Capitolul II. Direcţiile divergente ale evoluţiei vieţii. Torpoare, inteligenţă, instinct

Mişcarea evolutivă ar fi un luciii simplu, i-am fi determinat repede direcţia dacă viaţa ar descrie o traiectorie unică, comparabilă cu a unui proiectil pornit din tun. Dar în cazul evoluţiei avem de-a face cu un proiectil ce a explodat imediat în fragmente care, fiind ele însele un fel de proiectile, au explodat, la rându-le, în fragmente menite a exploda şi ele, şi aşa în continuare, foarte multă vreme. Noi nu percepem dccât ceea ce este mai aproape de noi, mişcările împrăştiate determinate de explozii. Plecând tocmai de la ele trebuie să urcăm din treaptă în treaptă, până la mişcarea originară.

Când explodează obuzul, fragmentarea lui specifică se explică prin forţa explozivă a pulberii conţinute şi prin rezistenţa opusă de metal. La fel e şi pentru fragmentarea vieţii în indivizi şi în specii. Noi credem că ea depinde de două serii de cauze: rezistenţa pe care viaţa o întâmpină din partea materiei neînsufleţite şi forţa explozivă – datorată unui echilibru instabil al tendinţelor – pe care viaţa o poartă în ea.

Rezistenţa materiei neînsufleţite este obstacolul pe care a trebuit să-1 depăşească de la început. Viaţa pare să fi reuşit în această privinţă, prin puterea umilinţei, făcându-se foarte mică şi neînsemnată, cochetând cu forţele fizice şi chimice, consimţind chiar să parcurgă cu ele împreună o parte a drumului, precum macazul de cale ferată, care adoptă timp de câteva clipe direcţia liniei de care vrea să se despartă. Despre fenomenele observate la formele cele mai simple de viaţă nu se poate spune dacă mai sunt fizice şi chimice sau sunt de-acum vitale. Trebuie ca viaţa să intre astfel în ritmul materiei neînsufleţite, pentru a atrage treptat pe alt dram această materie fascinantă. Formele însufleţite care au apărut la început au fost, deci, de o simplitate extremă. Fără îndoială, erau mici mase de protoplasma abia diferenţiată, comparabile pe dinafară cu amoebele observate azi, dar având în plus un formidabil imbold interior care trebuia să le înalţe până la formele de viaţă. Că în virtutea acestui imbold primele organisme au căutat să crească pe cât posibil mai mult, mi se pare probabil: dar materia organizată are o limită de expansiune, atinsă destul de repede. Mai curând decât să crească dincolo de un anumit punct, ea se dedublează. Au trebuit, fără îndoială, multe secole de efort şi de miracole de subtilitate, pentru ca viaţa să depăşească acest nou obstacol. Ea a reuşit să determine un număr tot mai mare de elemente, gata să se dedubleze, ca să rămână unite. Prin diviziunea muncii ea a înnodat între ele o legătură indisolubilă. Organismul complex şi aproape discontinuu funcţionează ca şi cum ar fi o masă vie continuă, care doar s-ar fi mărit.

Dar cauzele adevărate şi profunde ale diviziunii erau cele pe care viaţa le purta în sine. Căci viaţa este tendinţă, iar esenţa unei tendinţe este de a se dezvolta în formă de jerbă, creând, prin simplul fapt al creşterii sale, direcţii divergente între care i se va împărţi elanul. Este ceea ce observăm la noi înşine, în evoluţia tendinţei speciale pe care o numim caracter. Fiecare dintre noi va constata, printr-o privire retrospectivă asupra propriei istorii, că personalitatea lui de copil, deşi indivizibilă, reuneşte în ea diverse persoane care au putut rămâne împreună pentru că erau în stare năseândă: această nehotărâre plină de promisiuni este una din cele mai fermecătoare însuşiri ale copilăriei. Dar personalităţile care se întrepătrund devin incompatibile când cresc şi, cum fiecare nu trăim decât o singură viaţă, fiecare suntem constrânşi să facem o alegere. în realitate noi alegem neîncetat şi tot neîncetat abandonăm multe lucruri. Drumul parcurs de noi în timp este presărat cu rămăşiţele a tot ce începusem să fim şi a ceea ce am fi putut deveni. Dar natura, care dispune de un număr incalculabil de vieţi, nu este deloc zgârcită cu asemenea sacrificii. Ea conservă diversele tendinţe care s-au bifurcat, mărindu-se. Natura crează din aceste tendinţe serii divergente de specii care vor evolua separat.

Aceste serii vor putea să aibă, de altfel, o importanţă inegală. Autorul care începe un roman îşi înzestrează eroii cu o mulţime de trăsături la care este obligat să renunţe, pe măsură ce înaintează în scrierea lui. Poate le va relua mai târziu în cărţile sale, pentru a compune cu ele noi personaje care vor părea extrase sau mai curând întregiri ale celui dintâi; dar aproape întotdeauna noile personaje vor avea ceva ca de rezumat faţă de personajul original. La fel pentru evoluţia vieţii. Bifurca-ţiile de pe traseu au fost numeroase, dar au existat şi fundături, alături de două-trei drumuri mari; şi chiar din drumuri, unul singur, cel care urcă de-a lungul vertebratelor până la om, a fost destul de larg pentru a lăsa să treacă liber suflul vieţii. Avem această impresie când comparăm societăţile de albine sau de furnici, de pildă, cu societăţile umane. Primele sunt admirabil de disciplinate şi unite, dar încremenite; celelalte sunt deschise oricărui progres, dar divizate şi în luptă neîncetată cu ele însele. Ideală ar fi o societate mereu în mers şi mereu în echilibru, dar acest ideal este poate irealizabil: cele două caractere ce ar vrea să se completeze reciproc, care chiar se completează în stare embrionară, devin incompatibile prin accentuare. Dacă s-ar putea vorbi altfel decât metaforic despre un stimulent al vieţii sociale, ar trebui spus că partea cea mai mare a unui asemenea stimulent s-a consumat dc-a lungul liniei evolutive care ajunge la om, iar restul a fost recuperat pe linia care duce la himenoptere:societăţile de furnici şi de albine ar prezenta deci un aspect complementar faţă de ale noastre. Dar acesta nu e decât un mod de exprimare. N-a existat un imbold specific vieţii sociale. Există numai mişcarea generală a vieţii, care creează pe linii divergente forme mereu noi. Societăţile care trebuie să apară pe două din aceste linii vor trebui să manifeste o divergenţă a căilor, concomitent cu comunitatea de clan. Ele vor dezvolta astfel două serii de caractere, pe care le vom considera vag complementare.

Studiul mişcării evolutive va consta deci în a deosebi un anumit număr de direcţii divergente, în a aprecia importanţa a ceea ce s-a petrecut pe fiecare dintre ele, pe scurt, în a determina natura tendinţelor disociate şi a le face dozajul. Combinând aceste tendinţe, se va obţine o aproximaţie sau mai curând imitaţie a principiului motor indivizibil, din care provine elanul lor. înseamnă că se va vedea în evoluţie cu totul altceva decât o serie de adaptări la circumstanţe, cum pretinde mecanicismul, cu totul altceva decât realizarea unui plan de ansamblu, cum ar vrea doctrina finalităţii.

Că adaptarea la mediu este condiţia necesară a evoluţiei, nu o contestăm deloc. Este prea evident că o specie dispare când nu se supune condiţiilor de existenţă date. Dar una este a recunoaşte că circumstanţele exterioare sunt forte de care evoluţia trebuie să ţină seama, şi altceva a susţine că sunt cauzele orientatoare ale evoluţiei. Ultima teză este a mecanicismului. Ea exclude cu totul ipoteza unui elan originar, adică a unui imbold interior, care ar conduce viaţa prin forme tot mai complexe, la destinaţii din ce în ce mai înalte. Acest elan este totuşi vizibil şi o simplă privire aruncată speciilor ne arată că viaţa s-ar fi putut lipsi de evoluţie, sau ar fi putut să evolueze în limite foarte restrânse, dacă ar fi luat liotărârea. mult mai comodă pentru ea, de a încremeni în formele primitive. Anumite forami-nifere n-au variat din epoca siluriană. Martori nepăsători ai revoluţiilor fără număr ce au tulburat profund planeta noastră, lingulele sunt şi astăzi ceea ce erau în timpurile cele mai îndepărtate ale erei paleozoice.

Adevărul este că adaptarea explică sinuozităţile mişcării evolutive, dar nu direcţiile generale ale mişcării, încă şi mai puţin pe ale mişcării însăşi1. Drumul care duce la oraş este silit să urce coastele şi să coboare pantele, el st adaptează terenului accidentat; dar accidentele de teren nu sunt cauza drumului şi nici măcar nu i-au dat direcţia. în fiecare moment ele îi pun la dispoziţie ceva de neînlocuit, solul însuşi, pe care se aşterne; dar dacă se ia în considerare totalitatea drumului şi nu fiecare din părţile lui, accidentele de teren nu mai apar decât ca nişte obstacole sau cauze ale întârzierii, căci drumul ţintea doar oraşul şi ar fi vrut să fie o linie dreaptă. La fel pentru evoluţia vieţii şi pentru circumstanţele prin care trece, cu deosebirea că totuşi evoluţia nu croieşte un singur drum, că se angajează în anumite direcţii fără totuşi să ţintească ceva şi că, în fine, ea rămâne inventivă până la adaptările sale.

Dar dacă evoluţia vieţii este altceva decât o serie de adaptări la circumstanţe întâmplătoare, ca nu este şi realizarea unui plan. Un plan se dă dinainte. El este reprezentat sau cel puţin reprezentabil, înaintea amănuntelor realizării sale. Executarea lui completă poate fi împinsă într-un viitor îndepărtat, chiar amânată nedefinit: ideea nu este mai puţin formidabilă în termeni actuali. Dimpotrivă, dacă evoluţia este o creaţie neîncetat reînnoită, ea crează în aceeaşi măsură nu numai formele de viaţă, ci ideile care ar permite unei inteligenţe să o înţeleagă, termenii care i-ar servi s-o exprime. înseamnă că viitorul său îi depăşeşte prezentul şi n-ar putea să se contureze într-o idee.

Aici este prima eroare a finalismului. Ea atrage după sine o alta, şi mai gravă.

Dacă viaţa realizează un plan, ea va trebui să vădească o armonie mai mare, pe măsură ce va înainta. Astfel, casa exprimă din ce în ce mai bine ideea arhitectului, pe măsură ce se înalţă piatră peste piatră. Dimpotrivă, dacă unitatea vieţii se află în întregime în elanul care o duce pe calea timpului, armonia nu este înainte, ci în urmă. Unitatea vine dintr-un vis a tergo: ea este dată la început, ca un imbold, nu este aşezată la capăt ca o atracţie. Elanul se divide tot mai mult comunicându-se. Pe măsură ce progresează, viaţa se risipeşte în manifestări care, cu siguranţă, referitor la originea lor, vor trebui să se completeze reciproc, dar nu vor fi mai puţin antagoniste şi incompatibile. Astfel, lipsa de armonie între specii va merge accentuându-se. Până aici n-am semnalat încă decât cauza esenţială. Pentru a simplifica, am presupus că fiecare specie acceptă imboldul primit pentru a-1 transmite altora; şi că, în toate sensurile în care evoluează viaţa, propagarea se efectuează în linie dreaptă. De fapt, există specii care se opresc şi altele care se întorc din drum. Evoluţia nu este numai o mişcare înainte; în multe cazuri se observă o batere a pasului pe loc şi, mai adesea, o deviere sau o întoarcere. Trebuie să fie aşa, cum vom arăta mai departe, şi aceleaşi cauze care scindează mişcarea evolutivă fac ca viaţa evoluând, să se îndepărteze adesea de sine, hipnotizată de forma pe care o produce. Dar de aici rezultă o dezordine crescândă. Fără îndoială există progres, dacă prin progres se înţelege un mers continuu în direcţia generală care a determinat un imbold iniţial, dar acest progres nu se realizează decât pe două sau trei mari linii de evoluţie, în care se conturează forme din ce în ce mai complexe, mai dezvoltate; între aceste linii curg o mulţime de căi secundare pe care se înmulţesc deviaţiile, opririle şi reculurile. Filosoful, care începuse prin a stabili în principiu că fiecare detaliu se corelează cu un plan de ansamblu, merge din dezamăgire în dezamăgire spre momentul în care abordează examinarea faptelor; şi cum el aşază totul pe aceeaşi treaptă, ajunge acum – fiindcă n-a vrut să ţină seama de întâmplare – la credinţa că totul este întâmplător. Trebuie început, dimpotrivă, prin a da partea ei întâmplării, care este foarte mare. Trebuie recunoscut că nu totul este logic în natură. Prin aceasta va ajunge să determine centrii împrejurul cărora se cristalizează ilogicul. Chiar această cristalizare va clarifica restul: vor apărea marile direcţii în care se mişcă viaţa dczvoltând impulsul originar. Este adevărat că nu vom asista la săvârşirea detaliată a unui plan. Există aici mai mult decât un plan ce se realizează. Un plan înseamnă un termen stabilit pentru o muncă: el îngrădeşte viitorul căruia îi conturează forma. în faţa evoluţiei vieţii, dimpotrivă, porţile viitorului rămân larg deschise. Este o creaţie ce se succede fără sfârşit, în virtutea unei mişcări iniţiale. Această mişcare asigură unitatea lumii organizate, unitate fecundă, de o bogăţie necuprinsă, mai presus de ceea ce ar putea să viseze vreo inteligenţă, pentru că inteligenţa nu este decât unul din aspectele sau produsele sale.

Dar este mai lesne să defineşti metoda decât s-o aplici. Interpretarea complexă a mişcării evolutive în trecut, aşa cum o concepem noi, n-ar fi cu putinţă decât dacă istoria lumii organizate ar fi încheiată. Suntem departe de un asemenea rezultat. Genealogiile propuse pentru diferite specii sunt, cel mai adesea, problematice. Ele variază după autori, după criteriile teoretice din care se inspiră şi stâmesc dezbateri a căror limpezire starea actuală a ştiinţei nu o îngăduie. Dar comparând feluritele soluţii se va vedea că polemica se duce mai curând asupra amănuntelor, decât asupra marilor linii directoare. Urmărindu-le pe acestea îndeaproape vom fi siguri, deci, că nu ne rătăcim. De altfel, numai liniile directoare ne interesează, căci noi nu urmărim, precum naturalistul, să regăsim ordinea de succesiune a diferitelor specii, ci numai să le definim direcţiile principale de evoluţie. Şi nici aceste direcţii nu prezintă, pentru noi, toate acelaşi interes: trebuie să ne ocupăm îndeosebi de calea care duce la om. Deci nu vom pierde din vedere, unnărindu-le pe unele şi pe altele, că e vorba mai ales de a determina raportul omului cu ansamblul regnului animal, şi chiar locul regnului animal în cadrul lumii organizate.

Pentru a începe cu al doilea punct, să spunem că nici un caracter precis nu deosebeşte planta de animal. încercările de a defini riguros cele două regnuri au eşuat întotdeauna. Nu există o singură proprietate a vieţii vegetale care să nu se regăsească, într-un grad oarecare, la anumite animale, nu există o singură trăsătură caracteristică a animalului care să nu se observe la anumite specii, sau în anumite momente, în lumea vegetală. Se înţelege deci că biologii îndrăgostiţi de rigoare au considerat artificială distincţia între cele două regnuri. Ei ar avea dreptate, dacă definirea ar trebui să se facă aici ca în ştiinţele matematice şi fizice, cu ajutorul unor însuşiri statice, pe care obiectul definit le posedă iar celelalte nu le posedă. După opinia noastră, este mult diferit genul de definiţie care se potriveşte ştiinţelor vieţii. Nu există manifestări ale vieţii care să nu conţină în stare rudimentară, latent sau virtual, caracterele esenţiale ale majorităţii celorlalte manifestări. Diferenţa este în proporţii. Dar această diferenţă de proporţie va fi suficientă, pentru a defini grupul din care face parte, dacă se poate stabili că nu este accidentală, iar grupul, pe măsură ce evoluează, tinde tot mai mult să pună accent pe aceste caractere particulare. Pe scurt, grupul nu se va defini prin posesia anumitor caractere, ci prin tendinţa de a le accentua. Dacă ne situăm pe acest punct de vedere, dacă se ţine seama mai puţin de stări, decât de tendinţe, se constată că vegetalele şi animalele se pot defini şi distinge în chip mai exact şi că ele corespund clar la două linii de dezvoltare divergentă a vieţii.

Această divergenţă se reliefează mai întâi în modul de alimentare. Se ştie că vegetalul ia direct din aer, din apă şi din pământ elementele necesare întreţinerii vieţii, îndeosebi carbonul şi azotul: el le ia sub forma lor minerală. Dimpotrivă, animalul nu-şi poate însuşi aceleaşi elemente decât dacă au fost fixate pentru el în substanţe organice, de către plante sau animale care, direct sau indirectele datoresc plantelor îneât, la urma urmelor, vegetalul este cel care hrăneşte animalul. Este adevărat că această lege suferă multe excepţii la vegetale. Sunt situate ferm între vegetale Drosera, Dioncea şi Pinguicola, care sunt insectivore. Pe de altă parte Ciupercile, care ocupă un loc atât de important în lumea vegetală, se hrănesc asemenea animalelor: fie că sunt fermenţi, saprofite sau parazite, ele îşi dobândesc hrana pe seama substanţelor organice gata formate. Din această diferenţă nu s-ar putea deci scoate o definiţie statică în stare să răspundă automat la întrebarea dacă avem dc-a face cu o plantă sau un animal. Dar diferenţa poate oferi un început de definiţie dinamică a celor două regnuri, prin faptul că marchează cele două direcţii divergente în care vegetalele şi animalele au cunoscut dezvoltarea optimă. Este remarcabil că ciupercile, răspândite în natură atât de abundent, n-au putut evolua. Organic ele nu ridică mai sus de ţesuturi care, la vegetalele superioare se formează în sacul embrionar al ovulului şi precede dezvoltarea germinativă a noului individ2. S-ar putea spune că ciupercile sunt avortonii lumii vegetale. Diferitele lor specii reprezintă tot atâtea fundături, ca şi cum, renunţând la modul obişnuit de alimentare, al vegetalelor, s-ar fi oprit pe marele drum al evoluţiei vegetale. Cât despre Drosera sau Dioneea, plantele insectivore în general, ele se hrănesc, ca şi alte plante, prin rădăcinile lor, de asemenea prin părţile lor verzi, ele fixează carbonul din acidul carbonic conţinut în atmosferă. însuşirea de a captura insecte, de a le suge şi digera trebuie să fi apărut la ele mai târziu, în cazuri cu totul excepţionale, acolo unde solul, prea sărac, nu le dădea o hrană îndestulătoare. în general, dacă ne referim mai puţin la prezenţa caracterelor decât la tendinţa lor de dezvoltare, şi dacă se consideră esenţială tendinţa prin care evoluţia s-a continuat nedefinit, se va spune că vegetalele se deosebesc de animale prin capacitatea de a crea materie organică pe seama elementelor minerale luate direct din atmosferă, din pământ sau din apă. Dar la această diferenţă se adaugă o alta mai profundă.

