce mai bine33. Ce să spună mai mult, pentru a caracteriza această fizico-chimie cu totul specială, partizanul cel mai hotărât al doctrinei finalităţii? Iar poziţia unei filosofii mecaniciste nu va deveni şi mai dificilă, când i se va arăta că oul unei moluşte nu poate avea aceeaşi compoziţie chimică cu acela al unui vertebrat, că substanţa organică ce a evoluat spre cea dintâi dintre forme n-a mai putut fi chimic identică cu aceea care s-a îndreptat în cealaltă direcţie, că totuşi, sub influenţa luminii s-a format în ambele cazuri acelaşi organ?

Cu cât vom reflecta mai mult, cu atât vom vedea mai bine că producerea aceluiaşi efect prin două acumulări diverse ale unui număr enorm de mici cauze este contrară principiilor invocate de filosofia mecanicistă. Noi am concentrat discuţia asupra unui exemplu extras din filogeneză. Dar ontogeneza nu ne-ar fi furnizat fapte mai puţin doveditoare. în fiecare clipă, sub ochii noştri, natura ajunge la rezultate identice, pentru specii uneori vecine, prin procese embriogenetice total diferite. Observaţiile de „heteroblastie” s-au înmulţit în ultimii ani34 şi a trebuit să se renunţe la teoria aproape clasică a specificităţii foiţelor embrionare. Pentru a ne menţine la comparaţia noastră între ochiul vertebratelor şi cel al moluştelor, vom observa că retina vertebratelor este produsă de o expansiune care emite mugurele creierului la embrion. Este un adevărat centru nervos care merge spre periferie. Dimpotrivă, la moluşte retina derivă direct din ectoderm, nu indirect prin intermediul cncefalului embrionar. Sunt deci procese evolutive diferite care, la om şi la scoica Pccten ajung la dezvoltarea aceleiaşi retine. Dar fără a merge chiar până la compararea a două organisme atât de îndepărtate, vom ajunge la o concluzie identică studiind, la unul şi acelaşi organism, anumite fenomene de regenerare foarte curioase. Dacă se extirpă cristalinul unui Triton se constată că el se regenerează prin iris35. Or, cristalinul primitiv s-a constituit pe seama ecto-dermului, în timp ce irisul este de origine mezodermică. Mai mult: dacă la Salamandra maculata se prelevează cristalinul păstrând irisul, regenerarea cristalinului se face prin partea superioară a irisului; dar dacă se suprimă partea superioară a irisului regenerarea se iniţiază în pătura internă sau retiniana a regiunii rămase36. Astfel părţi diferit aşezate, diferit constituite, îndeplinind în condiţii normale funcţii diferite, sunt capabile să efectueze aceleaşi înlocuiri şi să elaboreze, când trebuie, aceleaşi piese ale maşinii. întâlnim aici acelaşi efect obţinut prin combinaţii diferite de cauze.

De voie de nevoie, va trebui să facem apel la un principiu de orientare intern pentru a obţine această convergenţă de efecte. Posibilitatea unei asemenea convergenţe nu apare nici în teza darwinistă şi mai ales neo-darwinistă a variaţiilor întâmplătoare imperceptibile, nici în ipoteza variaţiilor accidentale bruşte, nici chiar în teoria care atribuie direcţii definite evoluţiei diverselor organe printr-un fel de compunere mecanică între forţele externe şi interne. Ajungem deci la singura dintre formele actuale de evoluţionism, despre care ne mai rămâne să vorbim, neola-marckismul.

Se ştie că Lamarck atribuie fiinţelor vii însuşirea de a varia ca urmare a folosirii şi nefolosirii organelor, şi de a transmite urmaşilor variaţiile astfel dobândite. Unei doctrine de acest gen i se alătură astăzi un anumit număr de biologi. Variaţia care ajunge să producă o specie nouă nu ar fi o variaţie întâmplătoare, proprie germenului însuşi. Ea n-ar mai fi reglată de un determinism^»/-generâ, care să dezvolte caractere determinate, independent de orice grijă pentru utilitate. Variaţia s-ar naşte din chiar efortul fiinţei vii pentru adaptarea la condiţiile de trai. Acest efort ar putea, de altfel, să nu fie decât exerciţiul mecanic al anumitor organe, provocat mecanic de presiunea circumstanţelor exterioare. Dar el ar putea de asemenea să implice conştiinţa şi voinţa şi tocmai în acest sens pare să-1 înţeleagă unul dintre reprezentanţii cei mai străluciţi ai doctrinei, naturalistul american Cope37. Neo-lamarckismul este deci, dintre toate formele actuale de evoluţionism, singurul capabil să admită un principiu intern şi psihologic de dezvoltare, deşi nu-1 invocă neapărat. Şi este de asemenea singurul evoluţionism ce pare să-şi dea seama de formarea organelor complexe, identice pe linii independente de dezvoltare. El concepe că acelaşi efort de valorificare a aceloraşi circumstanţe duce la acelaşi rezultat, mai ales dacă problema pusă de circumstanţele externe este din cele care nu admit decât o soluţie. Rămâne de ştiut dacă termenul „efort” nu trebuie luat într-un înţeles mai profund, mai psihologic, deşi nici un neolamarckist nu presupune aceasta, într-adevăr, una este o simplă variaţie de talie şi altceva o schimbare de formă. Nimeni nu va contesta faptul că un organ se poate întări şi creşte priii exerciţiu. Dar este o mare distanţă de la aceasta şi până la dezvoltarea progresivă a unui ochi, precum cel al moluştelor şi vertebratelor. Dacă acest efect se atribuie prelungirii de influenţă a luminii, recepţionată pasiv, ne reîntoarcem la teza pe care am criticat-o. Dacă, dimpotrivă, se invocă o activitate internă, atunci c vorba despre altceva decât numim îndeobşte efort, căci niciodată efortul n-a produs în faţa noastră nici cea mai neînsemnată complicare a unui organ, şi totuşi a trebuit un număr enorm de asemenea complicaţii, admirabil coordonate reciproc, pentru a trece de la pata pigmentară a infuzorului la ochiul vertebratului. Să admitem totuşi această concepţie a procesului evolutiv pentru animale: cum o vom extinde la lumea plantelor? Aici variaţiile de formă nu par să implice şi nici să antreneze întotdeauna schimbări funcţionale iar când cauza variaţiei este de ordin psihologic este greu de a o mai numi efort, cel puţin de a lărgi prea mult sensul cuvântului. Adevărul este că trebuie căutat sub efortul însuşi o cauză mai adâncă.