Neputând să fixeze direct carbonul şi azotul, prezente pretutindeni, animalul e obligat să caute, pentru a se hrăni, vegetalele care au fixat aceste elemente sau animalele care le-au luat ele însele, din regnul vegetal. Animalul este deci cu necesitate mobil. De la amoebă, care îşi întinde la întâmplare pseudopodele după materiile organice risipite într-o picătură de apă, până la animalele superioare care posedă organe senzoriale pentru a-şi recunoaşte prada, organe locomotorii pentru a merge s-o captureze, un sistem nervos pentru a-şi coordona mişcările cu senzaţiile, viaţa animală se caracterizează, în direcţia ei generală, prin mobilitate în spaţiu. Sub forma lui cea mai rudimentară, animalul se prezintă ca o mică masă de protoplasma învelită cel mult într-o fină peliculă albuminoidă care îi lasă deplina libertate de a se deforma şi mişca. Dimpotrivă, celula vegetală se înconjoară cu o membrană de celuloză care o condamnă la imobilitate. încât, de jos în susul regnului vegetal, vom întâlni aceleaşi deprinderi tot mai sedentare, planta neavând nevoie să se urnească şi găsind de jur împrejur, în atmosferă, în apă şi în solul în care s-a înrădăcinat elementele minerale pe care şi le însuşeşte direct. Desigur, se observă şi la plante fenomene de mişcare. Darwin a scris o admirabilă carte despre mişcările plantelor căţărătoare. El a studiat manevrele anumitor plante insectivore, precum Drosera şi Dioneea, pentru a-şi apuca prada. Se cunosc mişcările frunzelor de Acacia, de Sensitiva etc. De altfel, oscilaţia protoplasmei vegetale în interiorul membranei sale se face parcă pentru a mărturisi despre înmdirea sa cu protoplasma animală. Invers, se vor remarca la o mulţime de specii animale (în general parazite) fenomene de fixare ana-loage cu cele vegetale3. Şi aici ne vom înşela dacă vom vrea să facem din fixitate şi mobilitate două caractere care să ne permită a decide, printr-o simplă inspecţie, prezenţa unei plante sau a unui animal. Dar fixitatea, la animal, apare cel mai ades ca o torpoare în care specia ar fi căzut, ca un refuz de a evolua mai departe într-un anumit sens: este o stare înrudită îndeaproape cu parazitismul, şi se însoţeşte de caractere ce amintesc pe cele ale vieţii vegetale. Pe de altă parte, mişcările vegetalelor nu au nici frecvenţa nici varietatea celor ale animalelor. De obicei ele nu privesc decât o parte a organismului şi nu se extind aproape niciodată la întregul organism. în cazurile excepţionale în care se manifestă aici o vagă spontaneitate, pare că asistăm la deşteptarea întâmplătoare a unei activităţi în mod normal adormite. Pe scurt, dacă mobilitatea şi fixitatea coexistă atât în lumea vegetală cât şi în cea animală, echilibrul este evident rupt în favoarea fixităţii, într-un caz, şi a mobilităţii, în celălalt. Aceste două tendinţe opuse sunt atât de evident directoare pentru cele două evoluţii, încât s-ar putea defini prin ele cele două regnuri. Dar fixitatea şi mobilitatea, la rândul lor, nu sunt decât semnele superficiale ale unor tendinţe şi mai profunde.

Între mobilitate şi conştiinţă există un raport evident. Conştiinţa organismelor superioare pare legată de anumite funcţii cerebrale. Cu atât mai mult se dezvoltă sistemul nervos cu cât mai numeroase şi mai precise devin mişcările între care poate alege, mai limpede, conştiinţa care le însoţeşte. Dar nici mobilitatea, nici alegerea, nici conştiinţa nu au drept condiţie necesară prezenţa unui sistem nervos: el n-a făcut decât să canalizeze în sensuri determinate şi să aducă la un grad mai înalt de intensitate, o activitate mdimentară şi vagă, difuză în masa substanţei organizate. Pe măsură ce coborâm în seria animală, centrii nervoşi se simplifică şi se separă unii de alţii; până la urmă elementele nervoase dispar, înecate în ansamblul unui organism mai puţin diferenţiat. Dar la fel se petrec lucrurile cu toate celelalte aparate, cu toate celelalte elemente anatomice; şi ar fi tot atât de absurd să-i refuzi conştiinţa unui animal, fiindcă nu are creier, pe cât ar fi să-1 declari incapabil să se hrănească pentru că nu are stomac. Adevărul este că sistemul nervos, ca şi alte sisteme, s-a născut dintr-o diviziune a muncii. El nu crează funcţia, ci doar o duce la un grad mai înalt de intensitate şi de precizie, dându-i dubla formă, de activitate reflexă şi de activitate voluntară. Pentru a face o autentică mişcare reflexă, trebuie un întreg mecanism montat în măduvă sau în bulb. Pentm a alege voluntar între mai multe demersuri determinate, trebuie centri cerebrali, adică răspântii de unde pleacă drumuri care conduc la mecanisme motoare de configuraţie diversă şi de precizie egală. Dar, acolo unde nu s-a produs încă o canalizate a elementelor nervoase, şi încă mai puţin o concentrare a lor într-un sistem, există ceva din care vor ieşi, pe calea dedublării, şi reflexul şi voluntarul, ceva care nu are nici precizia mecanică a primului, nici ezitările inteligente ale celui de al doilea, dar care, participând în doză infinitezimală şi la unul şi la altul, reprezintă o reacţie simplă indecisă şi, în consecinţă, de acum vag conştientă. Se poate spune că organismul cel mai umil este conştient în măsura în care se mişcă liber. Conştiinţa este aici, faţă de mişcare, efectul sau cauza? într-un sens ea este cauza, pentru că rolul ei este de a dirija locomoţia. Dar, în alt sens este efect, căci este întreţinută de activitatea motrice, şi îndată ce aceasta dispare, conştiinţa se atrofiază sau mai curând adoarme. La crustacee ca rizocefalele, care trebuie să fi avut cândva o structură mai diferenţiată, sedentarismul şi parazitismul însoţesc degenerarea şi cvasidispariţia sistemului nervos: cum în asemenea cazuri progresul organizării localizează în centrii nervoşi toată activitatea conştientă, se poate presupune o conştiinţă şi mai slabă la animale de acest gen decât la organisme mult mai puţin diferenţiate, care n-au avut niciodată centri nervoşi, dar care au rămas mobile.

Atunci cum ar fi putut plantele – care s-au fixat în pământ şi îşi găsesc hrana la faţa locului – să se dezvolte în sensul activităţii conştiente? Membrana de celuloză cu care se înveleşte protoplasma, chiar în timpul când imobilizează organismul vegetal cel mai simplu, îl sustrage, în mare parte, excitaţiilor exterioare ce acţionează asupra animalului ca iritanţi ai sensibilităţii şi îl împiedică să adoarmă4. Planta este deci, de obicei, inconştientă. Aici din nou ar trebui să ne ferim de distincţii radicale. Inconştienţă şi conştiinţă nu sunt două etichete pe care să le poţi lipi maşinal, una pe oricare celulă vegetală, alta pe toate animalele. Dacă doarme la animalul care a degenerat în parazit imobil, conştiinţa, dimpotrivă, se deşteaptă sigur la vegetalul care a recucerit libertatea mişcărilor, şi se deşteaptă exact în măsura în care vegetalul a recucerit această libertate. Conştiinţa şi inconştienţă indică la fel direcţiile în care s-au dezvoltat cele două regnuri, în sensul că, pentru a găsi cele mai bune exemple de conştiinţă la animal, trebuie.™ urcăm până la reprezentanţii cei mai evoluaţi ai seriei, în timp ce, pentru a descoperi cazuri probabile de conştiinţă vegetală trebuie.vă coborâm cât mai jos posibil pe scara Plantelor, să ajungem la zoosporii algelor, de pildă, şi mai general, la acele organisme unicelulare, despre care se poate spune că ezită între forma vegetală şi animalitate. Din acest punct de vedere şi în această măsură noi am defini animalul prin sensibilitate şi conştiinţă trezită, vegetalul prin conştiinţă adormită şi insensibilitate.

În rezumat, vegetalul produce direct substanţe organice cu substanţe minerale: această aptitudine îl scuteşte în general de mişcare şi prin aceasta chiar de simţire. Animalele, obligate să meargă în căutarea hranei, au evoluat în sensul activităţii locomotoare şi, ca urmare, în sensul unei conştiinţe tot mai ample, tot mai distincte.

Acum nu ni se mai pare îndoielnic faptul că celula animală şi celula vegetală derivă dintr-un trunchi comun, că primele organisme vii au oscilat între forma vegetală şi forma animală, făcând parte din amândouă concomitent. într-adevăr, am văzut că tendinţele caracteristice ale evoluţiei celor două regnuri, deşi divergente, coexistă astăzi atât la plante cât şi la animale. Numai proporţia diferă. De obicei, una din tendinţe o copleşeşte pe cealaltă, dar în împrejurări excepţionale, cea învinsă se dezmeticeşte şi recapătă poziţia pierdută. Mobilitatea şi conştiinţa celulei vegetale nu sunt atât de adormite încât să nu se poată deştepta când împrejurările o îngăduie sau o pretind. Iar pe de altă parte, evoluţia regnului animal a fost mereu întârziată sau oprită, sau întoarsă din drum prin păstrarea tendinţei spre viaţa vegetativă. într-adevăr, oricât ar părea de plină, de năvalnică activitatea unei specii animale, torpoarea şi inconştienţa o pân-desc. Ele nu-şi susţin rolul decât cu efort, cu preţul ostenelii. De-a lungul drumului pe care a evoluat animalul, s-au înregistrat slăbiciuni nenumărate, ca şi decăderi explicate de cei mai mulţi prin obiceiuri parazitare; ele sunt tot atâtea indicatoare spre viaţa vegetală. Aşadar, totul ne face să presupunem că vegetalul şi animalul descind dintr-un strămoş comun ce reuneşte în stare născândă tendinţele ambilor.

Dar aceste două tendinţe care se implicau reciproc sub formă rudimentară, accentuându-se s-au disociat. De unde lumea plantelor, cu fixitatea şi insensibilitatea ei, ca şi aceea a animalelor cu mobilitatea şi conştiinţa ei. Nu e deloc nevoie de intervenţia unei forţe misterioase pentru a explica o asemenea dedublare. Ajunge să observăm că fiinţa vie înclină firesc spre ceea ce îi este mai comod, că vegetalele şi animalele au optat, fiecare în felul său, pentru două genuri diferite de comoditate în ce priveşte modul de procurare a carbonului şi azotului necesar. Primele continuu şi maşinal, extrag aceste elemente dintr-un mediu care le oferă neîncetat. Celelalte – printr-o acţiune discontinuă, concentrată în câteva clipe, conştientă – vor căuta aceste substanţe în organisme care le-au fixat deja. Sunt două moduri diferite de a înţelege munca sau lenea, dacă ne place mai mult. De asemenea, ni se pare îndoielnic că se vor descoperi vreodată la plantă elemente nervoase, oricât de rudimentare le-am presupune. Ceea ce corespunde, la ea, voinţei directoare a animalului, este, credem noi, direcţia în care deviază energia radiaţiei solare când o foloseşte pentru a rupe legăturile carbonului cu oxigenul, la acidul carbonic. Ceea ce corespunde, la plantă, sensibilităţii animalului, este receptivitatea cu totul deosebită a clorofilei sale la lumină. Or, un sistem nervos fiind mai ales un mecanism ce mijloceşte între senzaţii şi voinţă, autenticul „sistem nervos” al plantei ni se pare a fi mecanismul sau mai curând chimismul sui-generis ce serveşte ca mijlocitor între receptivitatea clorofilei sale la lumină şi producţia de amidon. Ceea ce înseamnă că planta nu trebuie să aibă elemente nervoase şi că acelaşi elan care a determinat apariţia nervilor şi ai centrilor nervoşi, la animal, a trebuit să determine, la plantă, apariţia funcţiei clorofiliene.5

Această privire asupra lumii organizate ne va permite să determinăm mai exact ceea ce uneşte cele două regnuri şi, de asemenea, ce le desparte.

Să presupunem, cum am lăsat să se întrevadă în capitolul precedent, că există în adâncul vieţii un efort de a grefa pe necesitatea forţelor fizice cea mai mare cantitate posibilă de nedeterminare. Acest efort nu poate ajunge să creeze energie sau, dacă o creează, cantitatea creată nu aparţine ordinului de mărime accesibil simţurilor şi instrumentelor noastre de măsură, experienţei şi ştiinţei noastre. Totul se va petrece, deci, ca şi cum efortul ar urmări doar folosirea optimă a unei energii preexistente, pe care o are la dispoziţie. El nu are decât un mijloc de a reuşi: să obţină de la materie o asemenea acumulare de energie potenţială, încât să poată, la un moment dat, printr-un declic, să dobândească aportul de muncă necesară acţiunii. El însuşi nu posedă decât această putere de a declanşa. Dar munca de declanşare, deşi mereu aceeaşi şi mereu mai slabă decât orice cantitate dată, va fi cu atât mai eficace cu cât va face să cadă mai de sus o greutate mai mare, cu alte cuvinte, cu cât suma energiei potenţiale acumulate şi disponibile va fi mai însemnată. De fapt, sursa principală de energie utilizabilă la suprafaţa planetei noastre este soarele. Problema era deci aceasta: a obţine de la soare ca pe alocuri, în cuprinsul pământului, să suspende parţial şi provizoriu cheltuiala lui neîncetată de energie utilizabilă, ca el să înmagazineze o anumită cantitate sub formă de energie încă nefolosită, în rezervoare adecvate, de unde ar putea să se scurgă la momentul dorit, în locul dorit, în direcţia dorită. Substanţele cu care se hrăneşte animalul sunt exact rezervoare de acest gen. Formate din molecule foarte complexe care conţin în stare potenţială o cantitate considerabilă de energie chimică, ele constituie un gen de explozibil care nu aşteaptă decât o seân-teie pentru a elibera forţa înmagazinată. Acum, probabil că viaţa tinde mai întâi să obţină dintr-o dată şi fabricarea explozibilului şi explozia care îl foloseşte. în acest caz, acelaşi organism care ar fi înmagazinat direct energia radiaţiei solare ar fi cheltuit-o în mişcări libere în spaţiu. Tocmai de aceea trebuie să presupunem că primele fiinţe vii au căutat, pe de o parte, să acumuleze fără răgaz energia împrumutată de la soare şi, pe de alta, s-o cheltuiască discontinuu şi exploziv prin mişcări de locomoţie: infuzorii cu clorofilă, euglenele, simbolizează poate încă şi azi, dar sub o formă diminuată, incapabilă de evoluţie, această tendinţă primordială a vieţii. Dezvoltarea divergentă a celor două regnuri corespunde oare la ceea ce s-ar putea numi metaforic uitarea de către fiecare regn a uneia din cele două jumătăţi ale programului? Sau, mai verosimil, însăşi natura materiei pe care viaţa o găsea înaintea ei pe planetă se opunea la faptul că cele două tendinţe ar putea să evolueze mult mai departe împreună în acelaşi organism? Ceea ce este sigur e că vegetalul a accentuat mai ales primul sens, iar animalul pe al doilea. Dar dacă, de la început, fabricarea de explozibil avea ca obiect explozia, tocmai evoluţia animală, mult mai mult decât vegetală, este aceea care indică, în fond, direcţia fundamentală a vieţii.

„Armonia” celor două regnuri, caracterele complementare pe care le prezintă, ar proveni deci, în ultimă instanţă, din faptul că ele dezvoltă două tendinţe la început contopite într-una singură.

Cu cât creşte tendinţa originară şi unică, cu atât constată că e mai greu să menţină unite în aceeaşi fiinţă vie cele două elemente care, în stare rudimentară, sunt implicate unul în altul. De aici o dedublare, de aici două evoluţii divergente; tot de aici două serii de caractere ce se opun în unele puncte, se completează în altele, dar care, fie că se completează ori se opun, păstrează mereu impresia că se înrudesc. în timp ce animalul evolua pe un drum fără accidente, spre o cheltuială tot mai liberă de energie discontinuă, planta îşi perfecţionează sistemul de acumulare statică. Nu vom insista asupra acestui de al doilea punct. E de ajuns să spunem că planta, la rându-i, trebuie să fie servită cu generozitate de o nouă dedublare, analoagă celei care se petrecuse între plante şi animale. Dacă celula vegetală primitivă trebuia să-şi fixeze singură carbonul şi azotul, ea a putut să renunţe aproape la a doua din aceste funcţii, în ziua în care vegetalele microscopice s-au orientat exclusiv în acest sens, specializându-se într-o asemenea activitate complicată. Microbii care fixează azotul din atmosferă şi cei care, rând pe rând, transformă compuşii amoniacali în nitraţi, iar pe aceştia în nitriţi, au făcut ansamblului lumii vegetale, prin aceeaşi disociere a unei tendinţe primitive unitare, acelaşi gen de servicii pe care -vegetalele în general le fac animalelor. Dacă pentru aceste vegetale microscopice se crează un regim aparte – i s-ar putea spune al microbilor solului – vegetalele şi animalele reprezintă analiza, făcută de materia pe care viaţa o avea la dispoziţie, la tot ceea ce viaţa conţinea de la început în stare de implicare reciprocă. Este aceasta o „diviziune a muncii” propriu-zisă? Aceste cuvinte ne-ar da o idee precisă despre evoluţie, aşa cum ne-o reprezentăm noi. Acolo unde există diviziunea muncii, există asociere Şi există de asemenea convergenţa efortului. Dimpotrivă, evoluţia de care vorbim nu se face niciodată în sensul asocierii, ci al disocierii, niciodată spre convergenţă, ci spre divergenţa eforturilor. Armonia între termeni, ce se completează asupra anumitor puncte, nu se produce, credem noi, pe parcurs, prin adaptare reciprocă; dimpotrivă, ea nu este completă decât la plecare. Armonia derivă dintr-o identitate originară. Ea se datorează faptului că procesul evolutiv, care se desface ca o jerbă, depărtează între ei, pe măsura creşterii lor simultane, termenii la început atât de complementari, încât se confundau.

De altfel, e necesar ca elementele în care se disociază o tendinţă să aibă toate aceeaşi importanţă şi mai ales aceeaşi putere de a evolua. Noi am deosebit trei regnuri diferite, dacă se poate spune aşa, în lumea organizată. In timp ce primul nu conţine decât macroorganisme rămase în stare rudimentară, animalele şi vegetalele şi-au luat avânt spre elevate destine. Or, acesta este un fapt care se produce de obicei când o tendinţă se descompune. Printre dezvoltările divergente cărora le dă naştere, unele continuă nedefinit, altele ajung mai mult sau mai puţin repede la capătul desfăşurării lor. Acestea din urmă nu provin direct din tendinţa primitivă, ci dintr-unul din elementele în care s-a divizat: ele sunt dezvoltări reziduale, efectuate şi depuse pe parcurs de câteva tendinţe într-adevăr elementare, care continuă să evolueze. Cât despre aceste tendinţe cu adevărat elementare, ele mi se pare că sunt astfel marcate, încât pot fi recunoscute.