Credem că faptul e necesar, mai ales dacă se doreşte găsirea unei cauze a variaţiilor constant ereditare. Nu vom intra în amănuntele controverselor referitoare la transmisibilitatea caracterelor dobândite; şi mai puţin am vrea să ne pronunţăm prea categoric într-o chestiune care nu este de competenţa noastră. Nu putem totuşi s-o neglijăm complet. Nicăieri nu se vede mai bine imposibilitatea, pentru filosofi, de a se menţine astăzi în generalităţi vagi, asupra acestei probleme, şi este la fel de clară obligaţia lor de a-i urmări pe savanţi în detaliile experienţelor, de a discuta cu ei rezultatele. Dacă Spencer ar fi început prin a-şi pune problema eredităţii caracterelor dobândite, cvoluţionismul său ar fi luat neîndoielnic o cu totul altă formă. Dacă (aşa cum ni se pare probabil) un obicei căpătat de individ nu se transmite descendenţilor decât în cazuri cu totul excepţionale, toată psihologia lui Spencer ar trebui refăcută, iar o bună parte a filosofiei sale s-ar prăbuşi. Să spunem deci cum ni se pare că se pune problema şi în ce sens am putea căuta s-o rezolvăm.

După ce a fost afirmată ca o dogmă, transmisibilitatea caracterelor dobândite a fost negată nu mai puţin dogmatic, pentru motive extrase apriori din presupusa natură a celulelor germinale. Se ştie cum a ajuns Wcimann, prin ipoteza proprie a continuităţii plasmei germinative, să considere celulele germinative – ovulele şi spermatozoizii – ca aproape independente de celule somatice. Plecind-detei ele s-a pretins, şi miilţi încă mai pretind, că transmiterea ereditară a uniri caracter dobândit ar fi de neconceput. Dar dacă, din întâmplare, experienţa ar arăta că asemenea caractere dobândite sunt transmisibile; ea ar dovedi prin aceasta că plasma germinativă nu este atât de independentă de mediul somatic, pe cât se spune, iar transmisibilitatea caracterelor dobândite ar deveni ipso facto de conceput: ceea ce înseamnă ca conceptibilitatea şi inconceptibilitatea n-au nimic de-a face.cu chestiunea, fiind numai de domeniul experieriţei. Dar tocmai aici începe dificultatea. Caracterele dobândite, de care e vorba, sunt cel mai adesea obiceiuri sau efecte ale lor şi se întâmplă rar ca la baza unui obicei contractat să nu existe o aptitudine naturală. îneât ne putem întreba mereu dacă s-a transmis individului obiceiul dobândit, prin soma sau nu este vorba mai curând de o aptitudine naturală, anterioară obiceiului căpătat: această aptitudine ar fi rămas inerentă germenelui pe care individul îl poartă în el, aşa cum era ea inerentă încă individului şi deci germenelui său. Astfel, nimic nu dovedeşte orbirea cârtiţei pentru că a căpătat obiceiul de a trăi sub pământ: poate pentru că ochii ei erau pe cale de a se atrofia, a trebuit să se condamne la viaţa subterană3”…în acest caz tendinţa pierderii vederii s-ar fi transmis din germen în germen, fără ca să fi existat ceva de dobândit sau de pierdut prin soma cârtiţei. Din faptul că fiul unui armurier a devenit, mult mai repede decât tatăl său, un excelent ţintaş, nu se poate conchide că obiceiul părintelui s-a transmis copilului, căci anumite predispoziţii naturale, pe cale de a creşte, au putut trece de la germenul producător al tatălui la germenul producător al fiului, mărindu-se pe parcurs datorită elanului primitiv şi asigurând fiului o supleţe mai mare decât a tatălui, fără a fi interesat de ceea ce făcea acesta. La fel, pentru multe exemple culese din domesticirea progresivă a animalelor: este greu de ştiut dacă se transmite obiceiul căpătat, sau mai curând o tendinţă naturală, şi anume, chiar aceea care a decis alegerea pentru domesticire a cutărei sau cutărei specii, ori a unor reprezentanţi ai ei. La drept vorbind, când se elimină toate cazurile îndoielnice, toate faptele apte de mai multe interpretări, nu mai rămân, ca exemple sigure de particularităţi dobândite şi transmise, decât faimoasele experienţe ale lui Brown-Sequard, repetate şi confirmate de diverşi fiziologi39. Secţionând, la cobai, măduva spinală sau nervul sciatic, Brown-Scquard determina o stare epileptică transmisibilă descendenţilor. Leziuni ale aceluiaşi nerv sciatic, ale corpului restiform etc, provoacă la cobai tulburări variate, pe care progenitura sa le putea moşteni, uneori sub o formă destul de diferită: exoftalmie, pierderea degetelor de la picioare etc. Dar nu s-a demonstrat că, în aceste cazuri diverse de transmitere ereditară, a existat o influenţă veritabilă a somei animalului asupra germcnelui său. încă Weismann obiecta că operaţia lui Brown-Sequard ar fi putut introduce în corpul cobaiului anumiţi microbi speciali, care să-şi găsească mediul nutritiv în ţesuturile nervoase, şi care să transmită maladia pătrunzând în elementele sexuale4”. Această obiecţie a fost îndepărtată de însuşi Brown-Sequard4'; dar s-ar putea face alta mai plauzibilă. Rezultă, într-adevăr, din experienţele lui Voisin şi Peron că accesele de epilepsie sunt urmate de eliminarea unui corp toxic, capabil să producă la animale, prin injecţie, accidente convulsive42. Poate că tulburările trofice, urmând după leziunile nervoase pe care Brown-Sequard le provoca, se manifestau exact prin formarea acestei otrăvi. în acest caz toxina ar trece de la cobai la spermatozoidul sau la ovulul respectiv, determinând în dezvoltarea embrionului o tulburare generală, care ar putea totuşi să nu aibă efecte vizibile decât asupra cutărui sau cutărui punct special al organismului evoluat. Lucrurile s-ar petrece aici ca în experienţele lui Charrin, Dela-mare şi Moussu. Cobai în gestaţie, cărora li s-a vătămat ficatul sau rinichiul, transmiteau această leziune progeniturii lor numai pentru că deteriorarea organului matern generase „citoxine” specifice, care acţionau asupra organului omolog al foetusului43. Este adevărat că în aceste experienţe, ca de altfel într-o observaţie anterioară a aceloraşi fiziologi44, foetusul format este influenţat de toxine. Dar alte cercetări ale lui Charrin au izbutit să arate că acelaşi efect poate fi produs, printr-un mecanism analog, şi asupra spermatozoidului şi ovulelor45. Deci, ereditatea unei particularităţi dobândite s-ar putea explica, în experienţele lui Brown-Sequard, printr-o intoxicare a germenului. Leziunea, oricât pare de bine localizată, s-ar transmite prin acelaşi proces ca tara alcoolică, de pildă. Dar, oare, n-ar putea fi la fel pentru orice particularitate dobândită, care devine ereditară?

Există, într-adevăr, un punct asupra căruia cad de acord cei ce afirmă şi cei care neagă transmisibilitatea caracterelor dobândite: acela că anumite influenţe, precum a alcoolului, se pot exercita deopotrivă asupra fiinţei vii şi asupra plasmei sale germinative. într-un asemenea caz e vorba de ereditatea unei tare şi totul se petrece ca şi cum soma părintelui ar fi funcţionat asupra germenului său, deşi în realitate germenul şi soma au suferit, ambii, influenţa aceleiaşi cauze. Totuşi, să admitem că soma poate influenţa germenul, cum se crede când se consideră caracterele dobândite ca transmisibile. Ipoteza cea mai firească nu este presupunerea că lucrurile se vor petrece în al doilea caz ca în primul, şi că efectul direct al influenţei somatice va fi o alterare generală a plasmei germinative? Dacă ar fi aşa, ar fi o excepţie, un accident, ca modificarea descendentului să fie la fel cu a părintelui. Va fi ca în ereditatea tarei alcoolice: aceasta trece neîndoielnic de la tată la copil, dar ea poate îmbrăca la fiecare dintre copii o formă diferită, şi la niciunul dintre ei să nu semene cu ceea ce era la tată. Să numim C schimbarea produsă în plasmă, C putând, de altfel, să fie pozitiv sau negativ, adică să reprezinte câştigul sau pierderea anumitor substanţe. Efectul nu va reproduce exact cauza lui, modificarea germenului provocată de o anumită modificare a unei anume părţi a somei nu va determina aceeaşi modificare a aceleiaşi părţi a noului organism pe cale de formare, decât dacă toate celelalte părţi năseânde ale acestuia se bucură, faţă de C, de un fel de imunitate: aceeaşi parte va fi atunci modificată în noul organism, pentru că formarea acestei părţi se va dovedi singura cale sensibilă la noua influenţă: ea va putea să fie modificată într-un cu totul alt sens decât partea corespunzătoare a organismului generator.

Noi am propune deci introducerea unei distincţii între ereditatea de abatere şi cea de caracter. Un individ care dobândeşte un caracter nou se abate prin aceasta de la forma pe care o avea şi pe care ar fi reprodus-o, dezvoltând-o, germenii sau mai adesea semi-germenii pe care îi deţine. Dacă această modificare nu antrenează producerea de substanţe capabile să modifice germenul, sau o alterare generală a nutriţiei în stare să-1 priveze de anumite elemente, ea nu va avea nici un efect asupra descendenţei individului. Este tocmai ceea ce se întâmplă, tară îndoială, cel mai adesea. Dacă, dimpotrivă, are un oarecare efect, se întâmplă probabil prin mijlocirea unei schimbări chimice pe care o va fi determinat în plasma germinativă: această schimbare chimică va putea, în mod excepţional, să readucă modificarea originală în organismul pe care germenul îl va dezvolta, dar există tot atâtea, ba chiar şi mai multe şanse ca să facă altceva, în acest din urmă caz organismul generat se va abate poate de la tipul normal, la fel cu organismul generator, dar se va îndepărta de el diferit. El va moşteni abaterea şi nu caracterul. în general, deci, obiceiurile căpătate de un individ nu au probabil nici o repercusiune asupra descendenţei sale; iar când au, modificarea produsă la descendenţi poate să nu aibă nici o asemănare vizibilă cu modificarea originală. Cel puţin asta este ipoteza care ni se pare cea mai verosimilă. în. orice caz, până la proba contrară, dacă nu se vor face experienţele decisive cerute de un biolog eminent46, trebuie să ţinem seama de actualele rezultate ale observaţiei. Or, luând în considerare situaţia optimă pentru teza transmisibilităţii caracterelor dobândite – presupunând că pretinsul caracter dobândit nu este, în majoritatea cazurilor, dezvoltarea mai mult sau mai puţin tardivă a unui caracter înnăscut – faptele ne arată că transmiterea ereditară este excepţia şi nu regula. Cum să aştepţi de la ea să dezvolte un organ ca ochiul? Când ne gândim la numărul enorm de variaţii, dirijate în acelaşi sens, pe care trebuie să le presupunem ca acumulate unele lângă altele pentru a trece de la pata pigmentară a infuzo-rului la ochiul moluştei şi vertebratului, ne întrebăm cum ereditatea pe care o observăm ar fi putut detennina vreodată această îngrămădire de diferenţe, admiţând că eforturi individuale le-au putut produce pe fiecare în parte. De aceea neolamarckismul, ca şi alte forme de evoluţionism, nu ne pare capabil să rezolve problema.

Supunând diversele forme actuale de evoluţionism unei verificări comune, arătând că toate se izbesc de aceeaşi dificultate invincibilă, nu avem deloc intenţia să le trimitem la coş. Fiecare dintre ele, întemeiată pe un număr însemnat de fapte, trebuie să fie adevărată în felul ei. Fiecare trebuie să corespundă unui anumit punct de vedere asupra procesului de evoluţie. De altfel, poate că trebuie ca o teorie să se menţină exclusiv la un punct de vedere particular, pentru a rămâne ştiinţifică, adică pentru a da cercetărilor de detaliu o direcţie precisă. Dar realitatea asupra căreia fiecare din aceste teorii arc o viziune parţială, trebuie să le depăşească pe toate. Şi această realitate este obiectul specific al filosofiei, care nu este constrânsă la precizia ştiinţei, pentru că nu urmăreşte nici o aplicaţie. Să arătăm deci, în câteva cuvinte, ceea ce fiecare din cele trei mari forme actuale ale evoluţiomsmului ni se parc că aduce pozitiv în soluţionarea problemei, ceea ce fiecare lasă deoparte, şi asupra cărui punct, după opinia noastră, ar trebui concertat acest triplu efort pentru a obţine o idee mai cuprinzătoare, deşi prin aceasta mai vagă, a procesului evolutiv.