Această marcare este ca o urmă, încă vizibilă la fiecare dintre tendinţele elementare, aceea ce cuprindea tendinţa originară, ale cărei direcţii elementare le reprezintă. într-adevăr, elementele unei tendinţe nu sunt comparabile cu nişte obiecte alăturate în spaţiu şi excluzându-se reciproc, ci mai curând cu stări psihice; la fiecare din ele, deşi este înainte de orice ea însăşi, participă totuşi, şi altele, încât cuprinde virtual toată personalitatea de care aparţine. Nu există manifestări esenţiale de viaţă, spuneam noi, care să nu prezinte, în stare rudimentară sau virtuală, caracterele altor manifestări. Reciproca este că atunci când întâlnim pe o linie de evoluţie amintirea, să spunem aşa, a ceea ce se dezvoltă de-a lungul altor linii, trebuie să conchidem că avem de-a face cu elemente disociate ale aceleiaşi tendinţe originare. în acest sens vegetalele şi animalele reprezintă cele două linii mari de dezvoltare divergentă a vieţii. Dacă planta se deosebeşte de animal prin fixitate şi lipsă de sensibilitate, mişcarea şi conştiinţa dormitează în ea ca nişte amintiri ce se pot trezi. De altfel, alături de aceste amintiri în mod normal adormite, se află şi altele treze şi eficiente. Sunt cele a căror activitate nu stinghereşte dezvoltarea tendinţei elementare. Această lege s-ar putea enunţa astfel: Când o tendinţă se descompune prin dezvoltare, fiecare din tendinţele derivate astfel ar dori să conserve şi să dezvolte din tendinţa iniţială tot ce nu este incompatibil cu activitatea în care s-a specializat. Tocmai prin aceasta s-ar explica faptul asupra căruia am insistat în capitolul precedent, formarea mecanismelor complexe identice pe linii de evoluţie independente. Anumite analogii profunde între vegetal şi animal nu au, probabil, altă cauză: generaţia sexuată nu este poate decât un lux pentru plantă, dar trebuie ca animalul să ajungă acolo, iar planta a fost purtată într-acolo de acelaşi elan care împinge animalul, elan primitiv, originar, anterior dedublării în cele două regnuri. Vom spune acelaşi lucru despre tendinţa vegetalului către o complexitate crescândă. Această tendinţă este esenţială pentru regnul animal, frământat de nevoia unei acţiuni tot mai extinse, tot mai eficace. Dar vegetalele, care s-au condamnat la insensibilitate şi imobilitate, nu prezintă aceeaşi tendinţă decât pentru că au primit la început acelaşi impuls. Experienţe recente ni le arată variind în orice sens când vine vremea „mutaţiei”; în timp ce animalul a trebuit să evolueze, credem noi, în sensuri mult mai definite. Dar nu vom insista mai mult asupra dedublării originare a vieţii. Să ne oprim la evoluţia animalelor, care ne interesează mai îndeaproape.

Ceea ce constituie animalitatea, spuneam noi, este însuşirea de a folosi un mecanism cu declanşare pentru a transforma în acţiuni „explozive” o cantitate de energie potenţială acumulată, cât mai mare cu putinţă. La început explozia se făcea la întâmplare, fără a-şi putea alege direcţia: astfel, amoebele îşi întind în toate direcţiile concomitent prelungirile numite pseudopode. Dar pe măsură ce urcăm pe scara animală, se vede cum chiar forma corpului schiţează un anumit număr de direcţii determinate, de-a lungul cărora va merge energia. Aceste direcţii sunt marcate prin tot atâtea lanţuri de elemente nervoase succesive. Or, elementul nervos s-a desprins treptat din masa abia diferenţiată a ţesutului organizat. Se poate deci presupune că în el şi în anexele lui se concentrează, îndată ce apare, însuşirea de a elibera brusc energia acumulată. La drept vorbind, toate celulele vii cheltuiesc neîncetat energie pentru a se menţine în echilibm. Celula vegetală, aţipită încă de la început, se cufundă întreagă în această muncă de conservare, ca şi cum şi-ar propune să nu fie, în primul rând, decât un mijloc. Dar, la animal, totul se îndreaptă convergent spre acţiune, adică spre folosirea energiei pentru mişcări de transfer. Fără îndoială, fiecare celulă animală cheltuieşte pentru a trăi o bună parte din energia de care dispune, adesea chiar toată această energie; dar ansamblul organismului ar vrea să atragă din ea cât mai mult posibil spre punctele unde se efectuează mişcări de locomoţie. îneât acolo unde există un sistem nervos cu organe senzoriale şi aparate motorii care îi servesc ca apendice, totul trebuie să se desfăşoare ca şi cum restul corpului ar avea ca funcţie esenţială să pregătească pentru ele, spre a o transmite la momentul dorit, forţa pe care o vor elibera printr-un fel de explozie.

Rolul hranei la animalele superioare este într-adevăr extrem de complex. Ea foloseşte mai întâi pentru refacerea ţesuturilor, îi furnizează apoi animalului căldura de care are nevoie pentru a deveni cât se poate de independent faţă de variaţiile temperaturii externe. Prin aceasta ea conservă, întreţine, susţine organismul, acolo unde sistemul nervos este prezent şi unde elementele nervoase trebuie să se hrănească. Aceste elemente nervoase n-ar avea nici o raţiune de a fi dacă organismul nu le-ar repartiza, lor şi mai ales muşchilor pe care ele îi acţionează, o anumită energie de cheltuit, şi se poate presupune că tocmai aceasta este în fond destinaţia esenţială şi ultimă a hranei. Nu înseamnă că partea cea mai importantă a hranei este folosită într-un asemenea scop. Un stat poate fi nevoit să facă cheltuieli enorme pentru a asigura strângerea impozitelor; suma de care va dispune, defalcarea cheltuielilor de percepere va fi minimă poate; dar ea nu va reprezenta mai puţin raţiunea de a fi a impozitelor şi a tot ce s-a cheltuit pentru strângerea lor. La fel pentru energia pe care animalul o pretinde de la substanţele alimentare.

Multe fapte par să arate că elementele nervoase şi musculare ocupă tocmai un asemenea loc faţă de restul organismului. Să aruncăm mai întâi o privire asupra repartizării substanţelor nutritive la diferitele elemente ale corpului viu. Ele se împart în două categorii, unele cuaternare sau albuminoide, altele ternare, cuprinzând hidraţii de carbon şi grăsimile. Primele sunt plastice, destinate să refacă ţesuturile, totuşi, la nevoie, datorită carbonului conţinut, ele pot deveni energetice. Dar funcţia energetică aparţine cu deosebire substanţelor ternare; ele, depunându-se în celulă mai curând decât să se încorporeze în substanţă, îi aduc celulei sub formă de potenţial chimic o energie care se va transforma direct în putere sau în căldură. Pe scurt, substanţele nutritive cuaternare au ca rol principal să refacă maşina, celelalte îi furnizează energia. Este firesc pentru cele dintâi să nu aibă un loc de acţiune favorit, pentru că toate piesele maşinii au nevoie de întreţinere. Dar nu la fel stau lucrurile cu substanţele energetice. Hidraţii de carbon se distribuie foarte inegal şi faptul ni se pare semnificativ în cel mai înalt grad.

Transportate de sângele arterial sub formă de glucoza, aceste substanţe se depun, într-adevăr, sub formă de glicogen, în diferitele celule care formează ţesutul. Se ştie că una din principalele funcţii ale ficatului este să menţină constantă concentraţia sângelui în glucoza, datorită rezervelor de glicogen pe care le elaborează celula hepatică. Or, în această circulaţie a glucozei şi în acumularea de glicogen este lesne de văzut că totul se întâmplă ca şi cum întregul efort al organismului s-ar consuma pentru aprovizionarea cu energie potenţială a elementelor ţesutului muscular şi de asemenea ale ţesutului nervos. Deşi în cele două cazuri se procedează diferit, se ajunge la aceleaşi rezultate. în primul caz se asigură celulei o rezervă considerabilă, depusă în ea dinainte; cantitatea de glicogen pe care o conţin muşchii este enormă, într-adevăr, comparativ cu ce se găseşte în alte ţesuturi. Dimpotrivă, în ţesutul nervos rezerva este redusă (elementele nervoase, al căror rol este doar de a elibera energia potenţială înmagazinată în muşchi, nu au niciodată nevoie să depună multă muncă dintr-o dată); dar, lucru remarcabil, această rezervă este reconstituită de către sânge în chiar momentul în care se cheltuieşte, încât nervul se reîncarcă instantaneu cu energie potenţială. Ţesutul nervos şi cel muscular sunt deci privilegiate, unul prin faptul că este aprovizionat cu o rezervă importantă de energie, celălalt prin faptul că este întotdeauna servit numaidecât, unde are nevoie şi exact în măsura în care are nevoie.

În special cererea de glicogen, adică de energie potenţială, vine la ţesuturi de la sistemul senzori-motor, ca şi cum restul organismului ar exista doar pentru a transmite putere sistemului nervos şi muşchilor pe care nervii îi acţionează. Desigur, când ne gândim la rolul jucat de sistemul nervos (chiar senzori-motor) ca regulator al vieţii organice, ne putem întreba dacă în acest schimb de substanţe dintre el şi restul corpului, el este cu adevărat un stăpân pe care corpul îl serveşte. Dar de acum vom înclina spre această ipoteză dacă privim în stare statică, să spunem aşa, repartizarea de energie potenţială între ţesuturi; şi vom fi numaidecât de acord, credem noi, dacă reflectăm la condiţiile în care energia se cheltuieşte şi se reface. Să presupunem că într-adevăr sistemul senzori-motor este unul printre altele. La un loc cu întregul organism, el ar aştepta ca un excedent de potenţial chimic să-i fie furnizat pentru a-şi face treaba. Adică producţia de glicogen care va regla consumul făcut de nervi şi muşchi. Să presupunem, dimpotrivă, că sistemul senzori-motor este într-adevăr dominant. Durata şi amploarea acţiunii sale vor fi independente, cel puţin într-o măsură, de rezerva de glicogen conţinută de el şi chiar de aceea aflată în tot organismul. El va furniza muncă, iar celelalte ţesuturi vor trebui să se descurce cum vor putea spre a-i aduce energie potenţială. Or, lucrurile se petrec exact aşa cum arată în special experienţele lui Morat şi Dufourt'1. Dacă funcţia glicogenică a ficatului depinde de acţiunea nervilor excitatori care guvernează, acţiunea celor din urmă este subordonată nervilor care tulbură muşchii locomotori, în sensul că aceştia încep prin a cheltui fără măsură, consumând astfel glicogen, sărăcind sângele de glucoza şi determinând în cele din urmă ficatul – care va trebui să cedeze sângelui sărăcit o parte din rezerva sa de glicogen – să fabrice glucoza din nou. în fond deci, totul pleacă de la sistemul senzori-motor, totul merge convergent spre el şi se poate spune, fără metafore, că restul organismului se află în slujba lui.

Să vedem ce se întâmplă în postul prelungit. Un fapt remarcabil este că, la animalele moarte de foame, creierul se găseşte în stare aproape intactă, în timp ce alte organe şi-au pierdut o parte mai mică sau mai mare din greutate, iar celulele lor au suferit alterări profunde7. Se pare că restul corpului a susţinut sistemul nervos până în ultima clipă, tratându-se pe sine ca simplu mijloc, al cărui scop este sistemul nervos.

În rezumat, dacă vom conveni pentru scurtare, să numim „sistem senzori-motor” sistemul nervos cerebro-spinal cu aparenţele senzoriale în care se prelungeşte şi cu muşchii locomotori pe care îi guvernează, se va putea spune că un organism superior este constituit, în esenţă, dintr-un sistem senzori-motor situat în aparatele de digestie, de respiraţie, de circulaţie, de secreţie etc, care au ca rol să-1 repare, să-1 cureţe, să-1 protejeze, să-i creeze un mediu intern constant şi, îndeosebi, să-i furnizeze energie potenţială spre a fi transformată în mişcare de locomoţie8. Este adevărat că, pe măsură ce funcţia nervoasă se perfecţionează, funcţiile destinate s-o susţină se dezvoltă şi devin mai pretenţioase. Pe măsură ce activitatea nervoasa a ieşit din masa sa protoplasmatică în care era cufundată, a trebuit să apeleze la feluritele activităţi dimprejur, pe care să se sprijine: acestea nu se puteau dezvolta decât pe baza altor activităţi, care la rândul lor implicau altele şi aşa mai departe nedefinit, în felul acesta complicarea funcţionării organismelor superioare merge la infinit. Studiul unuia din aceste organisme face deci să ne învârtim în cerc, ca şi cum totul ar servi ca mijloc pentru tot. Acest cerc are totuşi un centru care este sistemul de elemente nervoase dispuse între organele de simţ şi aparatul locomotor. Nu vom mai insista asupra unui punct pe care l-am tratat pe îndelete într-o lucrare anterioară. Reamintim doar că progresul sistemului nervos s-a făcut în sensul adaptării mai precise a mişcărilor şi al unei latitudini superioare a fiinţei vii de a alege între ele. Aceste două tendinţe pot părea antagonice şi sunt într-adevăr. Un lanţ nervos, chiar sub forma cea mai rudimentară, reuşeşte totuşi să le reconcilieze. Pe de o parte, într-adevăr, ele desenează o linie bine determinată între un punct şi altul, senzorial şi motor, de la periferie. Lanţul nervos a canalizat deci o activitate la început difuză, în masa protoplasmică. Dar, pe de altă parte, elementele care îl compun sunt probabil discontinue; în orice caz, e de presupus că se anastomozează între ele, prezintă o discontinuitate funcţională, căci fiecare se termină printr-un fel de răscruce în care influxul nervos îşi poate alege drumul. De la cea mai umilă fiinţă unicelulară până la insectele cele mai înzestrate, până la vertebratele cele mai inteligente, progresul realizat a fost îndeosebi al sistemului nervos, cu toate creaţiile şi complicaţiile presupuse de progres. Cum spuneam de la începutul lucrării, rolul vieţii este de a introduce nedeterminarea în materie. Nedeterminate, vreau să spun imprevizibile, sunt formele pe care viaţa le-a creat în pas cu evoluţia sa. Tot mai nedeterminată, vreau să spun din ce în ce mai liberă este activitatea căreia aceste forme trebuie să-i servească drept vehicule. Un sistem nervos, cu neuronii aşezaţi cap la cap, în aşa fel încât la extremitatea fiecăruia se deschid căi multiple cu atâtea probleme, este un adevărat rezervor de nedeterminare. Că esenţialul imboldului vital a trecut la crearea de asemenea aparate este ceea ce mi se pare că arată o simplă privire aruncată asupra lumii organizate. Dar asupra acestui imbold al vieţii câteva clarificări sunt necesare.

Nu trebuie uitat că forţa ce evoluează în lumea organizată este limitată, ea caută mereu să se depăşească pe sine, şi mereu rămâne neadecvată operei pe care tinde s-o creeze. Din necunoaşterea acestui punct s-au născut erorile şi puerilităţile finalismului radical. El şi-a reprezentat lumea ca pe o construcţie analoagă cu construcţiile noastre. Toate părţile ei erau dispuse în vederea celei mai bune funcţionări posibile a maşinii. Fiecare specie şi-ar avea raţiunea de a fi, funcţia, destinaţia ei. Ansamblul lor ar constitui un mare concert, în care disonanţele aparente n-ar servi decât pentru a face să reiasă armonia fundamentală. Pe scurt, totul s-ar petrece în natură ca în operele geniului uman, unde rezultatul obţinut poate fi minim, dar unde există cel puţin adecvarea perfectă între obiectul fabricat şi munca de fabricare.

Nimic asemănător în evoluţia vieţii. Aici disproporţia între muncă şi rezultat este izbitoare. De jos în susul lumii organizate este mereu un singur mare efort; dar cel mai adesea acest efort degenerează repede, când paralizat de forţe contrare, când abătut de la ceea ce trebuie să facă, absorbit de forma pe care este preocupat s-o ia, hipnotizat de ea ca de o oglindă. Până la operele cele mai perfecte, când părea să fi triumfat asupra împotrivirilor exterioare şi asupra celor proprii, el este la discreţia materialităţii căreia a trebuit să i se încredinţeze. Este ceea ce fiecare dintre noi poate experimenta în sine însuşi. Libertatea noastră, în chiar mişcările prin care se afirmă, crează obiceiuri în devenire, care o vor sufoca dacă nu se reînnoieşte printr-un efort constant: o pândeşte automatismul. Gândirea cea mai vie va îngheţa în formula care o exprimă. Cuvântul se întoarce împotriva ideii. Litera ucide spiritul. Iar entuziasmul nostru cel mai fierbinte, când se exteriorizează în acţiune, încremeneşte uneori atât de natural, ca într-un calcul rece de interese ori de vanitate, unul adoptă atât de lesne forma altuia, încât am putea să le confundăm, să ne îndoim de propria noastră sinceritate, să negăm bunătatea şi dragostea, dacă n-am şti că moartea mai păstrează o vreme trăsăturile viului.

Cauza profundă a acestor disonanţe zace într-o iremediabilă diferenţă de ritm. Viaţa în general este mobilitatea însăşi; manifestările specifice ale vieţii nu acceptă această mobilitate decât cu părere de rău şi o întârzie statornic. Viaţa merge mereu înainte; manifestările ei ar vrea să bată pasul pe loc. Evoluţia în general s-ar face pe cât posibil în linie dreaptă; fiecare evoluţie specială este un proces circular. Asemenea vârtejurilor de praf răscolite de vânt, vietăţile se răsucesc asupra lor însele, în marea suflare a vieţii. Ele sunt deci relativ stabile, chiar imită atât de bine imobilitatea, încât le luăm drept lucruri, mai curând decât progrese, uitând că însăşi permanenţa formelor nu este decât schiţa unei mişcări. Uneori totuşi suflul nevăzut care le mişcă se întrupează sub ochii noştri, într-o apariţie fugară. Avem această iluminare neaşteptată în faţa unor forme de dragoste maternă, atât de izbitoare, de emoţionante la majoritatea animalelor, observabilă până la grija plantei pentru grăuntele său. Această dragoste, în care unii au văzut marele mister al vieţii, ne-ar dezvălui poate secretul. Ea ne arată fiecare generaţie preocupată de cea care îi va urma. Ne îngăduie să observăm că fiinţa vie reprezintă îndeosebi un loc de trecere, iar esenţa vieţii se află în mişcarea care o transmite.

Opoziţia între viaţă în general şi formele sub care se manifestă, prezintă pretutindeni acelaşi caracter. S-ar putea spune că viaţa tinde să acţioneze cât mai mult cu putinţă, dar că fiecare specie preferă să facă cea mai redusă cantitate posibilă de efort. Imaginată sub forma esenţei sale, ca o trecere de la specie la specie, viaţa este o acţiune mereu în creştere. Dar fiecare dintre specii, prin care trece viaţa, nu urmăreşte decât confortul. Specia se îndreaptă către ceea ce îi pretinde strădania minimă. Retră-gându-se în forma pe care o va lua, ea cade într-un fel de somn, în care aproape că ignoră restul vieţii; specia se modelează singură pentru cea mai uşoară exploatare cu putinţă a ambianţei nemijlocite. Astfel, actul prin care viaţa se îndreaptă către crearea unei forme noi, şi actul prin care forma se conturează, sunt două momente diferite şi adesea antagoniste. Primul se prelungeşte în al doilea, dar el nu se poate prelungi fără a se abate de la direcţia sa, asemenea unui săritor care, pentru a trece obstacolul, ar fi constrâns să întoarcă privirea spre a se vedea pe sine. Formele vii sunt prin definiţie forme viabile. Oricum s-ar explica adaptarea organismului la condiţiile de viaţă, adaptarea este cu necesitate suficientă, din moment ce specia trăieşte. în acest sens fiecare dintre speciile succesive, descrise de paleontologie şi zoologie, a fost un succes al vieţii. Dar lucrurile iau cu totul altă înfăţişare, când se compară fiecare specie cu mişcarea făcută pe drumul său, şi nu cu condiţiile în care s-a aflat. Adesea această mişcare a deviat şi mai adesea a fost oprită; ceea ce trebuia să fie doar un loc de trecere, a devenit capătul drumului. Din acest punct de vedere insuccesul apare ca regulă, succesul ca excepţie şi întotdeauna imperfect. Vom vedea că, din cele Patru mari direcţii pe care a pornit viaţa animală două au dus la fundături, şi că, pe alte două efortul a fost în general disproporţionat faţă de rezultate.