Neodarwiniştii au probabil dreptate, credem noi, când consideră cauzele esenţiale ale variaţiei ca fiind deosebirile inerente germenului, cu suport individual. Aceste deosebiri nu sunt deci acţiuni ale individului în cursul vieţii. Nu-i mai aprobăm pe aceşti biologi când consideră diferenţele inerente ale germenului ca pur întâmplătoare şi individuale. Nu putem să ne reţinem a crede că ele reprezintă dezvoltarea unui impuls care trece din germen în germen prin indivizi, că nu sunt deci pure întâmplări şi că pot să apară în acelaşi timp sub aceeaşi formă, la toţi reprezentanţii aceleiaşi specii sau cel puţin la un număr dintre ei. De altfel, teoria mutaţiilor modifică profund darwinismul în această privinţă. Ea spune că la un moment dat, după o lungă perioadă de stabilitate, întreaga specie este cuprinsă de o tendinţă de schimbare. Rezultă că tendinţa de schimbare nu este întâmplătoare. E drept că schimbarea însăşi ar fi întâmplătoare, dacă mutaţia ar acţiona, cum spune De Vries, în sensuri diferite la diferiţi reprezentanţi ai speciei. Dar, mai întâi, ar trebui văzut dacă teoria sa confirmă la multe alte specii vegetale

(De Vries nu a verificat-o decât pe Oenothera Lamarckiana41, şi apoi nu este imposibil, cum vom explica mai departe, ca rolul întâmplării să fie mult mai mare în variaţia plantelor decât în a animalelor, pentru că, în lumea vegetală, funcţia nu depinde atât de mult de formă. Oricum ar fi, neodarwiniştii sunt pe cale să admită că perioadele de mutaţie sunt detenninate. Acelaşi ar putea să fie şi sensul mutaţiei, cel puţin la animale, şi în măsura în care o vom arăta.

S-ar ajunge astfel la o ipoteză ca aceea a lui Eimer, după care variaţiile diferitelor caractere se succed, din generaţie în generaţie, în sensuri definite. Această ipoteză ni se parc plauzibilă, în limitele în care Eimer însuşi o închide. Desigur, evoluţia lumii organice nu trebuie să fie predeterminată în ansamblu. Noi pretindem dimpotrivă, că spontaneitatea vieţii se manifestă printr-o continuă creaţie de forme care urmează după alte forme. Dar această indeterminare nu poate fi completă: ea trebuie să lase determinării o anumită parte. Un organ ca ochiul, de pildă, s-a format cu siguranţă prin variaţie continuă într-un sens definit. Mai mult, noi nu vedem cum s-ar explica altfel asemănarea de structură a ochiului la specii care nu au deloc aceeaşi istorie. Ne despărţim de Eimer atunci când pretinde, despre combinaţiile de cauze fizice şi chimice, că sunt suficiente pentru a asigura rezultatul. Noi am încercat, dimpotrivă, să stabilim prin exemplul precis al ochiului că, dacă există aici „ortogeneză”, intervine o cauză psihologică.

Tocmai la o cauză de ordin psihologic au apelat unii neola-marckişti. Exact în aceasta constă una din tezele cele mai solide ale neolamarckismului. Dar, dacă această cauză nu este decât efortul conştient al individului, ea n-ar putea funcţiona decât într-un număr destul de restrâns de cazuri; ea va interveni cel mult la animale şi nu în lumea vegetală. Chiar la animale, n-ar acţiona decât asupra punctelor direct sau indirect supuse influenţei voinţei. Acolo unde acţionează ea, chiar nu văd cum ar obţine o schimbare atât de profundă ca o creştere de complexitate: aceasta ar fi de conceput cel mult atunci când caracterele dobândite s-ar transmite cu regularitate, adăugându-se unul altuia; dar această transmitere pare mai curând excepţia decât regula. O schimbare ereditară şi de un sens definit, care decurge acumulându-se şi combinându-se cu ea însăşi, pentru a construi o maşină tot mai complicată, trebuie neîndoielnic să se coreleze cu vreun soi de efort, dar un efort de altă profunzime decât cel individual, de o altfel de independenţă faţă de circumstanţe, un efort comun majorităţii reprezentanţilor aceleiaşi specii, inerent germenilor pe care îi poartă, mai curând decât substanţei lor, asigurat prin aceasta că se va transmite descendenţilor.

Revenind astfel, după un lung ocol, la ideea de la care plecasem, aceea a unui elan originar al vieţii, trecând de la o generaţie de germeni la generaţia următoare prin mijlocirea organismelor dezvoltate care formează trăsătura de unire între germeni. Acest elan ce se conservă pe liniile de evoluţie între care se împarte, este cauza profundă a variaţiilor, cel puţin a celor care se transmit cu regularitate, care se adună, care creează specii noi. în general, când speciile au început a se diferenţia plecând de la o origine comună, ele îşi accentuează divergenţa pe măsură ce avansează în evoluţie. Totuşi, în puncte definite, ele vor putea şi vor trebui chiar să evolueze identic, dacă se acceptă ipoteza unui elan comun. Este ceea ce ne rămâne de arătat mai precis prin chiar exemplul pe care l-am ales, formarea ochiului la moluşte şi la vertebrate. Ideea unui „elan originar” va putea să devină astfel clară.

Două puncte sunt la fel de surprinzătoare într-un organ ca ochiul: complexitatea structurii şi simplitatea funcţionării. Ochiul se compune din părţi distincte, precum sclerotica, corneea, retina, cristalinul etc. Despre fiecare din aceste părţi amănuntul poate merge la infinit. Pentru a nu vorbi decât de retină, se ştie că ea cuprinde trei pături suprapuse de elemente nervoase ~ celule multipolare, bipolare, vizuale – fiecare dintre ele are individualitatea sa şi constituie un organism foarte complex: şi încă aceasta nu este decât o schemă simplificată a structurii fine a acestei membrane. Maşina care este ochiul se compune deci dintr-o infinitate de maşini, toate de o complexitate extremă. Totuşi vederea este un fapt simplu. îndată ce ochiul se deschide, vederea funcţionează. Tocmai pentru că funcţionarea este simplă, cea mai uşoară abatere de la natură, în construirea maşinii infinit de complicate ar face vederea imposibilă. Acest contrast între complexitatea organului şi unitatea funcţiunii deconcertează spiritul.

O teorie mecanicistă este aceea care ne va face să asistăm la construcţia gradată a maşinii sub influenţa circumstanţelor exterioare, ele intervenind direct printr-o acţiune asupra ţesuturilor sau indirect, prin selecţia celor mai bine adaptaţi. Dar orice formă ar lua această teză, presupunând că valorează ceva pentru detalierea părţilor, ea nu aruncă nici o lumină asupra corelaţiei lor.