Ne lipsesc documentele pentru a reconstitui amănuntele acestei istorii. îi putem totuşi discerne limitele mari. Spuneam că animalele şi vegetalele au trebuit să se desprindă destul de repede din trunchiul lor comun: vegetalele au adormit în imobilitate dar animalele dimpotrivă, s-au trezit tot mai mult şi au păşit la dobândirea unui sistem nervos. E probabil că prin efortul regnului animal s-a ajuns la crearea de organisme mai simple, dar dotate cu o anumită imobilitate şi mai ales cu o formă destul de indecisă ca să poată face faţă determinărilor viitoare. Aceste animale ar fi putut semăna cu unii dintre viermii de azi, doar că aceştia sunt exemplarele golite şi încremenite ale unor forme de infinită plasticitate, cu un viitor nedefinit, care au constituit trunchiul comun al echinodermelor, moluştelor, artropodelor şi vertebratelor.

Un pericol le pândea, un obstacol care a fost cât pe ce să oprească înflorirea vieţii animale. Există o particularitate de care nu putem să nu fim uimiţi când aruncăm o privire asupra formei din timpurile moderne. E vorba de întemniţarea animalului într-un înveliş mai mult sau mai puţin dur, care trebuie să-i fi stingherit şi adesea chiar să-i fi paralizat mişcările. Moluştele de atunci aveau o cochilie mai răspândită decât cea de azi. Artro-podele în general erau prevăzute cu o carapace; erau crustaceele. Cei mai vechi peşti aveau un înveliş de o duritate extremă9. Explicaţia acestui fapt general trebuie căutată, credem noi, într-o tendinţă a organismelor moi de a se apăra unele de altele, făcându-se pe cât posibil nedevorabile. în actul prin care se constituie fiecare specie se îndreaptă spre ceea ce îi este cel mai comod. încât, printre organismele primitive, unele s-au orientat spre animalitate, renunţând să mai producă organicul din anorganic şi luând substanţele organice gata preparate de la organismele de-acum orientate către viaţa vegetală; chiar printre speciile animale, multe s-au adaptat pentru a trăi pe seama altor animale. Un organism care este animal, adică mobil, va putea să profite de mobilitatea sa pentru a căuta animale fără apărare cu care să se hrănească, la fel ca şi cu vegetalele. Astfel, cu cât speciile 1 deveneau mai mobile, cu atât deveneau mai vorace şi mai periculoase între ele. De aici trebuie să fi rezultat o oprire bruscă; lumii animale din progresul care o ducea spre o mobilitate te mai mare; căci pielea dură şi calcarul echinodermelor, cochilii moluştelor, carapacea crustaceelor şi platoşa ganoidă a vechilor peşti au avut, probabil, ca origine comună un efort al speciilor animale de a se proteja împotriva speciilor potrivnice. Dar această platoşă, după care animalul se adăpostea, îi stinghereşte mişcările şi uneori îl imobilizează. Dacă vegetalul a renunţat la conştiinţă înfăşurându-se într-o membrană de celuloză, animalul care s-a închis într-o citadelă sau într-o armură se condamnă la semi-somn. în această toropeală mai trăiesc şi astăzi echino-dermele, chiar moluştele. Deopotrivă au fost pândite de asemenea ameninţare, neîndoielnic, artropodele şi vertebratele. Ele au scăpat şi printr-o asemenea fericită împrejurare se explică avântul de azi al celor mai evoluate forme de viaţă.

Într-adevăr, în două direcţii vedem noi succesul dezvoltării vieţii bazate pe mişcare. Peştii îşi schimbă platoşa ganoidă cu solzi. Mult mai înainte apăruseră şi insectele, descotorosite ele însele de platoşa care le protejase strămoşii. Insuficienţa învelişului protector ambele au suplinit-o printr-o agilitate care le îngăduia să scape de duşmani şi să treacă la ofensivă, să-şi aleagă locul şi momentul confruntării. Un progres de acelaşi gen se observă în evoluţia armamentului uman. Prima tendinţă este de a căuta un adăpost; a doua, mai adecvată, este de a deveni pe cât posibil mai sprinten pentru fugă şi mai ales pentru apărare. Astfel, greoiul hoplit a fost înlocuit de legionar, cavalerul acoperit de fier a trebuit să cedeze locul infanteristului liber în mişcări; în genere, în evoluţia vieţii, ca şi în a societăţilor umane sau a destinelor individuale, cele mai mari succese au obţinut cei care şi-au asumat cele mai mari riscuri.

Interesul firesc al animalului era deci de a deveni cât mai mobil. Cum spuneam în legătură cu adaptarea în general, transformarea speciilor se va putea explica întotdeauna prin interesul lor special. Se va afla astfel cauza nemijlocită a variaţiilor. Dar nu va fi adesea decât cauza cea mai superficială. Cauza profundă este impulsul lansat de viaţă în lume, care determină scindarea între vegetale şi animale, care îndreaptă animalitatea spre supleţea formei şi la un moment dat reuşeşte, cel puţin în câteva privinţe, să învioreze regnul animal, aproape aţipit, şi să-1 împingă înainte.

Pe cele două căi de evoluţie separată a vertebratelor şi artropodelor, dezvoltarea (făcând abstracţie de reculurile reprezentate de parazitism sau de orice altceva) a constat mai întâi dintr-un progres al sistemului nervos senzori-motor. Se caută mobilitatea, se caută – prin multe tatonări şi nu fără a exagera masa şi forţa brută – varietatea mişcărilor. Dar chiar această căutare s-a făcut în direcţii divergente. O privire aruncată asupra sistemului nervos al artropodelor şi al vertebratelor ne previne asupra diferenţelor. La primele corpul este format dintr-o serie mai mult sau mai puţin amplă de inele succesive; activitatea motrice se repartizează atunci între un număr variabil, uneori considerabil, de apendice, fiecare specializat. La altele activitatea se concentrează în numai două perechi de membre iar aceste organe îndeplinesc funcţii care mai depind prea puţin de forma lor10. Independenţa devine completă la om, a cânii mână poate îndeplini orice muncă.

Iată cel puţin ceea ce se vede. în spatele a ceea ce se vede există acum ceea ce devine, două puteri imanente vieţii şi la început confundate, care au trebuit să se disocieze creseând.

Pentru a defini aceste puteri trebuie luate în considerare, în evoluţia artropodelor şi a vertebratelor, speciile care marchează la fiecare punctul culminant. Cum să determinăm acest punct? Şi aici se va apuca pe un drum greşit dacă se va urmări precizia geometrică. Nu există semn unic şi simplu, după care să se poată recunoaşte că o specie este mai avansată decât alta pe aceeaşi linie de evoluţie. Există caractere multiple care trebuie comparate între ele şi cântărit în fiecare caz particular, pentru a şti până la ce punct sunt esenţiale sau întâmplătoare şi în ce măsură trebuie ţinut seama de aceasta.

Este incontestabil, de pildă, că succesul înseamnă criteriul cel mai general al superiorităţii, cei doi termeni fiind, până la un punct, sinonimi. Prin succes trebuie înţeles, când e vorba de fiinţe vii, aptitudinea de a se dezvolta în mediile cele mai diverse, trecând printr-o marc varietate de obstacole, îneât să acopere cea mai vastă întindere terestră posibilă. O specie ce revendică drept areal întregul pământ este cu adevărat o specie dominatoare şi deci superioară. Aşa este specia umană, care va reprezenta punctul culminant al evoluţiei vertebratelor. Dar la fel sunt, în seria articulatelor, insectele şi îndeosebi himenopterele. S-a spus că furnica este stăpâna subsolului, aşa cum omul este al solului pământesc.

Pe de altă parte, un grup de specii apărute în amurgul vieţii poate fi un grup degenerat, dar pentru aceasta trebuie să fi intervenit o cauză specială a regresului. De fapt, acest grup ar fi superior celui din care derivă, pentru că ar corespunde unui stadiu mai avansat al evoluţiei. Or, omul este probabil ultimul venit dintre vertebrate „. Iar în seria insectelor sunt ulterioare himenopterelor doar lepidopterele, adică neîndoielnic, un grup degenerat, adevărat parazit al plantelor cu flori.

Astfel, pe căi diferite, suntem conduşi la aceleaşi concluzii. Evoluţia artropodelor ar fi atins punctul culminant cu insectele şi în special cu homeopterele, aşa cum vertebratele l-au atins prin om. Acum, dacă se observă că nicăieri instinctul nu este atât de dezvoltat ca în lumea insectelor şi că în nici un grup de insecte nu este atât de miraculos ca la himenoptere, se va putea spune că întreaga evoluţie a regnului animal, cu excepţia reculurilor către viaţa vegetală, s-a înfăptuit pe două căi divergente, dintre care una a mers către instinct şi alta către inteligenţă.

Torpoarea vegetativă, instinctul şi inteligenţa, iată în fine elementele care se conjugă în impulsul vital, comun plantelor Şi animalelor, şi care, de-a lungul unei dezvoltări în care s-au manifestat sub formele cele mai imprevizibile, s-au disociat Prin simplul fapt al creşterii lor. Eroarea capitală care, venind de la Aristotel, a viciat majoritatea filosofilor naturii, constă în a vedea în viaţa vegetativă, în viaţa instinctivă şi în cea raţională trei trepte succesive ale aceleiaşi tendinţe ce se dezvoltă, pe când ele sunt trei direcţii divergente ale unei activităţi care s-a scindat progresiv. Diferenţa dintre ele nu este de intensitate, nici de grad, ci de natură.

E important să aprofundam acest punct de vedere. Despre viaţa vegetală şi animală, am văzut cum se completează şi se opun. E vorba acum de a arăta cum inteligenţa şi instinctul se opun şi se completează, la rândul lor. Dar să spunem de la început de ce suntem ispitiţi să vedem aici două activităţi, dintre care prima ar fi superioară celei de a doua şi i s-ar suprapune, pe când în realitate ele nu sunt lucruri de acelaşi ordin, nu s-au succedat una alteia şi nici celor cărora li se pot atribui alte trepte.

Fapt este că inteligenţa şi instinctul, începând prin a se întrepătrunde, păstrează ceva din originea lor comună. Niciuna, nici alta nu se întâlnesc niciodată în stare pură. Spuneam că în plantă se pot trezi din adormire conştiinţa şi mobilitatea şi că animalul trăieşte sub ameninţarea constantă a unei lunecări spre viaţa vegetativă. Cele două tendinţei ale plantei şi animalului se întrepătrundeau atât de bine la început, îneât n-a existat niciodată o ruptură completă între ele: una continuă s-o obsedeze pe cealaltă; le găsim pretutindeni amestecate; numai proporţia diferă. La fel pentru inteligenţă şi instinct. Nu există inteligenţă în care să nu se găsească urme de instinct, nici – mai ales -instinct care să nu fie înconjurat de o aură de inteligenţă. Aceasta a fost cauza unei mari desconsiderări. Din faptul că instinctul este întotdeauna mai mult sau mai puţin inteligent, s-a conchis că inteligenţa şi instinctul sunt lucruri de acelaşi ordin, că între ele nu e decât o deosebire de complexitate sau de perfecţiune şi, mai ales, că fiecare este exprimabil în termenii celuilalt. în realitate ele nu se însoţesc decât pentru că se completează şi nu se completează decât pentru că sunt diferite, ceea ce este instinctiv în instinct fiind de sens opus cu ceea ce este inteligent în inteligenţă.

Să nu surprindă faptul că insistăm asupra acestei chestiuni. Noi o considerăm capitală.

Mai întâi distincţiile pe care le vom face vor fi foarte categorice, tocmai pentru că vrem să definim în instinct ce este instinctiv şi în inteligenţă ce este inteligent, căci orice instinct concret este amestecat cu inteligenţă, după cum orice inteligenţă reală este pătrunsă de instinct. In plus, nici inteligenţa nici instinctul nu pot fi definite rigid; ele sunt tendinţe şi nu lucruri făcute. In fine, nu va trebui uitat că, în acest capitol, considerăm inteligenţa şi nu instinctul ca produse ale vieţii ce le sedimentează în curgerea sa. Or, viaţa manifestată de un organism este, credem noi, un efort pentru obţinerea anumitor lucruri din materia neînsufleţită. Nu va fi de mirare deci că tocmai diversitatea acestui efort ne frapează la instinct şi la inteligenţă, iar noi vedem în aceste două forme de activitate psihică, înainte de orice, două metode diferite de acţiune asupra materiei inerte. Modul acesta un pic strâmt de a ni le închipui are avantajul că oferă un mijloc obiectiv de a le deosebi. în schimb, despre inteligenţă şi instinct în general ne va da poziţia medie deasupra şi dedesubtul căreia oscilează constant amândouă. De aceea nu va trebui văzut în ceea ce urmează, decât un desen schematic, în care contururile inteligenţei şi instinctului vor fi mai accentuate decât trebuie, şi în care vom fi neglijat atenuarea ce decurge totodată din indecizia fiecăruia şi din uzurparea reciprocă, într-un subiect atât de obscur, nu s-ar putea face prea mult pentru clarificare. Va fi întotdeauna lesne de făcut ulterior formele mai vagi, de corectat ceea ce în desen era prea geometric, în fine, de înlocuit rigiditatea unei scheme cu supleţea vieţii.

Când putem data apariţia omului pe pământ? în vremea confecţionării primelor arme, a primelor unelte. Nu am uitat Memorabila dispută în jurul descoperirii lui Boucher de Perthes.

din cariera Moulin-Quignon. Chestiunea era de a şti dacă avem de-a face cu topoare autentice sau cu fragmente de silex sparte întâmplător. Dar nimeni nu s-a îndoit vreo clipă de faptul că, dacă erau topoare ne aflam în prezenţa unei inteligenţe, mai exact, a inteligenţei umane. Pe de altă parte, să ne uităm într-o culegere de povestiri despre inteligenţa animalelor. Vom vedea că alături de multe acte explicabile prin imitaţie sau prin asocierea automată de imagini, noi nu şovăim să declarăm animalele ca inteligente; la loc de frunte se află cele ce mărturisesc despre ideea fabricării, fie că animalul izbuteşte să facă o unealtă grosolană, fie că foloseşte un obiect făcut de om. Animalele situate imediat după om din punct de vedere al inteligenţei, maimuţele şi elefanţii, ştiu să folosească un instrument artificial. Sub ele, dar nu prea departe, se vor situa cele ce recunosc un obiect fabricat: de pildă vulpea, care ştie foarte bine că o cursă este o cursă. Fără îndoială, există inteligenţă pretutindeni unde există raţionament; dar raţionamentul, care constă într-o pliere a experienţei trecute în sensul experienţei prezente, este un început de invenţie. Ea devine completă când se materializează într-un instrument fabricat. La aceasta inteligenţa animalelor tinde ca la un ideal. Iar dacă, de obicei, nu izbuteşte să modeleze încă obiecte artificiale şi să le folosească, ea se pregăteşte pentru aceasta prin chiar variaţiile executate pe instinctele oferite de natură. în ce priveşte inteligenţa umană, nu s-a remarcat destul că invenţia mecanică a fost, de la început, pasul esenţial, că şi azi viaţa socială gravitează împrejurul fabricării şi folosirii instrumentelor artificiale, că invenţiile care marchează drumul progresului i-au trasat şi direcţia. Ne vine greu să înţelegem aceasta, pentru că schimbările omenirii stăruie de obicei la transformările uneltelor. Obiceiurile noastre individuale şi chiar sociale supravieţuiesc destul de mult timp scopurilor, pentru care existau, îneât efectele profunde ale unei invenţii se fac observate când deja am pierdut din vedere noutatea lor. A trecut un secol de la inventarea maşinii cu abur, şi noi abia începem să resimţim zguduirea profundă pe care a provocat-o. Revoluţia produsă de ea în industrie n-a tulburat mai puţin relaţiile dintre oameni. Idei noi se nasc. Sentimente noi sunt pe cale să se ivească. Peste mii de ani, când regresul trecutului nu va mai îngădui să se perceapă decât liniile mari, războaiele şi revoluţiile noastre vor însemna puţin, admiţând că ne vom mai aminti de ele; dar despre maşina cu aburi şi invenţiile care au însoţit-o se va vorbi poate cum vorbim azi despre bronz ori piatra şlefuită; maşina cu aburi va defini o vârstă'2. Dacă am putea să ne lipsim de orgoliu, dacă pentru a ne defini specia am respecta ceea ce istoria şi preistoria ne înfăţişează drept caracteristică statornică a omului şi inteligenţei, n-am mai vorbi poate deHomo sapiens, ci îeHomofaber. în definitiv inteligenţa, imaginaţia prin ceea ce pare a fi atitudinea originară, este însuşirea de a fabrica obiecte artificiale, în special unelte de făcut unelte, şi de a varia nelimitat fabricarea.

Dar un animal neinteligent posedă de asemenea unelte sau maşini? Da, desigur, însă în acest caz instrumentul face parte din corpul care îl foloseşte. Şi, corespunzător acestui instrument, există un instinct care ştie să se folosească de el. Fără îndoială, trebuie ca toate instinctele să constea dintr-o însuşire naturală de a folosi un mecanism înnăscut. O asemenea definiţie nu s-ar aplica instinctelor pe care Romanes le-a numit „secundare”, şi chiar multe instincte „primare” i-ar scăpa. Dar această definiţie a instinctului, ca şi aceea pe care o dăm provizoriu inteligenţei, determină cel puţin limita ideală spre care merg formele foarte numeroase ale obiectului definit. S-a observat adesea că majoritatea instinctelor sunt prelungiri sau mai bune finisări ale muncii de organizare. Unde începe activitatea instinctului? Unde se termină aceea a naturii? Nu s-ar putea spune. La metamorfozele larvei în nimfa şi insectă adultă, metamorfoze care pretind, adesea, din partea larvei acţiuni adecvate şi un fel de iniţiativă, nu există linii de demarcaţie fermă între instinctul animalului şi munca organizatoare a materiei vii. S-ar putea spune că instinctul organizează instrumentele de care se va servi, sau că organizarea se prelungeşte în instinctul ce trebuie să folosească organul. Cele mai uluitoare instincte ale insectei nu fac decât să dezvolte în mişcări structura ei specială, încât acolo unde viaţa socială împarte munca între indivizi şi le impune astfel instincte diferite, se observă o diferenţă corespunzătoare de structură: se cunoaşte polimorfismul furnicilor, al albinelor, al viespilor şi al unor pseudoneuroptere (ncuropte-roide, n.tr.). Astfel, neluând în considerare decât cazurile limită, în care se asistă la triumful complet al inteligenţei şi al instinctului, se constată între ele o diferenţă esenţială: instinctul desăvâr-şit este o însuşire de a folosi şi chiar de a construi instrumente organizate; inteligenţa desăvârşită este însuşirea de a fabrica şi de a întrebuinţa instrumente neorganizate.

Avantaj ele şi inconveniente le acestor două moduri de activitate sar în ochi. Instinctul are la îndcmână instrumentul adecvat: acest instrument care se fabrică şi se repară singur, care prezintă, ca toate creaţiile naturii, o infinită complexitate de amănunt şi o uimitoare simplitate de funcţionare, execută imediat, la momentul dorit, fără dificultate, cu o perfecţiune adesea admirabilă, ceea ce este chemat să facă. în schimb, el păstrează o structură aproape invariabilă, fiindcă modificarea lui nu e posibilă fără o modificare a speciei. Instinctul este deci obligatoriu specializat, nefiind decât folosirea, pentru un obiect determinat, a unui instrument determinat. Dimpotrivă, instrumentul fabricat inteligent este un instrument imperfect. El nu se obţine decât cu preţul unui efort. Ceea ce este aproape întotdeauna o treabă neplăcută. Dar cum este făcut dintr-o materie neorganizată, poate folosi la orice, poate să scoată fiinţa vie din orice nouă încurcătură şi să-i dea un număr nelimitat de puteri. Inferior instrumentului natural pentru satisfacerea nevoilor imediate, el are cu atât mai mult ascendent asupra acestuia, cu cât nevoia este mai presantă. El reacţionează îndeosebi împotriva naturii fiinţei care 1-a fabricat, căci chcmându-1 să exercite o nouă funcţie, el îi conferă, să spunem aşa, o organizare mai complexă, fiind un organ artificial care prelungeşte organismul natural. Pentru fiecare nevoie satisfăcută crează o nevoie nouă, şi astfel, în loc să închidă cercul acţiunii în care animalul se va mişca automat, ca instinctul, instrumentul artificial deschide acestei activităţi un câmp nedefinit, în care o împinge tot mai departe şi o face tot mai liberă. Dar acest avantaj al inteligenţei asupra instinctului nu apare decât târziu, când inteligenţa, ridicând fabricarea pe treapta ei superioară, face de acum maşini de fabricat. La început avantajele şi inconvenientele instrumentului fabricat şi ale celui natural se echilibrează atât de bine, încât este greu de spus care din ele va asigura fiinţei vii o autoritate mai mare în natură.

Se poate presupune că ele încep prin a fi amestecate una în cealaltă, că activitatea psihică originară participă în ambele simultan şi dacă ne-am întoarce în trecutul îndepărtat am găsi instincte mai apropiate de inteligenţă, decât cele ale insectelor noastre, o inteligenţă mai învecinată cu instinctul decât a vertebratelor noastre: inteligenţă şi instinct elementare, de altfel, captive ale unei materii pe care nu izbutesc s-o domine. Dacă forţa imanentă a vieţii ar fi fost nelimitată, poate că ar fi izbutit să dezvolte la infinit, în aceleaşi organisme, instinctul şi inteligenţa. Dar totul pare să arate că această forţă este finită şi că, manifestându-se, ea se epuizează destul de repede. îi este greu să meargă prea departe în mai multe direcţii deodată. Trebuie să aleagă. Or, ea are de ales între două feluri de a acţiona asupra materiei brute. Poate furniza această acţiune imediat, creându-şi un instrument organizai, cu care va lucra; sau o poate oferi mediat într-un organism care, în loc să posede natural instrumentul cuvenit, îl va fabrica ea însăşi modelând materia anorganică. De aici inteligenţa şi instinctul, care sunt tot mai divergente, dezvoltându-se, dar nu se separă de tot niciodată. într-adevăr, pe de o parte instinctul cel mai desăvârşit al insectei se însoţeşte de câteva sclipiri de inteligenţă, fie şi numai în alegerea locului, a momentului şi a materialelor de construcţie: când, în mod excepţional, albinele îşi fac cuibul în aer liber, ele născocesc dispozitive noi şi cu adevărat inteligente spre a se adapta la noile condiţii13. Dar, pe de altă parte, inteligenţa are şi mai multă nevoie de instinct, decât instinctul de inteligenţă, căci a modela materia neînsufleţită presupune la animal un grad superior de organizare, la care nu s-a putut ridica decât pe aripile instinctului. De asemenea, în timp ce la artropode natura a evoluat direct spre instinct, la mai toate vertebratele asistăm mai curând la căutarea decât la înflorirea inteligenţei. Substratul activităţii lor psihice îl constituie încă instinctul, însă inteligenţa pândeşte, năzuind să-1 înlocuiască. Ea nu izbuteşte să inventeze instrumente, dar cel puţin încearcă aceasta făcând câtmai multe variaţii pe tema instinctului, de care ar vrea să scape. Inteligenţa nu se ia cu totul în stăpânire de sine decât la om, iar acest triumf se afirmă prin însăşi insuficienţa mijloacelor naturale de care dispune omul spre a se apăra contra duşmanilor săi, a frigului şi foamei. Această insuficienţăcând se încearcă a i se înţelege sensulcapătă valoarea unui document preistoric: ea înseamnă înlăturarea definitivă a instinctului de către inteligenţă. Nu este mai puţin adevărat că natura trebuie să fi şovăit între două feluri de activitate psihică, unul sigur de succesul imediat, dar cu efecte limitate, altul aleatoriu, dar ale cărui izbânzi, dacă ar fi ajuns independent, s-ar fi putut extinde nelimitat. De altfel, cel mai mare succes a'venit din partea în care era cel mai mare risc. Instinctul şi inteligenţa reprezintă deci două soluţii divergente, la fel de elegante, ale aceleiaşi unice probleme.

Este adevărat, din aceasta au rezultat deosebiri profunde de structură internă între instinct şi inteligenţă. Nu vom insista decât asupra celor ce interesează acest studiu. Spuneam deci că inteligenţa şi instinctul presupun două feluri de cunoştinţe radical diferite. Dar câteva clarificări sunt necesare de la început, pentru subiectul conştiinţei în general.

Ne-am întrebat până unde este conştient instinctul. Vom răspunde că există, în această privinţă, numeroase diferenţe şi grade, că instinctul este mai mult sau mai puţin conştient în anumite cazuri, inconştient în altele. Cum vom vedea, planta are instincte: este îndoielnic că acestea se însoţesc la ea de sentiment. Chiar la animal, nu se regăseşte nici un instinct complex, care să nu fie inconştient, măcar într-o parte a manifestărilor sale. Dar trebuie semnalată aici o diferenţă prea puţin remarcată, între două feluri de inconştienţă, aceea care constă într-o conştiinţă nulă şi aceea care provine dintr-o conştiinţă anulată. Conştiinţa nulă şi conştiinţa anulată sunt amândouă egale cu zero; dar cel dintâi zero arată că nu există nimic, al doilea că avem de-a face cu două cantităţi egale şi de sens contrar, care se compensează şi se neutralizează. Inconştienţa unei pietre ce cade este o conştiinţă nulă: piatra nu are sentimentul căderii sale. Este oare la fel cu inconştienţa instinctului, în cazurile extreme când el este inconştient? Când înfăptuim maşinal o acţiune obişnuită, când somnambulul îşi joacă automat visul, inconştienţa poate fi absolută; dar acum ea depinde de faptul că reprezentarea actului e ţinută în şah chiar de executarea actului, care este atât de perfect asemănător cu reprezentarea şi se înscrie în ea atât de exact, îneât nici o conştiinţă nu-1 mai poate depăşi. Reprezentarea este acoperită de acţiune. Dovada este că, dacă înfăptuirea actului este oprită sau împiedicată de un obstacol, conştiinţa poate apărea. Ea era deci acolo, dar neutralizată de acţiunea care acoperea reprezentarea. Obstacolul n-a creat nimic pozitiv; el a făcut doar. un gol, a efectuat o destupare. Această nepotrivire între act şi reprezentare este tocmai ceea ce numim conştiinţă.

Aprofundând chestiunea, s-ar constata cum conştiinţa este lumina constantă a zonei de acţiuni posibile sau de activitate virtuală, care învăluie acţiunea înfăptuită efectiv de fiinţa vie. Ea înseamnă şovăială sau alegere. Acolo unde multă acţiune la fel de posibilă se conturează fără nici o acţiune reală (ca într-o dezbatere fără rezultat), conştiinţa este intensă. Acolo unde acţiunea reală este singura acţiune posibilă (ca în activitatea de tip somnambulic sau automat), conştiinţa devine nulă. Reprezentarea şi cunoaşterea există şi în ultimul caz, dacă se adevereşte că aici se află un ansamblu de mişcări sistematizate, dintre care ultima este preformată în prima, iar conştiinţa – că va putea să ţâşnească la imboldul unui obstacol. Din acest punct de vedere conştiinţa fiinţei vii s-ar putea defini ca o diferenţă aritmetică între activitatea virtuală şi activitatea reală. Ea măsoară depărtarea dintre reprezentare şi acţiune.

De acum se poate presupune că inteligenţa va fi mai curând orientată spre conştiinţă, iar instinctul spre inconştienţă. Căci acolo unde instrumentul de mânuit este organizat de natură, punctul de aplicare furnizat de natură, rezultatul – voit de natură, o parte neînsemnată este lăsată la alegere: conştiinţa inerentă reprezentării va fi deci contrabalansată, pe măsură ce ar tinde să se degaje, prin săvârşirea acrului, identic reprezentării, care îi este contragreutate. Acolo unde apare, ea lămureşte mai puţin instinctul însuşi, decât contradicţiile al căror subiect este instinctul: tocmai deficitul de instinct, distanţa de la act la idee va deveni conştiinţă; iar conştiinţa nu va fi atunci decât un accident. Ea nu subliniază în esenţă decât intervenţia iniţială a instinctului, aceea care declanşează întreaga serie de mişcări automate. Dimpotrivă, deficitul este starea normală a inteligenţei. A suferi de contradicţii este însăşi esenţa ei. Având ca funcţie primitivă să fabrice instrumente neorganizate, ea trebuie, treeând prin mii de dificultăţi, să aleagă pentru treaba ei locul şi momentul, forma şi materia. Şi ea nu-şi poate satisface trebuinţele în întregime, pentru că orice satisfacţie nouă creează noi trebuinţe. Pe scurt, dacă instinctul şi inteligenţa ascund cunoştinţe, cunoaşterea este mai curindjucată şi inconştientă în cazul instinctului, mai cunnăgândită şi conştientă în cazul inteligenţei. Dar aceasta este o diferenţă de grad mai curând decât de natură. Atâta timp cât nu se leagă decât de conştiinţă, se închid ochii asupra a ceea ce înseamnă din punct de vedere psihologic diferenţa capitală dintre inteligenţă şi instinct.

Pentru a ajunge la diferenţa esenţială, fără a ne opri la lumina mai mult sau mai puţin vie, care scaldă aceste două forme de activitate internă, trebuie mers direct la obiectele, profund diferite între ele, care sunt punctele de aplicare.

Când strechea cailor {Gaslrophilus, n.tr.) îşi depune ouăle pe picioarele sau pe umerii animalului, urmează după cum se ştie, ca larva să se dezvolte în stomacul calului, deci calul, lingându-se, va transfera larva năseândă în tubul său digestiv. Când un himenopter paralizant îşi va înţepa victima în punctele precise în care se găsesc centrii nervoşi, spre a o imobiliza fără s-o ucidă, el procedează ca un entomolog, dublat de un chirurg dibaci. Dar câte nu ştie micul scarabeu, sitaris, despre care se povestesc atâtea! Acest coleopter îşi depune ouăle la intrarea în galeriile subterane săpate de o specie de albine, Antophora. Larva de sitaris, după o lungă aşteptare, pândeşte Antophora mascul la ieşirea din galerie, se fixează pe el, unde rămâne prins până la zborul nupţial; atunci prinde momentul să treacă de pe mascul pe femelă şi aşteaptă liniştit ca aceasta să-şi depună ouăle. Larva sare atunci pe ou, care îi va servi ca suport în miere, devorează oul în câteva zile şi, instalat pe cochilie, suferă prima metamorfoză. Pregătit acum pentru a pluti pe miere, el consumă această provizie de hrană şi devine nimfă, apoi insectă adultă. Totul se petrece ca şi cum larva de sitaris ar şti încă de la ecloziune că masculul de Antophora va ieşi mai întâi din galerie, că zborul nupţial îi va oferi mijlocul de a ajunge la femelă, că aceasta o va conduce într-un depozit de miere în stare s-o hrănească atunci când se va transforma, că până la transformare va deveni treptat oul de Antophora, pentru a se hrăni, a se menţine la suprafaţa mierii şi de asemenea, pentru a-şi suprima rivalul ce ar ieşi din ou. Şi totul se petrece din nou ca şi cum sitaris însuşi ar şti că larva lui va şti toate acestea. Cunoaşterea, dacă este cunoaştere, nu e decât implicită. Ea se exteriorizează în iniţiative precise, în loc să se interiorizeze îr conştiinţă. Nu e mai puţin adevărat că purtarea insectei evidenţiază reprezentarea de lucruri determinate, existând sau produ-cându-se în puncte precise ale spaţiului şi timpului, pe care insecta le cunoaşte fără a le fi învăţat.

Acum, dacă luăm din acelaşi punct de vedere inteligenţa, vedem că şi ea cunoaşte anumite lucruri fără a le fi învăţat. Dar e vorba de cunoştinţe cu totul diferite. N-am vrea să redeşteptăm azi vechea ceartă a filosofilor pe marginea cunoştinţelor înnăscute. Ne mărginim deci să notăm chestiunea asupra căreia toată lumea este de acord, şi anume că un copil mic înţelege de îndată lucruri pe care animalul nu le va înţelege niciodată, şi că în acest sens inteligenţa, ca şi instinctul, este o funcţie ereditară, prin unnare înnăscută. Dar inteligenţa înnăscută, deşi o însuşire a cunoaşterii, nu cunoaşte nici un obiect anume. Când nou-năs-cutul caută pentru prima dată sinul doicii sale, arătând astfel că are cunoştinţă (inconştienţă, neîndoielnic) despre un lucru pe care nu 1-a văzut niciodată, se va spune – tocmai întmcât cunoaşterea înnăscută este aici a unui obiect determinat – că e vorba de instinct, nu de inteligenţă. Inteligenţa nu aduce deci cunoaşterea înnăscută a nici unui obiect. Şi totuşi, dacă ea nu cunoaşte nimic natural, nici nu are ceva înnăscut. Ce poate cunoaşte ea deci, ea care ignoră toate lucrurile? Alături de lucruri există raporturi. Copilul abia născut nu cunoaşte nici obiecte determinate, nici o proprietate determinată a vreunui obiect; dar în ziua în care se va atribui faţă de el o proprietate unui obiect, un epitet unui substantiv, va înţelege numaidecât despre ce-i vorba. Relaţia de la predicat la subiect este deci sesizată de el în mod firesc. Şi s-ar spune despre relaţia generală atât cât exprimă verbul, relaţie pe atât de nemijlocit concepută de spirit, pe cât poate subînţelege limbajul, cum se întâmplă în limbile rudimentare care nu au verb. Inteligenţa uzează deci firesc de raporturile de la echivalent la echivalent, de la conţinut la conţinut, de la cauză la efect etc, implicate de orice frază în care există un subiect, un atribut, un verb, exprimat sau subînţeles. Se poate spune oare că inteligenţa are cunoaşterea înnăscută a fiecăruia din aceste raporturi în particular? Este treaba logicienilor să cerceteze dacă e vorba de relaţii ireductibile sau dacă nu s-ar putea ajunge la relaţii şi mai generale. Dar, oricum s-ar face analiza gândirii, s-ar ajunge mereu la unul sau mai multe cadre generale, despre care spiritul posedă cunoaşterea înnăscută, pentru că le foloseşte în chip natural. Vom spune deci că, dacă luăm în considerare, la instinct şi la inteligenţă ceea ce ele cuprind ca o cunoaştere înnăscută, constatăm că aceasta se referă în primul caz la lucruri şi în al doilea la raporturi.

Filosofii fac distincţie între materia cunoaşterii şi forma sa. Materia este ceea ce e dat de însuşirile percepţiei, luate în stare brută. Forma este ansamblul raporturilor ce se stabilesc între aceste materiale pentru a constitui o cunoaştere sistematică. Forma fără materie poate fi obiectul unei cunoaşteri? Da, fără îndoială, cu condiţia ca această cunoaştere să semene mai puţin cu un lucru posedat, decât cu o direcţie; dacă vrem, este o anumită însuşire naturală a atenţiei. Şcolarul care ştie că i se va dicta o fracţie trage o linie înainte de a şti care vor fi numărătorul şi numitorul; în spiritul lui e prezentă deci relaţia generală între doi termeni, deşi nu cunoaşte niciunul dintre ei; cunoaşte forma fără materie. La fel pentru cadrele anterioare oricărei experienţe, în care experienţa noastră s-a încadrat. Deci să adoptăm aici cuvintele consacrate prin utilizare. Vom da deosebirii dintre inteligenţă şi instinct următoarea formulare mai exactă: inteligenţa, în ce are ea înnăscut, înseamnă cunoaşterea unei forme, instinctul o implică pe aceea a unei materii.

Din acest al doilea punct de vedere, care este al cunoaşterii şi nu al acţiunii, forţa imanentă a vieţii în general încă ne apare ca un principiu limitat, în care coexistă şi se întrepătrund, la început, două feluri diferite, chiar divergente, de cunoaştere. Primul atinge nemijlocit, în însăşi materialitatea lor, obiecte determinate. El spune: „iată ceea ce este”. Al doilea nu atinge nici un obiect anume, nu este dccât o putere naturală de a raporta un obiect la un obiect, sau o parte la o parte, sau un aspect la un aspect, în fine, de a trage concluzii când se posedă premise şi de a merge de la ceea ce s-a învăţat la ceea ce se ignoră. El nu mai spune „aceasta este”; el spune numai că, dacă într-un fel vor fi condiţiile, la fel va fi şi condiţionând. Pe scurt, prima cunoaştere, cea a naturii instinctive, se va formula prin ceea ce filosofii numesc propoziţii categorice. în timp ce a doua, de natură intelectuală, se exprimă întotdeauna ipotetic. Din aceste două însuşiri prima pare din capul locului preferabilă celeilalte. Şi ar fi într-adevăr, dacă s-ar extinde la un număr nedefinit de obiecte. Dar în realitate ca nu se aplică niciodată decât unui obiect special, şi chiar unei părţi restrânsc a lui. Cel puţin se obţine astfel cunoaşterea interioară şi plină, nu explicită, ci implicată în acţiunea săvârşită. A doua, dimpotrivă, nu deţine în chip natural dccât o cunoaştere exterioară şi vidă; dar prin aceasta ea are avantajul de a oferi un cadru în care o infinitate de obiecte se vor putea găsi rând pe rând. Totul se petrece ca şi cum forţa ce evoluează printre formele vii fiind limitată, ar avea posibilitatea să aleagă, în domeniul cunoaşterii naturale sau înnăscute, între două feluri de limitare, una ducând la extensiunea cunoaşterii, alta comprehensiune. In primul caz cunoaşterea va putea fi consistentă şi plină, dar se va restrânge la un obiect determinat; în al doilea nu-şi mai limitează obiectul, dar aceasta pentru că nu mai conţine nimic, nefiind decât o formă fără materie. Cele două tendinţe, la început implicate reciproc, au trebuit să se despartă pentru a creşte. Ele au plecat fiecare pe drumul său să-şi caute norocul în lume. Au ajuns instinct şi la inteligenţă.