Survine atunci doctrina finalităţii. Ea spune că părţile au fost asamblate după un plan preconceput, în vederea unui scop. în care asemuieşte lucrul naturii cu acela al lucrătorului ce procedează şi el la asamblarea părţilor în vederea realizării unei idei sau a unităţii unui model. Mecanicismul va reproşa pe drept cuvânt finalismului caracterul său antropomorfic. Dar nu bagă de seamă că procedează după aceeaşi metodă, doar trunchiind-o. Fără îndoială, a eliminat scopul premeditat sau modelul ideal. Dar mecanicismul vrea, de asemenea, ca natura să fi lucrat ca un muncitor uman, asamblând părţile. O simplă privire asupra dezvoltării unui embrion i-ar arăta totuşi că viaţa procedează cu totul altfel. Ea nu procedează prin asociere şi adunare de elemente, ci prin disociere şi dedublare.

Trebuie deci depăşite ambele puncte de vedere, cel al mecanicismului şi cel al finalismului, care nu sunt, în fond, decât puncte de vedere în care spiritul uman a fost condus de spectacolul muncii umane. Dar în ce sens depăşite? Spuneam că din descompunere în descompunere, când se analizează structura unui organ, se merge la infinit, deşi funcţionarea totului este un lucru simplu. Acest contrast între complicarea la infinit a organului şi simplitatea extremă a funcţionării este exact ceea ce ar trebui să ne deschidă ochii.

În general, când acelaşi obiect apare pe de o parte ca simplu, iar pe de alta ca nelimitat de complex, cele două aspecte sunt departe de a avea aceeaşi importanţă, sau mai curând acelaşi grad de realitate. Simplitatea aparţine atunci obiectului însuşi, iar infinita complicare aparţine punctelor de vedere pe care ni le formăm asupra obiectului, învârtindu-nc împrejurul lui, simbolurilor alăturate, prin care simţurile sau inteligenţa noastră ni le reprezintă, mai general, elementelor de ordin diferit cu care, de asemenea, rămâne incompatibil, fiind de altă natură decât ele. Un artist de geniu a pictat o figură pe pânză. Am putea să-i imităm tabloul cu plăcuţe de mozaic multicolore. Şi vom reproduce cu atât mai bine curbele şi nuanţele modelului cu cât plăcuţele vor fi mai mici, mai numeroase, în tonuri mai variate. Dar ar trebui o infinitate de elemente infinit de mici, cu o infinitate de nuanţe, pentru a obţine exact echivalentul acestei figuri pe care artistul a conceput-o ca un lucru simplu, pe care a vrut să-1 transfere întreg pe pânză, şi care este cu atât mai împlinit cu cât apare mai bine ca proiecţia unei intuiţii indivizibile. Acum, să presupunem că ochii noştri sunt altfel făcuţi, îneât nu se pot împiedica să vadă în opera maestrului un efect de mozaic. Sau să presupunem că inteligenţa noastră este astfel făcută îneât nu-şi poate explica apariţia figurii pe pânză altfel, decât printr-o muncă de mozaicar. Atunci am putea vorbi simplu de un asamblaj al plăcuţelor, şi ne-am situa în ipoteza mecanicistă. Am putea adăuga că a fost necesar, în afară de materia asamblajului, un plan după care să lucreze autorul mozaicului: de astă dată ne-am exprima ca finalişti. Dar nici într-un caz nici în altul nu am percepe procesul real, căci nu au existat plăcuţe de mozaic asamblate. Tabloul, vreau să spun actul simplu proiectat pe pânză, este cel care, prin simplul fapt al intrării în percepţia noastră, s-a descompus el însuşi în ochii noştri, în mii şi mii de plăcuţe care prezintă, recompuse, un admirabil aranjament. Astfel ochiul, cu minunata lui complexitate de structură, ar putea să nu fie decât actul simplu al vederii, în măsura în care se împarte pentru noi într-un mozaic de celule, a căror ordine ni se pare minunată când ne-am reprezentat totalitatea ca un asamblaj.

Dacă ridic mâna din punctul A în B, această mişcare îmi apare concomitent sub două aspecte. Simţită dinlăuntru, este un act simplu, indivizibil. Observată dinafară, este traseul unei anumite curbe AB. Pe această linie voi distinge câte poziţii vreau, iar linia însăşi va putea fi definită ca o anumită coordonare a acestor poziţii. Dar poziţiile în număr infinit, şi ordinea care le leagă, sunt menite automat actului indivizibil prin care mâna mea a mers din A în B. Aici mecanicismul ar consta în a nu vedea decât poziţiile. Finalismul ar ţine seama de ordinea lor. Dar mecanicismul şi finalismul ar trece, ambele, pe alături de mişcare, adică de realitatea însăşi. într-un anume sens mişcarea este mai mult decât poziţiile şi ordinea lor, căci ajunge să o luăm în simplitatea ei indivizibilă, pentru ca infinitatea poziţiilor succesive, ca şi ordinea lor, să fie luate concomitent, la care se adaugă ceva ce nu este nici ordine nici poziţie, însă este esenţialul: mobilitatea. într-un alt sens, mişcarea este mai puţin decât seria poziţiilor, cu ordinea care le reuneşte; căci pentru a aşeza punctele într-o anumită ordine, trebuie mai întâi să-ţi reprezinţi ordinea şi apoi s-o realizeazi cu puncte, trebuie o muncă de asamblare şi trebuie inteligenţă, în timp ce mişcarea simplă a mâinii nu conţine nimic din toate acestea. Ea nu este inteligentă în sensul uman al cuvântului, şi nu este un asamblaj, căci nu este făcută din elemente. La fel pentru raportul ochiului cu vederea. în vedere nu există mai mult decât celelalte componente ale ochiului şi decât coordonarea lor reciprocă: în acest sens nici mecanicismul nici finalismul nu merg atât de departe, pe cât ar trebui. Dar într-un alt sens mecanicismul şi finalismul merg prea departe, căci ele atribuie naturii cea mai formidabilă dintre muncile lui Hercule, când vor ca ea să ridice până la nivelul acrului simplu al evoluţiei o infinitate de elemente infinit de complicate, în timp ce natura n-a făcut mai mult efort pentru a construi un ochi, decât am făcut eu pentru a ridica mâna. Actul ei simplu s-a divizat automat într-o infinitate de elemente care vor fi coordonate de aceeaşi idee, aşa cum mişcarea mâinii mele a lăsat pe dinafară o infinitate de puncte necesare pentru a rezolva aceeaşi ecuaţie.