Sunt cele două moduri divergente de cunoaştere, prin care inteligenţa şi instinctul vor trebui să se definească, dacă se situează în punctul de vedere al cunoaşterii şi nu al acţiunii. Dar cunoaşterea şi acţiunea nu sunt aici decât două aspecte ale uneia şi aceleiaşi însuşiri. Este lesne de văzut într-adevăr că a doua definiţie nu este dccât o nouă formă a celei dintâi.

Dacă instinctul este prin excelenţă însuşirea de a folosi un instrument natural organizat, el trebuie să înconjoare cunoaşterea înnăscută (virtuală sau inconştientă, c drept) şi cu acest instrument şi cu obiectul căruia i se aplică. Instinctul este deci cunoaşterea înnăscută a unui lucru. Dar inteligenţa este însuşirea de a fabrica instrumente neorganizate, adică artificiale. Dacă prin ea natura renunţă să înzestreze fiinţa vie cu instrumentul care îi va servi, este pentru că fiinţa vie poate, după împrejurări, să-şi schimbe fabricaţia. Funcţia esenţială a inteligenţei va fi deci să discearnă, în anumite împrejurări, mijlocul de a ieşi din această situaţie. Ea va căuta ceea cc-i poate folosi cel mai bine, adică să se introducă în cadrul propus. Se va sprijini mai ales pe relaţiile dintre situaţia dată şi mijloacele de a o întrebuinţa. Deci ceea ce va avea înnăscut este tendinţa de a stabili raporturi, iar aceasta presupune cunoaşterea naturală a anumitor relaţii foarte generale, veritabil material pe care activitatea proprie a fiecărei inteligenţe îl va preface în relaţii speciale. Acolo unde activitatea este orientată spre fabricare, cunoaşterea se sprijină deci pe raporturi. Dar această cunoaştere complet /orwa/ă a inteligenţei are un incalculabil avantaj asupra cunoaşterii materiale a instinctului, O formă, tocmai pentru că este goală, poate fi umplută succesiv, după voie, cu un număr nedefinit de lucruri, chiar din acelea care nu servesc la nimic. îneât o cunoaştere formală nu se mărgineşte la ceea ce îi este practic folositor, nici la utilitatea practică a ivirii pe lume. O fiinţă inteligentă poartă în sine ceea ce îi trebuie ca să se autodepăşcască.

Ea se va depăşi totuşi mai puţin decât ar vrea, decât şi-ar imagina. Caracterul pur formal al inteligenţei o lipseşte de lestul necesar ca să se aşeze pe obiectele de cel mai mare interes pentru speculaţie. Instinctul, dimpotrivă, ar avea materialitatea voită, dar este incapabil să-şi caute obiectul atât de departe: el nu speculează. Atingem punctul care interesează cel mai mult această cercetare a noastră. Diferenţa semnalată de noi între instinct şi inteligenţă este aceea pe care întreaga noastră analiză tinde s-o dezvăluie. Am formulat-o astfel: există lucruri pe care numai inteligenţa este în stare să le caute, dar pe care, prin ea însăşi, nu le va găsi niciodată. Aceste lucruri doar instinctul le-ar găsi; dar el nu le va căuta niciodată.

E necesar să intrăm în câteva detalii provizorii asupra mecanismului inteligenţei. Am spus că inteligenţa are funcţia de a stabili raporturi. Să detemiinăm mai precis natura relaţiilor stabilite de inteligenţă. Asupra acestei chestiuni rămânem încă în domeniul vagului sau al arbitrariului, cât timp vedem în inteligenţă o însuşire destinată speculaţiei pure. Atunci vom fi siliţi să considerăm cadrele generale ale intelectului drept ceva absolut, ireductibil şi inexplicabil. Intelectul ar fi căzut din cer cu forma lui, aşa cum ne naştem noi cu chipul nostru. Se defineşte, fără îndoială, această formă, dar este tot ce se poate face şi nu e de cercetat pentru ce este ceea ce este şi nu altceva. Astfel vom afla că inteligenţa este unificare, că toate operaţiile ei urmăresc să introducă o anumită unitate în diversitatea fenomenelor etc. Dar mai întâi „unificarea” este un termen vag, mai puţin clar decât acela de „relaţie” sau chiar de „gândire”, şi care nu spune mai mult. în plus, s-ar putea să ne întrebăm dacă inteligenţa nu are funcţia de a diviza, mai mult decât de a uni. în sfârşit, dacă inteligenţa procedează aşa cum o face pentru că vrea să unească, şi dacă ea caută unificarea doar pentru că are nevoie de ea, cunoaşterea se va face corelat cu anumite exigenţe ale spiritualităţii care ar fi putut fi cu totul altele decât sunt. Pentru o inteligenţă altfel alcătuită, alta ar fi fost şi cunoaşterea. Inteligenţa nemaifiind dependentă de nimic, totul atârnă atunci de ea. Şi astfel, pentru că am situat intelectul prea sus, am ajuns să punem prea jos cunoaşterea pe care ne-o dă. Aceasta devine relativă, din moment ce inteligenţa este un fel de absolut. Dimpotrivă, noi socotim inteligenţa ca relativă la necesităţile de acţiune. Dacă avem acţiunea, forma inteligenţei se va deduce din ea. Această formă nu este deci nici ireductibilă, nici inexplicabilă. Şi tocmai pentru că nu este independentă, nu se mai poate spune despre cunoaştere că depinde de ea. Cunoaşterea încetează de a fi un produs al inteligenţei pentru a deveni, într-un anumit sens, parte integrantă a realităţii.

Filosofii vor răspunde că acţiunea se efectuează într-o lume ordonată, că această ordine aparţine deja gândirii, şi că noi comitem opetitioprincipii explicând inteligenţa prin acţiunea care o presupune. Şi ar avea dreptate, dacă punctul de vedere pe care ne situăm în acest capitol ar fi definitiv. Am fi atunci păcăliţi de o iluzie ca aceea a lui Spencer, care a crezut că inteligenţa e îndeajuns explicată când e redusă la urma lăsată în noi de caracterele generale ale materieica şi cum ordinea inerentă materiei n-ar fi inteligenţa însăşi! Dar păstrăm pentru următorul capitol chestiunea de a şti până unde şi cu ce metodă ar putea filosofia să încerce a explica o geneză veritabilă a inteligenţei concomitent cu a materiei Pentru moment problema care ne preocupă este de ordin psihologic Ne întrebăm cart ste porţiunea din lumea materială, la care inteligenţa este spe ial adaptata «>i pentru a răspunde nu e deloc nevoie de ui-istem tllosotk Ajunge să ne situăm din punctul de vedere aJ „«imului simţ.

Să plecăm deci de la acţiune şi să presupunem în principiu că inteligenţa are în vedere mai întâi să fabrice. Fabricarea se exercită exclusiv asupra materiei neînsufleţite, în sensul că, chiar dacă foloseşte materiale organizate, le tratează ca obiecte neînsufleţite, iară a conta viaţa care le-a format. Din materia 'âeânsufletită nu retine altceva decât solidul: restul îi scapă prin mai fluiditatea sa. Deci. dacă inteligenţa tinde să fabrice, se wate prevedea că fluidul din real îi va scăpa în parte, iar ceea -e este viu în materia însufleţită îi va scăpa cu totul. Inteligenţa mostră, aşa cum a făcut-o natura, are ca obiect de căpetenie neorganizat.

Dacă trecem în revistă însuşirile intelectuale, se va vedea că inteligenţa nu se simte în largul său decât atunci când operează asupra materiei neînsufleţite, îndeosebi asupra solidelor. Care este proprietatea cea mai generală a materiei brute, neînsufleţite? Este întinsă, ne prezintă obiecte exterioare obiectelor şi, în aceste obiecte, părţi exterioare părţilor. Fără îndoială, ne foloseşte pentru operaţii viitoare să considerăm fiecare obiect ca divizibil în părţi fragmentate arbitrar, fiecare parte fiind divizibilă după plac şi astfel la infinit. Dar este necesar mai ales pentru operaţii actuale, să considerăm obiectul real cu care avem dc-a face, sau elementele reale în care l-am descompus, ca provizoriu definitive şi să le tratăm ca pe tot atitcaunităfi. La posibilitatea de a descompune materia după plac facem aluzie când vorbim de continuitatea întinderii materiale; dar această continuitate, cum se vede, se reduce pentru noi la însuşirea materiei de a alege modul de discontinuitate pe care îl vom descoperi: în fond, întotdeauna tocmai modul de discontinuiatc, o dată ales, apare ca efectiv real şi ne fixează atenţia, fiindcă asupra lor se îndreaptă acţiunea noastră prezentă. Astfel discontinuitatea este gândită pentru ea însăşi, este de gândit în ea însăşi, noi nereprezentăm printr-un act cert al spiritului nostru, în timp ce reprezentarea intelectuală a continuităţii este mai curând incertă, nefiind de fapt decât refuzul spiritului, în faţa oricărui sistem de descompunere dat actualmente, de a-1 considera ca singurul posibil. Inteligenţa noastră nu-şi reprezintă cu claritate decât discontinuitatea.

Pe de altă parte, obiectele asupra cărora se exercită acţiunea noastră sunt, neîndoielnic, obiectele mobile. Dar ceea ce ne interesează este de a şti unde se află el într-un moment oarecare al traseului. Cu alte cuvinte, ne legăm mai întâi de poziţiile sale actuale sau viitoare şi nu de progresul prin care trece de la o poziţie la alta, progres care este chiar mişcarea. In acţiunile pe care le întreprindem şi care sunt mişcări sistematizate, spiritul nostru se concentrează asupra scopului sau semnificaţiei mişcării, asupra aspectului său de ansamblu, asupra planului imobil de execuţie. Ceea ce este instabil în acţiune nu ne interesează decât în măsura în care totalitatea ar putea fi devansată, întârziată sau împiedicată de cutare sau cutare incident survenit pe drum. Inteligenţa noastră întoarce spatele mobilităţii, pentru că nu are nici un interes să se ocupe de ca. Dacă ar fi destinată teoriei pure inteligenţa s-ar situa în mişcare, căci ca este realitatea însăşi, iar imobilitatea nu este niciodată decât aparentă sau relativă. Dar inteligenţa este destinată pentru cu totul altceva. Cu preţul propriei violentări, ea urmează calea inversă: întotdeauna pleacă de la imobilitate, ca şi cum ar fi realitatea ultimă; când vrea să-şi reprezinte mişcarea, o reconstruieşte din imobilităţi pe care le alătură. Această operaţie, careta îi vom dezvălui ilegitimitatea şi pericolul în ordine speculativă (conduce la impasuri şi creează artificial probleme filosofice insolubile), se justifică fără dificultate când ne raportăm la destinaţia ei. Inteligenţa în stare naturală urmăreşte un scop practic. Când substituie mişcării imobilităţi alăturate, ea nu pretinde că reconstituie mişcarea aşa cum este; ea doar o înlocuieşte cu un echivalent practic. Filosofii sunt cei ce se înşală când transferă în domeniul speculaţiei o metodă de gândirc concepută pentru acţiune. Dar ne propunem să revenim asupra chestiunii. Ne mărginim a spune, acum, că stabilul şi permanentul constituie ceva de care inteligenţa se leagă în virtutea dispoziţiei sale naturale. Inteligenţa noastră nu-şi reprezintă cu claritate decât imobilitatea.

Acum, a fabrica înseamnă a croi dmtr-o materie forma unui obiect. înainte de orice este importantă forma căutată. Cât despre materie, va fi aleasă aceea care convine; dar pentru a alege, adică pentru a căuta printre multe altele, trebuie să fi încercat măcar în imaginaţie, să atribuie oricărui fel de materie forma obiectului conceput. Cu alte cuvinte, o inteligenţă care urmăreşte să fabrice nu se opreşte niciodată la forma actuală a lucrurilor, pe care nu o consideră definitivă, ci dimpotrivă, că orice materie ar putea fi modelată după voie. Platon compară pe bunul dialectician cu bucătarul înriemânatic care taie carnea fără a sfărâma osul, urmărind articulaţiile naturale14. O inteligenţă care ar proceda întotdeauna aşa ar fi într-adevăr orientată către speculaţie. Dar acţiunea, şi îndeosebi fabricarea, cere o tendinţă inversă spiritului. Ea vrea ca noi să considerăm orice formă actuală a lucrurilor, chiar naturală, ca artificială şi provizorie, iar gândirea să şteargă de pe obiectul organizat şi viu liniile care scot în evidenţă structura internă, în fine, să socotim materia sa ca indiferentă formei sale. Ansamblul materiei va trebui deci să apară gândirii noastre ca o imensă stofa din care putem croi ce vrem, pentru a coase cum ne place. Notăm în treacăt: tocmai această putere o avem în vedere când spunem că există un spaţiu, adică un mediu omogen şi vid, infinit şi infinit divizibil, potrivit pentru orice mod de descompunere. Un asemenea mediu nu este niciodată perceput; el nu este decât conceput. Percepute sunt întinderea colorată, rezistentă, divizată după liniile ce schiţează contururile corpurilor reale sau ale părţilor lor reale elementare. Dar când ne reprezentăm puterea noastră asupra acestei materii, adică însuşirea de a descompune şi recompune după plac, proiectăm toate aceste descompuneri şi recompuneri posibile în spatele întinderii reale, sub forma unui spaţiu omogen, vid şi indiferent, care o sub-întinde. Acest spaţiu este deci, înainte de orice, schema acţiunii noastre posibile asupra lucrurilor, lucruri care au tendinţa naturală – cum vom explica mai departe – de a intra într-o schemă de acest gen: este în aceasta o opinie a spiritului. Animalul nu are, probabil, nici o idee despre aceasta, chiar când percepe lucrurile ca şi noi. Este o reprezentare ce simbolizează tendinţa de a fabrica a inteligenţei umane. Dar acest punct nu ne va reţine, pentru moment. Ajunge să spunem că inteligenţa se caracterizează prin puterea nelimitată de a descompune după o lege oarecare şi de a recompune după un sistem oarecare.

Am enumerat câteva din trăsăturile esenţiale ale inteligenţei umane. Dar am luat individul izolat, tară a ţine seama de viaţa socială. în realitate, omul este o fiinţă care trăieşte în societate. Dacă este adevărat că inteligenţa umană ţinteşte să fabrice, trebuie adăugat că, pentru aceasta şi pentru restul, ea se asociază cu alte inteligenţe. Or, este greu de închipuit o societate ai cărei membri nu comunică între ei prin semne. Societăţile de insecte au fără îndoială un limbaj, iar el trebuie să fie adaptat, ca şi omul, la cerinţele vieţii în comun. El face să devină posibilă o acţiune comună. Dar necesităţile de acţiune comună nu sunt deloc aceleaşi pentru un muşuroi şi pentru o societate umană, în societăţile de insecte există în general un polimorfism, diviziunea muncii este naturală şi fiecare individ este fixat prin structură în funcţia pe care o îndeplineşte. în orice caz, aceste societăţi se sprijină pe instinct şi deci pe anumite acţiuni sau fabricaţii legate mai mult sau mai puţin de forma organelor. Dacă furnicile, de pildă, au un limbaj, semnele care îl compun trebuie să fie în număr determinat şi fiecare dintre ele să rămână invariabil legată, o dată specia constituită, de un anumit obiect sau de o anumită operaţie. Semnul este lipsit de lucrul semnificat. Dimpotrivă, într-o societate umană fabricarea şi acţiunea sunt forme variabile şi, mai mult, fiecare individ trebuie să-şi înveţe rolul, nefiindu-i predestinat prin structură. E necesar deci un limbaj care să permită, în orice clipă, să se treacă de la ceea ce se ştie. la ceea ce se ignoră. Trebuie un limbaj ale cărui semne – ce nu pot fi în număr infinit – să se poată extinde la un număr infinit de lucruri. Această tendinţă a semnului de a se transfera de la un obiect la altul este caracteristică limbajului uman. O observăm la prunc, din ziua în care începe să vorbească. De îndată şi firesc, el extinde sensul cuvintelor învăţate, profitând de apropierea cea mai întâmplătoare sau de cea mai îndepărtată analogie pentru a desprinde şi transfera în altă parte semnele ataşate înaintea lui, unui obiect. „Orice poate desemna orice”, acesta este principiul latent al limbajului infantil. Această tendinţă a fost confundată cu însuşirea de generalizare. Chiar şi animalele generalizează, şi de altfel, un semn fie şi instinctiv, reprezintă întotdeauna, mai mult sau mai puţin un gen. Ceea ce caracterizează semnele limbajului uman este atât generalitatea, cât şi mobilitatea lor. Semnul instinctiv este un semn aderent, semnul inteligent este unul mobil.

Or, mobilitatea cuvintelor, menită să meargă de la un luciu la altul, le-a îngăduit să se extindă de la lucruri la idei. Cu siguranţă, limbajul nu a dat însuşirea de reflecţie unei inteligenţe exteriorizate, incapabilă să se aplece asupra ci însăşi. O inteligenţă ce reflectează este o inteligenţă care, în afara efortului practic util, avea de cheltuit un surplus de forţă. Este o conştiinţă care, virtual, s-a recucerit pe sine. Dar mai trebuie ca virtualitatea să treacă în alt act. Este de presupus că, tară limbaj, inteligenţa ar fi fost fixată de obiectele materiale care o interesau. Ea ar fi trăit într-o stare de somnambulism, exterioară ei, hipnotizată de propria-i muncă. Limbajul a contribuit mult la eliberarea ci. Cuvântul, făcut pentru a circula de la un lucru la altul, este neapărat mobil şi liber. El va putea deci să se extindă nu numai de la un lucru perceput, la alt lucru perceput, ci şi de la un lucru perceput la amintirea lui, de la amintirea exactă la o imagine mai fugitivă, de la o imagine fugitivă dar încă reprezentată la reprezentarea actului prin care nc-o reprezentăm, adică la idee. Astfel se va deschide ochilor inteligenţei, care priveau în afară, o întreagă lume intimă, spectacolul propriilor sale operaţii. De altfel, ea nu aştepta decât această ocazie. Inteligenţa profită de faptul că însuşi cuvântul este făcut pentru a-i înlesni pătrunderea în interiorul propriei munci. Prima ei îndeletnicire a fost de a fabrica instrumente: aceasta nu este cu putinţă decât folosind anumite mijloace care nu sunt croite pe măsura exactă a obiectului lor, ce le depăşeşte şi îngăduie astfel inteligenţei o muncă suplimentară, adică dezinteresată. Din momentul în care inteligenţa, reflectând asupra demersurilor sale, se percepe pe sine ca o creatoare de idei, ca însuşire de reprezentare în general, nu există obiect despre care să nu vrea să aibă idee, fie şi ff.i legătură directă cu acţiunea practică. Iată pentru ce spuneam că există lucruri pe care doar inteligenţa le poate cerceta, într-adevăr, numai ea se preocupă de teorie. Iar teoria ei ar vrea să cuprindă totul, nu numai materia neînsufleţită, asupra căreia are o influenţă firească, ci şi viaţa şi gândirea.

Cu ce mijloace, instrumente, cu ce metodă va aborda ea aceste probleme, putem ghici. Iniţial s-a adaptat la forma materiei brute. Chiar limbajul care i-a îngăduit să-şi extindă câmpul de activitate este făcut pentru a indica lucruri şi nimic altceva: numai întrucât cuvântul este mobil, merge el de ia un lucru la altul; de aceea inteligenţa trebuia, mai devreme sau mai târziu, să-1 ia din mers, atunci când nu stătea pe nimic, spre a-I aplica pe un obiect care nu este lucru şi care, ascuns până atunci, aştepta ajutorul cuvântului pentru a ieşi la lumină. în plus cuvântul, acoperind obiectul îl converteşte în lucru. Astfel, chiar când nu mai lucrează asupra materiei neînsufleţite, inteligenţa urmează obiceiuri căpătate în această activitate: aplică aceleaşi forme ale materiei neorganizate. Ea este făcută pentru acest gen de muncă. Numai el o satisface pe deplin. Şi este ceea ce exprimă ca spunând că numai aşa ajunge la distincţie şi claritate.

Pentru a se gândi clar şi distinct pe sine însăşi, inteligenţa va trebui deci să se perceapă sub formă de discontinuitate. Conceptele sunt într-adevăr exterioare între ele, ca obiecte în spaţiu. Şi au aceeaşi stabilitate ca obiectele după al căror model au fost create. Reunite, ele constituie o „lume inteligibilă” care seamănă, prin caracterele sale esenţiale cu lumea solidelor, dar ale cărei elemente sunt mai uşoare, mai transparente, mai lesne de mânuit pentru inteligenţa care le imaginează ca Lucruri concrete; într-adevăr, ele nu mai sunt percepţia însăşi a lucrurilor, ci reprezentarea actului prin care inteligenţa se fixează pe ele. Nu mai sunt deci imagini, ci simboluri. Logica noastră este ansamblul regulilor ce trebuie urmate în mânuirea simbolurilor. Simbolurile rezultă din observarea solidelor, iar regulile de combinare a simbolurilor nu fac decât să reproducă raporturile cele mai generale între solide, motive pentni care logica noastră triumfă în ştiinţa ce are ca obiect soliditatea corpurilor, adică geometria. Logica şi geometria se generează reciproc, aşa cum vom vedea mai departe. Logica naturală s-a ivit prin extinderea unei anumite geometrii naturale, sugerată de proprietăţile generale şi nemijlocit percepute ale solidelor. Din această logică naturală, la rândul ei, s-a ivit geometria ştiinţifică, ce extinde nedefinit cunoaşterea proprietăţilor exterioare ale solidelor15. Geometria şi logica sunt riguros aplicabile materiei. Ele sunt aici ca acasă şi se pot mişca fără nici un ajutor. Dar, în afara acestui domeniu, raţionamentul pur are nevoie de supravegherea bunului simţ. care este cu totul altceva.

Astfel, toate formele elementare ale inteligenţei tind să transforme materia în instrument de acţiune, adică după sensul etimologic al cuvântului, morgan. Viaţa, nemulţumită să producă organisme, ar vrea să le atribuie ca apendice însăşi materia anorganică, prefăcută într-un imens organ de către industria fiinţei vii. Aceasta este sarcina pe care o încredinţează de 1? început inteligenţei. De aceea inteligenţa se poartă întotdeaun-de parcă ar fi fascinată de contemplarea materiei neînsufleţiU Ea este viaţa privind în afară, extenorizându-se şi adoptând ir principiu, pentru <t le extern>n/a di tapt iniţiativele naturi' aeorganizate De aici uimirea >a când se întoarce spre viu şi se -irlăin fata organizări' < >n»« <a »ai» -inuu'i inteligenta descom pune organizatul m ucuigoui/ai «.ao tara <i-v da peste cap drumul natural şi fără a se intoaioe asupra-şi n-ai putea să conceapă continuitatea adevărată, mobilitatea reală, pătrunderea reciprocă şi. ca să-i spunem pe nume aceasta evolutir creatoare care este viaţa.

E vorba de continuitate' Aspectul a îetn accesibil imel> genţei. ca de altfel şi simţurilor pe care inteligenţa le prelungeşti este ceea ce declanşează acţiunea noastră Ca să putem modifica un obiect trebuie să-l li pereepw ch divizibil şi discontinuu.

Din punctul de vedere al ştiinţei pozitive, în ziua în care ţesuturile organizate au fost descompuse în celule s-a realizat un progres incomparabil. Studiul celulei, la rândul lui, a descoperit în ea un organism a cărui complexitate părea să crească în pas cu aprofundarea studiului. Pe măsură ce ştiinţa înaintează, ea vede crescând numărul elementelor eterogene care se alătură, exterioare între ele, pentru a forma o fiinţă vie. Se apropie astfel tot mai mult ştiinţa de viaţă? sau dimpotrivă, ceea ce este specific vital, în materia vie, pare să dea înapoi, pe măsură ce împinge mai departe detalierea părţilor alăturate? Deja se manifestă printre savanţi tendinţa de a considera continuă substanţa organismului, iar celula ca o entitate artificială”'. Dar, presupu-nând că această opinie va prevala, aprofundându-se, ea nu va putea ajunge decât la un alt mod de analiză a fiinţei vii şi deci la o nouă discontinuitate, mai puţin depărtată, poate, de continuitatea reală a vieţii. Adevărul este că această continuitate n-ar putea fi gândită de o inteligenţă care se abandonează mişcării sale naturale. Ea implică în acelaşi timp multiplicitatea elementelor şi întrepătrunderea tuturor – două proprietăţi care nu se împacă deloc pe tărâmul în care se exercită industria, deci şi inteligenţa noastră.

Aşa cum ne separăm în spaţiu, ne fixăm şi în timp. Inteligenţa nu este făcută pentru a gândi evoluţia, în sensul propriu al cuvântului, deci continuitatea unei schimbări care este mobilitatea pură. Nu vom insista aici asupra chestiunii, căci ne propunem s-o aprofundam într-un capitol special. Spunem doar că inteligenţa îşi reprezintă devenirea ca pe o serie de stări, fiecare fiind omogenă cu sine şi deci neschimbându-se. Este atenţia noastră atrasă de schimbările interne ale unei asemenea stări? Noi le vom descompune repede într-o altă succesiune de stări care vor constitui, reunite, modificarea sa interioară. Aceste noi stări vor fi invariabile fiecare, sau dacă schimbările lor interne ne vor surprinde, ele se descompun deîndată într-o nouă serie de stări invariabile şi astfel la nesfârşit. Şi aici a gândi înseamnă a reconstitui şi, fireşte, reconstituim cu elemente date, deci cu elemente stabile. îneât putem imita mult şi bine mobilitatea devenirii, prin progresia nedefinită a reconstituirilor noastre, căci devenirea însăşi ne scapă printre degete când credeam că am prins-o.

Tocmai pentru că încearcă mereu să reconstituie cu ceea ce e datul, inteligenţa lasă să-i scape ceea ce c nou în fiecare moment al istoriei. Ea nu admite imprevizibilul. Respinge orice creaţie. Antecedentele determinate să fie succedate de ceva determinat, calculabil în funcţie de ele, iată ce satisface inteligenţa noastră. Ca un scop determinat să declanşeze mijloace determinate pentru a-1 atinge, înţelegem de asemenea. în ambele cazuri avem de-a face cu ceva cunoscut care se alătură cunoscutului şi, în fond, vechiului care se repetă. Inteligenţa noastră este aici în largul ei. Şi oricare ar fi obiectul, ca va abstrage, va separa, va elimina, pentru a substitui obiectului însuşi, la nevoie, un echivalent aproximativ, în care lucrurile să se petreacă astfel, însă ca fiecare clipă să fie o contribuţie, ca noul să ţâşnească neîncetat, ca să se nască o formă despre care se va spune că este un efect determinat de propriile cauze, dar despre care e imposibil de presupus ce va fi, întrucât aici cauzele, unice în felul lor, fac parte din efect, s-au întrupat o dată cu el şi sunt determinate de el atât cât îl determină şi ele – este aici ceva pe care îl putem simţi în noi şi ghici prin simpatie în afara noastră, dar nu-1 putem exprima în termenii intelectului pur, nici nu-1 putem gândi în sensul restrâns al cuvântului. De aceea nu ne vom mira dacă se meditează la destinaţia intelectului nostru. Cauzalitatea căutată şi regăsită de intelect pretutindeni exprimă însuşi mecanicismul industriei noastre, în cadrul căreia recom-punem mereu acelaşi tot cu aceleaşi elemente şi repetăm aceleaşi mişcări pentru a obţine acelaşi rezultat. Pentru intelect finalitatea este aceea a industriei umane, în care se lucrează pe un model dat, adică vechi sau compus din elemente cunoscute. Cât despre invenţia propriu-zisă, punct de plecare al industriei însăşi, inteligenţa nu izbuteşte s-o surprindă mţâşnirea sa, adică în ceea ce are indivizibil, nici în genialitate, adică în ceea ce are creator. A o explica constă întotdeauna în a o descompune, imprevizibilă şi nouă, în clemente cunoscute sau vechi, aşezate într-o ordine diferită. Inteligenţa nu admite noutatea completă mai mult decât devenirea radicală. Adică ea lasă să-i scape încă un aspect esenţial al vieţii, ca şi cum n-ar fi făcută pentru a gândi un asemenea obiect.

Toate analizele noastre conduc la această concluzie. Dar nu era nevoie să intrăm în asemenea lungi detalii asupra mecanicismului muncii intelectuale: ar ajunge să luăm în considerare rezultatele. S-ar vedea că inteligenţa, atât de îndemânatică în mânuirea neînsufleţitului, îşi arată stângăcia îndată ce vine în contact cu viul. Fie că c vorba de a trata viaţa corpului sau a spiritului, ea procedează cu rigoarea, asprimea şi brutalitatea unui instrument care n-a fost sortit unei asemenea întrebuinţări. Istoria igienei şi a pedagogiei ar putea spune multe în această privinţă. Când medităm la interesul capital, presant şi constant, pentru conservarea corpurilor şi formarea sufletelor noastre, la înlesnirile deosebite care stau la dispoziţia fiecăruia pentru a experimenta neîncetat pe sine şi pe alţii, la pagubele palpabile prin care se manifestă şi se plăteşte caracterul defectuos al practicii medicale sau pedagogice, rămânem uluiţi de grosolănia şi mai ales de persistenţa erorilor. Li s-ar descoperi uşor originea în încăpăţânarea noastră de a trata viul ca pe neînsufleţit şi de a gândi întreaga realitate, oricât de fluidă, ca pe ceva solid, definitiv înţepenit. Nu suntem în largul nostru decât în domeniul discontinuului, al imobilului, în lumea morţii. Inteligenţa se caracterizează printr-o neînţelegere naturală a vieţii.

Instinctul, dimpotrivă, se ia după însăşi forma vieţii. în timp ce inteligenţa tratează toate lucrurile mecanic, instinctul procedează organic, ca să spunem aşa. Dacă s-ar trezi conştiinţa care dormitează în el, dacă s-ar interioriza în cunoaştere, în loc să se interiorizeze în acţiune, dacă am şti să-1 întrebăm şi el ar putea răspunde, ne-ar dezvălui cele mai intime secrete ale vieţii. Căci instinctul nu face decât să continue munca prin care viaţa organizează materia, încât n-am putea spune – cum s-a arătat -unde sfârşeşte organizarea şi unde începe instinctul. Când puiul sparge găoacea oului cu ciocul, el acţionează din instinct, şi totuşi se mărgineşte să continue mişcarea ce 1-a trecut prin viaţa embrionară. Invers, în decursul vieţii embrionare (mai ales când embrionul trăieşte liber, ca larvă), se îndeplinesc multe acte care trebuie raportate la instinct. Cele mai importante dintre instinctele primare sunt deci realmente procese vitale. Conştiinţa virtuală ce le însoţeşte nu se actualizează, îndeobşte, decât în faza iniţială a actului şi lasă restul procesului să se desfăşoare singur. Ea n-ar face decât să se deschidă mai larg, apoi să se aprofundeze mult, pentru a coincide cu forţa generatoare a vieţii. Când într-un corp viu se văd numeroasele celule lucrând împreună pentru un ţel comun, împărţindu-şi sarcinile, trăind fiecare pentru sine şi pentru ceilalţi, conservându-se, hrănindu-se, repro-ducându-se răspunzând ameninţărilor prin reacţii defensive adecvate, cum să nu te gândeşti la tot atâtea instincte? Şi totuşi sunt funcţii naturale ale celulei, elemente constitutive ale vitalităţii sale. Iar când vedem albinele din stup formând un sistem atât de strict organizat, încât niciuna dintre ele nu poate trăi izolat, chiar dacă i se asigură adăpost şi hrană, cum să nu recunoaştem că stupul este cu adevărat şi nu metaforic, un organism unic, în care fiecare albină este o celulă unită cu celelalte prin legături invizibile? Instinctul care însufleţeşte albinele se confundă cu forţa de care celula este însufleţită sau nu face decât s-o prelungească. în cazuri extreme ca acestea, el coincide cu munca de organizare.

Desigur, instinctul are numeroase trepte de perfecţiune, între bondar şi albină, de pildă, distanţa este mare iar trecerea de la o insectă la alta se face printr-o mulţime de intermediari, care corespund cu tot atâtea complicări ale vieţii sociale. Dar aceeaşi diversitate se regăseşte şi în funcţionarea elementelor histologicc ale diferitelor ţesuturi, mai mult sau mai puţin înrudite. In cele două cazuri există variaţii multiple pe aceeaşi temă. Caracterul constant al temei nu este mai puţin clar, iar variaţiile nu fac decât să-1 adapteze la diversitatea împrejurărilor.

Dar în ambele cazuri, fie că e vorba de instinctele animalului sau de proprietăţile vitale ale celulei, se manifestă aceeaşi cunoaştere şi aceeaşi ignoranţă. Lucrurile se petrec de parcă celula ar cunoaşte ceea ce o interesează despre celelalte celule, animalul ar cunoaşte ceea ce îi poate folosi de la alte animale, în rest totul rămânând necunoscut. Se pare că, îndată ce s-a întrupat într-o specie determinată, viaţa pierde contactul cu restul lumii vii, în afară, totuşi, de unul-două aspecte care interesează specia născută. Cum să nu observi că viaţa procedează asemenea conştiinţei în general, asemenea memoriei? Fără să băgăm de seamă, târâm după noi întregul nostru trecut; dar memoria nu contribuie la zestrea prezentului decât cu două-trei amintiri care vor completa întrucâtva situaţia noastră actuală, într-o anumită privinţă, cunoaşterea instinctivă a unei specii de către alta îşi are deci rădăcinile în chiar unitatea vieţii care este, după expresia unui antic, un tot plăcut lui însuşi. Este cu neputinţă de luat în considerare instincte deosebite ale animalelor şi plantelor, născute în împrejurări extraordinare, fără a le apropia de asemenea amintiri în aparenţă pierdute, care ţâşnesc dintr-o dată, sub presiunea unei nevoi grabnice.

Fără îndoială, o mulţime de instincte secundare şi multe varietăţi de instinct primar au o explicaţie ştiinţifică. Totuşi este îndoielnic că ştiinţa cu procedeele actuale de explicaţie, ajunge vreodată să studieze instinctul complet. Motivul este că instinctul şi inteligenţa sunt două dezvoltări divergente ale aceluiaşi principiu care, într-un caz îşi rămâne interior sieşi, în celălalt se exteriorizează şi se resoarbe în utilizarea materiei neînsufleţite: această divergenţă continuă vorbeşte despre incompatibilitatea radicală şi despre imposibilitatea inteligenţei de a resorbi instinctul. Esenţialul din instinct nu se poate exprima în termeni intelectuali, deci nici nu se poate analiza.

Un orb din naştere care ar fi trăit printre orbi din naştere nu ar admite că e posibilă perceperea unui obiect la distanţă, fără să fi trecut prin perceperea tuturor obiectelor intermediare. Totuşi vederea face această minune. E adevărat că se poate da dreptate orbului din naştere şi admite că vederea, avându-şi originea în zdruncinarea retinei de către vibraţiile luminii, de fapt nu este altceva decât o atingere a retinei. După cum se vede, aici este o explicaţie ştiinţifică, fiindcă rolul ştiinţei este tocmai traducerea oricărei percepţii în termenii atingerii: dar noi am arătat în altă parte că explicaţia filosofică a percepţiei trebuie să fie de altă natură, presupunând că se mai poate vorbi de explicaţie17. Or, instinctul însuşi este o cunoaştere la distanţă. El este pentru inteligenţă ceea ce vederea este pentru atingere. Ştiinţa nu va putea face altceva dccât să-1 traducă în termenii inteligenţei; dar astfel ştiinţa va construi o imitaţie a instinctului, mai curând decât să pătrundă esenţa.

Ne vom convinge de asta studiind ingenioasele teorii ale biologiei evoluţioniste. Ele se reduc la două tipuri, care de altfel interferează. Uneori, după principiile neodarwinismului, se vede în instinct o sumă de diferenţe accidentale, conservate de selecţie: cutare sau cutare pas folositor, făcut de individ în virtutea unei predispoziţii întâmplătoare a germenului, s-ar transmite din germen în germen, aşteptând ca întâmplarea să adauge pe aceeaşi cale noi perfecţionări. Alteori se face din instinct o inteligenţă degradată: acţiunea considerată utilă de specie sau de unii reprezentanţi ar genera o deprindere, iar aceasta, transmisă ereditar, ar deveni instinct. Din aceste două sisteme, primul are avantajul de a permite să se vorbească de transmiterea ereditară, fără a provoca obiecţii majore, căci schimbarea întâmplătoare pe care o pune Ia originea instinctului n-ar fi dobândită de individ, ci intrinsecă germenului. In schimb este complet incapabil să explice instincte atât de avansate ca ale majorităţii insectelor.

Fără îndoială, aceste insecte nu au trebuit să atingă dintr-o dată treapta de complexitate pe care o au azi; probabil au evoluat. Dar într-o ipoteză ca neodarwinismul, evoluţia instinctului nu s-ar putea face decât prin adăugarea progresivă de noi părţi, adică întâmplări fericite ar veni să se armonizeze cu cele vechi. Or, este evident că în majoritatea cazurilor, nu pe calea simplei creşteri s-a putut perfecţiona instinctul: într-adevăr, fiecare nouă parte pretinde, sub ameninţarea de a strica totul, o remaniere completă a ansamblului. Cum să aştepte hazardul o asemenea remaniere? Admit că o schimbare accidentală a germenului se va transmite ereditar şi va putea să aştepte, într-un fel, ca noile schimbări întâmplătoare s-o complice. Admit de asemenea că selecţia naturală le va elimina pe toate celelalte forme mai complicate, care nu vor fi viabile. Pentru ca viaţa instinctului să evolueze, vor mai trebui să se producă complicaţii viabile. Dar ele nu se vor produce decât dacă, în anumite cazuri, adăugarea unui element nou duce la schimbarea corelativă a tuturor elementelor vechi. Nimeni nu va susţine că hazardul poate înfăptui un asemenea miracol. Sub o formă sau alta se va face apel la inteligenţă. Se va presupune că fiinţa vie dezvoltă în ea un instinct superior printr-un efort mai mult sau mai puţin conştient. Dar atunci va trebui admis că o deprindere dobândită poate deveni ereditară şi că devine îndeajuns de curent pentru a asigura evoluţia. Lucrul este îndoielnic, spre a nu spune mai mult. Chiar dacă instinctele animalelor s-ar putea referi la un obicei transmis ereditar şi dobândit inteligent, nu văd cum o asemenea explicaţie s-ar putea extinde la lumea vegetală, unde efortul nu este niciodată inteligent, presupunând că este uneori conştient. Şi totuşi, cu ce siguranţă şi precizie îşi folosesc plantele căţărătoare cârceii, ce manevre uluitor combinate execută orhideele pentru a fi fecundate de insecte!