Dar aceasta e o problemă pe care o înţelegem cu multă greutate, căci nu ne putem împiedica să ne reprezentăm organizarea ca pe o fabricaţie. Totuşi, una este a fabrica şi altceva a organiza. Prima operaţie este specifică omului. Ea constă în asamblarea părţilor de materie astfel confecţionate, îneât să le putem îmbina între ele pentru a obţine o acţiune comună. Le dispunem, cum s-ar spune, împrejurul acţiunii care le este de acum centru ideal. Fabricaţia merge deci de la periferie la centru sau, cum spuneau filosofii, de la multiplu la unu. Dimpotrivă, munca de organizare merge de la centru la periferie. Ea începe într-un punct care este aproape un punct matematic, şi se propagă împrejurul acestuia prin unde concentrice care întotdeauna se lărgesc. Munca de fabricaţie este cu atât mai eficace cu cât dispune de o mai mare cantitate de materie. Ea procedează prin concentrare şi compresiune. Dimpotrivă, actul de organizare are ceva exploziv: la plecare îi trebuie cât mai puţin loc posibil, un minim de materie, ca şi cum forţele organizatorice n-ar intra în spaţiu decât cu regret. Spermatozoidul, care pune în mişcare procesul evolutiv al vieţii embrionare, este una din cele mai mici celule ale organismului; şi doar o mică porţiune din el participă realmente la operaţie.

Dar acestea nu sunt decât diferenţe superficiale. Scormonind sub ele vom găsi, credem noi, o diferenţă mai profundă.

Opera fabricată defineşte forma de lucru a fabricaţiei, înţeleg prin aceasta că fabricantul regăseşte în produsul său exact ce a pus. Dacă vrea să facă o maşină, va pregăti piesele una câte una, apoi le va asambla: maşina va lăsa să i se vadă şi componentele şi asamblajul. Ansamblul rezultatului reprezintă aici ansamblul muncii şi fiecărei părţi a muncii îi corespunde o parte a rezultatului.

Acum, eu recunosc că ştiinţa pozitivă poate şi trebuie să procedeze ca şi cum organizarea ar fi o muncă de acelaşi gen. Numai că această condiţie va avea influenţă asupra corpurilor organizate. Obiectul său nu este, într-adevăr, să ne dezvăluie fondul lucrurilor, ci să ne furnizeze cel mai bun mijloc de acţiune asupra lor. Or, fizica şi chimia sunt ştiinţe avansate, iar materia vie nu se supune acţiunii noastre decât în măsura în care o putem trata prin procedeele fizicii şi chimiei noastre. Organizarea nu va putea fi deci studiată ştiinţific decât în cazul în care corpul organizat a fost identificat cu o maşină. Celulele vor fi piesele maşinii, organismul va fi ansamblul. Iar lucrările elementare care au organizat părţile vor fi socotite ca elementele reale ale muncii care a organizat totul. Iată punctele de vedere ale ştiinţei. Orice altceva ţine, după opinia noastră, de punctul de vedere filosofic.

Pentru noi totalitatea unei maşini organizate reprezintă binele, mai exact totalitatea muncii organizatoare (ceea ce nu este adevărat decât cu aproximaţie), dar părţile maşinii nu corespund părţilor muncii, căci materialitatea acestei maşini nu mai reprezintă un ansamblu de mijloace întrebuinţate, ci un ansamblu de obstacole ocolite: este mai curând o negare decât o realitate pozitivă. Astfel, după cum am arătat într-un studiu anterior, vederea este o putere ce ar aştepta, îndreptăţit, o infinitate de lucruri inaccesibile privirii noastre. Dar o asemenea vedere nu se prelungeşte în acţiune; ea ar fi bună pentru o fantomă şi nu pentru o fiinţă vie. Vederea unei fiinţe vii este o vedere eficace, limitată la obiectele asupra cărora fiinţa poate acţiona: este o vedere canalizată, iar aparatul vizual doar simbolizează munca de canalizare. în consecinţă, crearea aparatului vizual nu se explică mai bine prin asamblarea elementelor lui anatomice, decât s-ar explica săparea unui canal prin căratul pământului din care s-au făcut malurile lui. Teza mecanicistă ar consta în a spune că pământul a fost cărat căruţă cu căruţă; finaiismul ar adăuga că pământul n-a fost descărcat la întâmplare, căruţaşii au urmat un plan. Dar mecanicismul şi finaiismul s-ar înşela în aceeaşi măsură, căci canalul s-a făcut altfel.

Mai exact, noi comparăm procedeul prin care natura a construit un ochi cu actul simplu prin care ridicăm mâna. Dar noi am presupus că mâna nu întâlneşte nici o rezistenţă. Să ne imaginăm că în loc să se mişte în aer, mâna mea trece prin pilitură de fier care se comprimă şi opune rezistenţă pe măsură ce mâna înaintează. La un moment dat mâna îşi va fi epuizat efortul şi exact în acest moment granulele de pilitură se vor fi suprapus şi coordonat într-o formă determinată, aceea a mâinii care se opreşte şi a unei părţi a braţului. Acum, să presupunem că mâna şi braţul au rămas invizibile. Spectatorii vor căuta în chiar granulele de pilitură şi în forţele interne ale grămezii explicaţia formei întipărite. Unii vor raporta poziţia fiecărei granule la acţiunea pe care granulele vecine o exercită asupra ei: aceştia vor fi mecaniciştii. Alţii vor vrea ca un plan de ansamblu să fi prezidat la detalierea acestei acţiuni elementare: sunt finaliştii. Dar adevărul este că a existat, pur şi simplu, un act indivizibil, acela al mâinii traversând pilitura de fier: detaliile inepuizabile ale mişcării granulelor, ca şi ordinea aranjamentului lor final, exprimă oarecum negativ această mişcare nedivizată, fiind forma globală a unei rezistenţe şi nu o sinteză de acţiuni pozitive elementare. De aceea, dacă se dă numele de „efect” aranjării granulelor şi cel de „cauză” mişcării mâinii, se va putea spune, în cel mai rău caz, că totalitatea efectului se explică prin totalitatea cauzei, dar părţilor cauzei nu le vor corespunde nicidecum părţile efectului. Cu alte cuvinte, nici mecanicismul nici finaiismul nu vor fi la obiect şi va trebui recurs la un mod de explicaresui-generis. Or, în ipoteza propusă de noi, raportul vederii cu aparatul vizual ar fi aproape ca acela al mâinii cu pilitura de fier care o modelează, o canalizează şi îi limitează mişcarea:

Cu cât efortul mâinii este mai marc, cu atât ea merge mai departe în interiorul piliturii. Dar, oricare ar fi punctul în care se opreşte, instantaneu şi automat granulele se. echilibrează, se coordonează între ele. La fel pentru vedere şi pentru organul său. Actul unitar care formează vederea progresează mai mult sau mai puţin, iar în plus materialitatea organului este formată dintr-un număr mai mult sau mai puţin important de elemente coordonate, dar ordinea este completă şi perfectă. Ea n-ar putea fi parţială, pentru că, încă o dată, procesul real care îi dă naştere nu are părţi. Nici mecanicismul nici finalismul nu ţin seama de aceasta şi nu-i acordăm atenţia cuvenită nici când ne uimim de minunata structură a unui instrument ca ochiul. La temeiul uimirii noastre se află mereu ideea că numai o parte din această ordine ar putea fi înţeleasă, că înţelegerea ei completă este un fel de favoare. Această favoare finaliştii şi-au refuzat-o dintr-o dată, prin cauza finala; mecaniciştii vor s-o obţină treptat prin efectul selecţiei naturale; dar şi unii şi alţii văd în această ordine ceva pozitiv, iar în cauza ei ceva care se fracţionează, ceva care conţine toate gradele posibile de îndeplinire. în realitate, cauza este mai mult sau mai puţin puternică, dar nu-şi poate produce efectul decât în bloc şi plenar. După ce va merge mai mult sau mai puţin departe în sensul vederii, va da simplele acumulări pigmentare ale unui organism inferior, sau ochiul rudimentar al unui vierme marin (Şerpuia), sau ochiul diferenţiat al lui Alciope, sau ochiul miraculos perfecţionat al unei păsări, dar toate aceste organe, de complexitate foarte inegală, vor prezenta obligatoriu o coordonare egală. De aceea nu are importanţă că două specii animale sunt foarte îndepărtate între ele: dacă la amândouă vederea a mers la fel de departe, ele vor avea acelaşi organ vizual, căci forma organului nu face decât să exprime măsura în care a fost obţinut exerciţiul funcţionării.

Dar dacă vorbim de un mers al vederii, nu revenim la vechea concepţie a finalităţii? Aşa ar fi, desigur, dacă acest mers ar pretinde reprezentarea, conştientă sau inconştientă, a unui scop de atins. Dar adevărul este că mersul se efectuează în virtutea elanului originar al vieţii, că este implicat în chiar această mişcare şi tocmai de aceea îl regăsim pe căile evoluţiei independente. Dacă am fi întrebaţi pentru ce şi cum este el implicat în elanul originar, am răspunde că viaţa este, înainte de toate, o tendinţă spre acţiunea asupra materiei neînsufleţite. Sensul acestei acţiuni nu este predeterminat: de aici imprevizibila varietate a formelor pe care viaţa, evoluând, le seamănă în drumul său. Dar această acţiune prezintă întotdeauna, într-un grad mai mult sau mai puţin avansat, caracterul de contingenţă; ea implică cel puţin un rudiment de alegere. Or, o alegere presupune reprezentarea anticipată a mai multor acţiuni posibile. Trebuie deci ca pentru fiinţa vie să se contureze posibilităţi de acţiune, înaintea acţiunii propriu-zise. Percepţia vizuală nu este altceva48; contururile vizibile ale corpurilor sunt schiţa eventualei noastre acţiuni asupra lor. Vederea se va regăsi, deci, în grade diferite, la animalele cele mai diverse şi se va manifesta prin aceeaşi complexitate de structură pretutindeni unde a atins acelaşi grad de intensitate.

Am insistat asupra acestor similitudini de structură în general, asupra exemplului de ochi în special, pentru că trebuie să ne definim atitudinea faţă de mecanicism pe de o parte şi de fmalism, pe de alta. Ne rămâne acum să descriem cu mai multă precizie atitudinea noastră în sine. Este ceea ce vom face luând în considerare rezultatele divergente ale evoluţiei nu în ceea ce au analog, ci complementar.

Note

1 Probabil referinţă la teza de doctorat Essai sur Ies donnees immediates de la conscience (1899) şi, poate, lucrarea L'Effort intellectuel (1902) (n.tr.).

2 Materie şi memorie, La matiere et la memoire, Paris, 1896, cap. II şi III (n.a.), Ed. română, 1996 (n.tr.).

3 Calkinş, Studie on the life history of Protozoa (Arch. f. Entwickelungsmechanik, voi. XV, 1903, p. 139-186).

4 Sedgwick Minot, On certain phenomena of growing old (Proc. of the American Assoc. for the advancement of science, 39th meeting, Salem, 1891, p. 271-288).

5 Le Dantec, L 'individualite et l 'erreur individualiste, Paris, 1905, p. 84 şi urm.

6 Metchnikoff, La degenerescence senile (Annee biologique, III, 1897, p. 249 şi urm.) Cf. de acelaşi, La nature humaine, Paris, 1903, p. 312 şi urm.

7 Roule, L'embriohgie generale, Paris, 1893, p. 319.

8 Ireversibilitatea seriei fiinţelor vii a fost bine pusă în lumină de Baldwin {Development and evolution, New York, 1902, în special p. 32).

' în frumoasa lui carte asupra Geniului în artă, d. Seailles dezvoltă teza dublă, că arta prelungeşte natura iar viaţa este creaţie. Am accepta cu dragă inimă a doua formulare; dar trebuie înţeles prin creaţie o sinteză de elemente, cum face autorul? Acolo unde elementele preexistă, sinteza care s-ar face din ele este virtual dată, nefiind decât unul din aranjamentele posibile: acest aranjament ar putea fi perceput dinainte de o inteligenţă supraomenească, printre cele posibile din jurul său. Noi credem că, dimpotrivă, în domeniul vieţii elementele nu au o existenţă reală şi separată. Acestea sunt puncte de vedere diverse asupra unui proces indivizibil. Şi tocmai de aceea există un întâmplător radical în progres, o incomensura-bilitate între ceea ce precede şi ceea ce urmează, adică durata.

10 Biitschli, Untersuchungen iiber mikroskopische Schăume und das Protoplasma, Leipzig, 1829, partea I.

„ Rhumbler, Versuch einer mechanischen Erklărung der indirekten Zeii und Kerntheilung (Roux' Archiv, 1896).

12 Berthold, Studieri iiber Protoplasmainechanik, Leipzig, 1886, p. 102. Cf. explicaţia propusă de Le Dantec, Theorie nouvelle de la vie, Paris, 1896, p. 60.

13 Cope, The primary factors of organic evolution, Chicago, 1896, p. 475-484.

14 Maupas, Etude des Infusoires cilies (Arch. de zoologie experimentale, 1883), p. 47, 491, 518, 549 în special; P. Vignon, Recherches de cytologie generale sur Ies epitheliums, Paris, 1902, p. 655. Un studiu aprofundat asupra mişcărilor infuzorului şi o critică pătrunzătoare a ideii de tropism a fost făcută în ultimul timp de Jennings (Contributions to the study of the behavior of lower organisms, Washington, 1904). „Tipul de conduită” al acestor organisme inferioare, definit de Jennings (p. 237-252) este incontestabil de ordin psihologic.

15 „The study of the cell has on the whole seemed to widen rather than to narow the enormous gap that separates even the lowest forms of life from the inorganic world” (E.-B. Wilson, The cell în development and inheritance, New York, 1897, p. 330).

1(1 Dastre, La vie et la morte, p. 43.

17 Laplace, Introduction î la theorie analitique deprobabilites (Oeuvres completes, voi. VII, Paris, 1886, p. VI).

18 Du Bois-Reymond, Ueber die grenzen des Naturerkennens, Leipzig, 1892.

19 Există într-adevăr în neovitalismul contemporan două laturi: pe de o parte se susţine că mecanicismul pur este insuficient, afirmaţie ce capătă o mare autoritate când emană de la savanţi ca Driesch sau Reinke, de pildă, iar pe de alta se promovează ipotezele pe care acest vitalism le suprapune mecanicismului („entelehia” lui Driesch, „dominantele” lui Reinke etc). Din aceste două laturi, prima este incontestabil cea mai interesantă. A se vedea frumoasele studii ale lui Driesch: Die Lokatisation morphogenetischer Vorgănge, 1899, Die organischen Regulationen, Leipzig, 1901, Naturbegriffe und Natururteile, Leipzig, 1904, Der Vi tal is mus als Geschichte und als Lehre, Leipzig, 1905 şi ale lui Reinke: Die Welt als That, Berlin, 1899, Einleitung în die teoretische Biologie, Berlin, 1901, Philosophie der Botanik, Leipzig, 1905.

20 P. Guevin, Les connaissances actuelles sur la fecondation chez les Phanerogames, Paris, 1904, p. 144-148. Cf. Delage, L'Heredite, 2' edition, 1903, p. 140 şi urm.

21 Mobius, Bei trage zur Lehre von der Fortpflanzung der Gewăchse, lena 1887, p. 203-206 în special. Cf. Hârţog, Sur le fenomenes de reproduction (Annee biologique, 1895, p. 707-709).

22 Paul Janet, Les causes finales, Paris, 1876, p. 83.

23 Ibid., p. 80.

24 Darwin, Origine des especes, trad. Bărbier, Paris, 1887, p. 46.

25 Batesen, Materials for the study of variation, London, 1894, mai ales p. 567 şi urm. Cf. Scott, Variations and mutations (American Journal of Science, noiembrie, 1894.)

26 De Vries, Die Mutationstheorie, Leipzig, 1901-1903. Cf. Species and varieties, 1905. Baza experimentală a teoriei lui H. de Vries a fost judecată îngust, dar ideea de mutaţie sau de variaţie bruscă nu a ocupat mai puţin loc în ştiinţă.

27 Darwin, Origine des especes, trad. Bărbier, p. 198.

28 Origine des especes, p. 11 şi 12.

29 Asupra acestei omologii a părului şi dinţilor, vezi Brandt, Ueben.eine mutmassliche Homologie der Haare undZăhne (Biol. Centralblatt, voi. XVIII, 1898), îndeosebi pag. 262 şi urm.

30 Din ultimele observaţii pare a rezulta că transformarea Artemiei este un fenomen mai complex decât s-a crezut la început. Vezi asupra acestui subiect Samter şi Heymons, Die Variation bei Artemia salinar (Anhang zu den Abhandlungen der K. Preussischen Akad. der Wisseschaften, 1902).

31 Eimer, Orthogenesis der Schmetterlinge, Leipzig, 1897, p. 24. Cf. Die Entstsehung der Arten, p. 53.

32 Eimer, Die Entstehung der Arten, lena, 1888, p. 25.

33 Eimer, Ibid., p. 165 şi urm.

34 Salensky, Heteroblastie (Proc. of the fourth internaţional Congres ofZoology, London, 1899, p. 111-118). Salensky a creat acest cuvânt pentru a desemna cazurile în care se formează, în aceleaşi puncte, la animale înrudite, organe echivalente a căror origine embriologică este diferită.

35 Wolff, Die Regeneration cler Urodelenlinse (Arch. f. Entwickelungsmechanik, I, 1895, p. 380 şi urm.).

36 Fischel, Ueber die Regenerationen cler Linse (Anat. Anzeiger, XIV, 1898, p. 373-380).

37 Cope, The origin of the fittest, 1887; The primary factors of evolution, 1896.

38 Cuenot, La nouvelle theorie transformiste (Revue generale des sciences, 1894). Cf. Morgan, Evolution and adaptation, London, 1903, p. 357.

39 Brown-Sequard, Nouvelles recherches sur l'epilepsie due ă certaines lesions de la moelle epiniere et des nerfs rachidiens (Arch. de physiologie, voi. II, 1869, p. 211, 422 şi 497).

40 Weismann, Aufsătze iiber Vererbung, lena, 1892, p. 376-378, şi de asemenea, Vortăge iiber Descendenztheorie, lena, 1902, t. II, p. 76.

41 Brown-Sequard, Heredite d'une affection due a une cause accidentelle (Arch. de physiologie, 1892, p. 686 şi urm.

42 Voisin et Peron, Recherches sur toxicite urinaire chez Ies epileptiques (Archives de neurologie, voi. XXIV, 1893). Cf. lucrarea lui Voisin, L'epilepsie, Paris, 1897, p. 123-125.

43 Charrin, Delamare et Moussu, Transmission experimentale aux descendants de lesions developpees chez Ies ascendants (C. R. de l'Ac. des sciences, voi. CXXXV, 1902, p. 191). Cf. Morgan, Evolution and adaptation, p. 257, şi Delage, L 'Heredite, ediţia a 2-a, p. 388.

44 Charrin et Delamare, Heredite cellulaire (C. R. de l'Ac. des sciences, voi. CXXXIII, 1901, p. 69-71).

45 Charrin, L 'heredite pathologique (Revue generale des sciences, voi. 5,janvier 1896).

46Giard, Controverses transformistes, Paris, 1904, p. 147.

47Câteva fapte analoage au fost totuşi semnalate, tot în lumea vegetală. Vezi Blaringhem, La notion d'espece et la theorie de la mutation (Annee psychologique, voi. XII, 1906, p. 95 şi urm.) şi De Vries, Species and Varieties, p. 655.

48 Vezi, în această problemă Matiere et memoire, cap. I (n.a.). Ed. rom., Iaşi, 1996 (n.tr.).