Aceasta nu înseamnă că trebuie renunţat la teza neodarwi-niştilor sau a neolamarckiştilor. Primii au neîndoielnic dreptate când vor ca evoluţia să se facă de la germene la germene, mai curând decât de la individ la individ, iar ceilalţi – când spun că la originea instinctului se află un efort (dar că este cu totul altceva, credem noi, decât un efort inteligent). însă primii greşesc, probabil, când fac din evoluţia instinctului o evoluţie întâm-plătoare, iar ceilalţi când văd în efortul din care purcede instinctul un efort individual. Efortul prin care o specie îşi modifică instinctele şi se modifică pe sine trebuie să fie ceva mult mai profund şi care nu depinde numai de împrejurări sau de indivizi. Nu depinde doar de iniţiativa indivizilor, deşi ci colaborează la aceasta, nu este pur întâmplător, deşi întâmplarea deţine un loc important.

Într-adevăr, să comparăm între ele feluritele forme ale aceluiaşi instinct, la diferite specii de himenoptere. Impresia pe care ne-o facem nu este întotdeauna că ar fi vorba de o complexitate creseândă, obţinută prin elemente adăugate succesiv, sau de o serie ascendentă de dispozitive aşezate, să spunem, în scară. Ne gândim mai curând, cel puţin în numeroase cazuri, la o circumferinţă a diverselor puncte, în care varietăţile ar fi părţi, făcând efort toate în aceeaşi direcţie, dar fiecare apropiindu-se de ea numai pe măsura mijloacelor, a clarificării punctului central. Cu alte cuvinte, instinctul este pretutindeni complet, dar este mai mult sau mai puţin simplificat şi mai ales, simplificat divers. Pe de altă parte, acolo unde se observă o gradaţie regulată, instinctul complicându-se într-un singur sens, ca şi cum ar urca treptele unei scări, speciile pe care instinctul lor le clasează astfel în serie liniară, sunt departe de a fi întotdeauna în relaţii de înrudire. Astfel, studiul comparativ întreprins în ultimii ani asupra instinctului social la diferite apide a stabilit că instinctul meliponinelor (albinele fără ac, n.tr.) este intermediar în privinţa complexităţii, între tendinţa încă rudimentară a bombidelor şi experimentatele albine: totuşi, între albine şi meliponine nu se poate stabili un raport de filiaţie19. Probabil, complicaţia ma mică a acestor societăţi diverse nu depinde de numărul ma mult sau mai puţin important, de elemente acumulate. Ne găsir mai curând în faţa unei teme muzicale care s-ar fi transpus integral într-un număr de tonuri şi pe care s-ar fi executat apoi diverse variaţiuni, unele foarte simple, altele infinit de savante. Cât despre tema originară, ea este pretutindeni şi nicăieri. în zadar am vrea s-o reţinem ca reprezentare: aceasta a fost, neîndoielnic, la origine, de domeniul simţituhii, mai curând decât al gânditului. Aceeaşi impresie o avem în prezenţa instinctului paralizant al anumitor viespi. Se ştie că felurite specii de himenoptere paralizante îşi depun ouăle în păianjeni, scarabei şi omizi, care vor continua să trăiască imobilizate un număr de zile şi vor servi ca hrană proaspătă larvelor, fiind anterior supuse de viespe unei savante operaţii chirurgicale. înţepătura aplicată centrilor nervoşi ai victimei, pentru a o imobiliza fără s-o ucidă, este reglată de aceste specii de himenoptere corespunzător genului de pradă cu care au de-a face. Viespea care atacă o larvă a scarabeului Cetonia, nu înţeapă decât un punct, dar acolo sunt concentraţi ganglionii motori şi numai ei, înţeparea altor ganglioni putând provoca moartea larvei, ceea ce trebuie evitat20. Viespea-de-groapă (Sphex) cu aripi galbene, care şi-a ales ca victimă greierele, ştie că el are trei centri nervoşi care îi coordonează cele trei perechi de membre, sau cel puţin procedează ca şi cum ar şti. înţeapă întâi sub gât, apoi în spatele protorace-lui, în fine spre începutul abdomenului21. Viespea de nisip sbur-lită (Amophilul) aplică nouă înţepături succesive în nouă centri nervoşi ai omizii sale, apoi îi înhaţă capul şi i-1 morfoleşte cât să-i provoace paralizia, tară să moară22. Tema generală este „necesitatea de a paraliza fără să ucidă”: Variaţiile sunt subordonate structurii victimei pe care se operează. Fără îndoială, trebuie ca operaţia să fie executată întotdeauna fără greş. S-a arătat, în ultimul timp, că se întâmplă ca amophilul Sphex să ucidă omida, în loc s-o paralizeze, sau că uneori nu o paralizează decât pe jumătate23. Dar din faptul că instinctul este supus greşelii, ca şi inteligenţa, că şi el poate comite erori individuale, nu rezultă deloc faptul că instinctul lui Sphex a fost dobândit prin tatonări inteligente, cum s-a pretins. Să presupunem că, de-a lungul timpului, viespea Sphex a ajuns să recunoască prin pipăi-rc, unul câte unul, punctele din corpul victimei, care trebuiesc înţepate pentru a o imobiliza şi a izbutit să înveţe tratamentul special care trebuie aplicat creierului pentru ca paralizia să survină fără a provoca moartea, dar cum să presupunem că elemente atât de speciale, ale unei cunoaşteri atât de precise s-au transmis cu regularitate, unul câte unul, prin ereditate? Dacă ar exista, în toată experienţa noastră actuală, un singur exemplu indiscutabil de asemenea transmitere, ereditatea caracterelor dobândite n-ar mai fi contestată de nimeni. în realitate, transmiterea ereditară a obiceiurilor căpătate se face imprecis şi neregulat, prcsupunând că se face vreodată cu adevărat.

Dar toată dificultatea vine din faptul că vrem să traducem ştiinţa himenopterclor în limbajul inteligenţei. Atunci suntem constrânşi să ne însuşim viespea entomologului, care cunoaşte omida ca pe restul lucrurilor, adică din afară, tară să aibă un interes special şi vital pentru ea. Ca şi entomologul, viespea Sphex ar avea de învăţat una câte una poziţiile centrilor nervoşi ai omizii, ar trebui să dobândească cel puţin cunoaşterea practică a acestor poziţii, experimentând efectele înţepăturii sale. Dar n-ar mai fi acelaşi lucru dacă se presupune că între Sphex şi victima sa există o simpatie (în sensul etimologic al cuvântului) care se informează din interior, ca să spunem aşa, asupra vulnerabilităţii omizii. Acest sentiment de vulnerabilitate ar putea să nu datoreze nimic percepţiei exterioare şi să rezulte doar din confruntarea viespii şi a omizii, considerate nu ca două organisr me, ci ca două activităţi. El ar exprima într-o formă concretă raportul dintre ele. Desigur, o teorie ştiinţifică nu poate invoca acest gen de considerente. Ea nu poate pune acţiunea înaintea organizării, simpatia înaintea percepţiei şi a cunoaşterii. Dar, încă o dată, sau filosofia nu arc nimic de văzut aici, sau rolul I începe acolo unde sfârşcşte cel al ştiinţei.

Că face din instinct „un reflex compus”, un obicei căpătat prin inteligenţă şi devenit automatism, sau o sumă de mici avantaje întâmplătoare, acumulate şi fixate prin selecţie, în toate cazurile ştiinţa tinde să descompună complet instinctul fie în demersuri inteligente, fie în mecanisme construite piesă cu piesă, asemeni celor care alcătuiesc inteligenţa noastră. Dar cum să nu remarcăm că ştiinţa însăşi invită filosofia să ia lucrurile altfel? Dacă biologia ar mai fi încă la momentul Aristotel, dacă ar considera seria fiinţelor vii ca uniliniară, dacă ne-ar arăta întreaga viaţă ca evoluând către inteligenţă şi, de aceea, trecând prin sensibilitate şi instinct, am avea dreptul, ca fiinţe inteligente, să ne întoarcem spre manifestările anterioare şi deci inferioare ale vieţii, şi să pretindem a le menţine, fără să le deformăm, în cadrele inteligenţei noastre. Dar unul din rezultatele cele mai clare ale biologiei a fost să arate că evoluţia s-a făcut în direcţii divergente. La extremitatea a două din aceste direcţii – principalele – găsim inteligenţa şi instinctul sub formele lor aproape pure. Pentru ce s-ar descompune atunci instinctul în elemente inteligente? Pentru ce chiar în termeni cu totul inteligibili? Nu se vede oare că a vorbi aici despre inteligent sau despre absolut inteligibil înseamnă a reveni la teoria aristotelică a naturii? Fără îndoială, e mult mai bine să se revină aici, decât să ne oprim deodată în faţa instinctului, ca în faţa unui mister insondabil. Dar, nefund de domeniul inteligenţei, instinctul nici nu este situat în afara limitelor spiritului. în fenomene de sentiment, de simpatii şi antipatii inflexibile, experimentăm în noi înşine, sub o formă mult mai vagă şi prea pătrunsă de inteligenţă, ceva din ce trebuie să se petreacă în conştiinţa unei insecte acţionând instinctiv. Evoluţia nu face dccât să îndepărteze între ele, pentru a le dezvolta până la capăt, elemente care, la origine, se întrepătrund. Mai exact, inteligenţa este, înainte de toate, însuşirea de a raporta un punct din spaţiu la altul, un obiect material, la atul; ea se aplică tuturor lucrurilor, dar rămânând în afara lor, iar dintr-o cauză profundă ea nu observă niciodată decât difuzarea ei în efecte alăturate. Oricare ar fi forţa ce se exprimă în geneza sistemului nervos al omizii, noi nu o percepem, cu ochii şi inteligenţa, decât ca pe o alăturare de nervi şi centri nervoşi. Este adevărat că percepem astfel întregul efect extem. Viespea Sphex nu sesizează din el dccât puţine lucruri, adică exact ceea ce o interesează; cel puţin însă îl sesizează dinlăuntru, cu totul altfel decât printr-un proces de cunoaştere, printr-o intuiţie (mai curând trăită decât reprezentată) care seamănă cu ceea ce se numeşte la noi simpatie divinatorie.

Este un fapt remarcabil acest du-tc-vino al teoriilor ştiinţifice ale instinctului între inteligent şi doar inteligibil, vreau să spun între asimilarea instinctului la o inteligenţă „decăzută” şi reducerea lui la un mecanism24. Fiecare din aceste două sisteme de explicaţie triumfă în critica făcută celuilalt, primul când ne va arăta că instinctul nu poate fi un pur reflex, al doilea când spune că este altceva decât inteligenţa, chiar decăzută în inconştienţă. Ce-i de spus, dacă nu că aici sunt două simbolisme la fel de acceptabile prin anumite laturi, iar prin altele, tot atât de inadecvate obiectului lor? Explicaţia concretă, nu ştiinţifică, ci metaştiinţifică, trebuie căutată pe cu totul altă cale, nu în direcţia inteligenţei, ci în a „simpatiei”.

Instinctul este simpatie. Dacă această simpatic şi-ar putea extinde obiectul şi ar putea să reflecteze asupra sa însăşi, ne-ar oferi cheia operaţiilor vitale, la fel cum inteligenţa, dezvoltată şi reabilitată, ne-ar introduce în materie. Căci n-o vom repeta niciodată prea mult, inteligenţa şi instinctul sunt îndreptate în două sensuri opuse, prima spre materia neînsufleţită, cealaltă spre viaţă. Inteligenţa, prin mijlocirea ştiinţei care este opera sa, ne va furniza din ce în ce mai complet secretul operaţiilor fizice; despre viaţă ea nu ne aduce şi nu pretinde că ne aduce decât o interpretare în termeni de inerţie. Ea se învârte împrejur, luând din afară cât mai multe imagini asupra obiectului pe care îl apropie, în loc să pătrundă în el. Pe când intuiţia, adică instinctul dezinteresat, conştient de sine, capabil să reflecteze asupra obiectului său şi să-1 lărgească nedefinit, ne va conduce chiar în interiorul vieţii.

Că un efort de acest fel nu este imposibil, ne-o dovedeşte existenţa la om a unei însuşiri estetice, alături de percepţia normală. Ochiul nostru observă trăsăturile fiinţei vii, dar adunate la un loc şi organizate. îi scapă intenţia vieţii, mişcarea simplă care trece prin liniile de evoluţie, care le pune în relaţie şi le dă o semnificaţie. Tocmai această intenţie vrea s-o recupereze artistul situându-se în interiorul obiectului printr-un fel de simpatie şi înlăturând, printr-un efort de intuiţie, bariera pusă de spaţiu între el şi model. Este adevărat că intuiţia estetică, precum şi percepţia exterioară, de altfel, nu ating decât individualul. Dar se poate concepe o cercetare îndreptată în acelaşi sens cu arta şi care şi-ar lua ca obiect viaţa în general, ca şi ştiinţa fizică, urmărind până la capăt direcţia percepţiei exterioare, prelungită în legile generale ale faptelor individuale. Fără îndoială, niciodată această filosofic nu va obţine de la obiectul ei o cunoaştere comparabilă cu aceea pe care o capătă ştiinţa de la al său. Inteligenţa rămâne nucleul luminos, împrejurul căaiia instinctul, chiar lărgit şi curăţat de intuiţie, nu formează decât o nebulozitate. Dar, în locul cunoaşterii propriu-zise, rezervată inteligenţei pure, intuiţia va putea să înlesnească sesizarea a ceea ce datele inteligenţei dobândesc deficitar şi să îngăduie desluşirea mijlocului de a le completa. Pe de o parte, într-adevăr, ea va folosi chiar mecanismul inteligenţei pentru a releva cum cadrul intelectual nu-şi mai găseşte aici aplicaţia exactă, iar pe de altă parte, prin propria lucrare intuiţia ne va sugera cel puţin sentimentul vag a ceea ce trebuia pus în locul cadrului intelectual. Astfel, ea va putea să împingă inteligenţa la recunoaşterea faptului că viaţa nu intră cu totul nici în categoria multiplului, nici în cea a unicului, că nici cauzalitatea mecanică nici finalitatea nu dau procesului vital o interpretare corespunzătoare. Apoi, prin comunicarea simpatică stabilită de intuiţie, între noi şi restul lumii vii, prin amplificarea conştiinţei, determinată de ea, ne va introduce în domeniul vieţii, care este întrepătrundere, creaţie continuată nedefinit. Dar dacă, prin aceasta depăşeşte inteligenţa, tocmai de la inteligenţă vine şocul care face intuiţia să urce până unde se află. Fără inteligenţă ca s-ar fi limitat, sub formă de instinct, la obiectul special care o interesează practic, şi s-ar exterioriza prin el în mişcări de locomoţie.

Cum teoria cunoaşterii trebuie să ţină seama de inteligenţă şi intuiţie, şi cum trebuie făcută între ele o distincţie destul de fermă, teoria cunoaşterii se încurcă în dificultăţi insolubile, creând fantome de idei, de care se agaţă fantome de probleme, ceea ce vom încerca să arătăm ceva mai încolo. Se va vedea că problema cunoaşterii, abandonată astfel, este tot una cu problema metafizică, şi că ambele se eliberează de experienţă. într-adevăr, pe de o parte, dacă inteligenţa se coordonează cu materia iar intuiţia cu viaţa, va trebui să le strângem la un loc pentru a extrage din ele chintesenţa obiectului; deci metafizica va fi îndepărtată din teoria cunoaşterii. Dar, pe de altă parte, dacă s-a scindat astfel conştiinţa în intuiţie şi inteligenţă, a fost din necesitatea de a se aplica materiei şi concomitent de a urma curentul vieţii. Dedublarea conştiinţei ar tinde astfel la dubla formă a realului, iar teoria cunoaşterii va fi îndepărtată din metafizică. într-adevăr, fiecare din aceste două cercetări conduce la cealaltă: ele formează un cerc, iar el nu poate avea drept centru decât studiul empiric al evoluţiei. Numai privind conştiinţa cum străbate lumea materială – pierzându-se şi regăsindu-se, divizându-se şi reîntregindu-sc – ne vom forma o idee despre opoziţia reciprocă a celor doi termeni, ca şi, poate, despre originea lor comună. Dar, pe de altă parte, sprijinindu-se pe opoziţia celor două elemente şi pe comunitatea de origine, vom desprinc mai clar însuşi sensul evoluţiei.

Acesta va fi obiectul următorului nostru capitol. Dar deji faptele pe care le-am trecut în revistă sugerează ideea alipirii vieţii fie la conştiinţa însăşi, fie la ceva care să-i semene.

În tot cuprinsul regnului animal, spuneam, conştiinţa apare ca proporţională cu capacitatea fiinţei vii de a alege. Ea luminează zona de virtualitate ce învăluie actul. Măsoară depărtarea dintre ceea ce se face şi ceea ce s-ar putea face. Imaginată dinafară, am putea s-o luăm drept un simplu auxiliar al acţiunii, o lumină pe care acţiunea o aprinde, seânteie trecătoare ce ţâşneşte din frecarea acţiunii reale de acţiunile posibile. Dar trebuie observat că lucrurile s-ar petrece exact la fel dacă, în loc să fie un efect, conştiinţa ar fi cauză. Se poate presupune că, chiar la animalul cel mai rudimentar, conştiinţa acoperă, de drept, un câmp enorm, dar ea e strânsă, de fapt, într-un fel de menghină: fiecare progres al centrilor nervoşi, oferind organismului posibilitatea de alegere dintr-un număr mai mare de acţiuni, ar lansa un apel virtualităţilor capabile să copleşească realul, ar slăbi astfel menghinca şi ar îngădui conştiinţei să treacă mai liber. în a doua ipoteză, ca şi în prima, conştiinţa ar fi instrumentul acţiunii; dar e şi mai îndreptăţit să spunem că acţiunea este instrumentul conştiinţei, căci complicarea acţiunii prin ea însăşi şi punerea în mişcare a acţiunii cu acţiunea ar fi, pentru conştiinţa captivă singurul mijloc posibil de eliberare. Cum să alegi între cele două ipoteze? Dacă prima ar fi adevărată, conştiinţa ar indica exact, în fiecare clipă, starea creierului; paralelismul (în măsura în care este inteligibil) ar fi strict între starea psihologică şi starea cerebrală. în a doua ipoteză, dimpotrivă, ar exista solidaritatea şi interdependenţa între creier şi conştiinţă, dar nu paralelism: cu cât creierul se va complica, sporind astfel numărul acţiunilor posibile între care are de ales organismul, cu atât conştiinţa va trebui să-şi copleşească concomitentul său fizic. Astfel, amintirea aceluiaşi spectacol, la care vor fi asistat, va modifica probabil la fel un creier de câine şi unul de om, dacă percepţia a fost aceeaşi; totuşi amintirea va trebui să fie cu totul altceva într-o conştiinţă de om decât într-una de câine. La acesta amintirea va rămânc captiva percepţiei; ea nu se va trezi decât atunci când o percepţie analoagă o va chema, reprodiicând acelaşi spectacol; amintirea se va manifesta printr-o recunoaştere mai cunndjucată decât gândită, a percepţiei actuale şi prea puţin printr-o renaştere veritabilă a însăşi amintirii. Omul dimpotrivă, este în stare să evoce amintirea după voie, în orice moment, independent de percepţia actuală. El nu se mărgineşte să-şi joace viaţa trecută, el şi-o reprezintă şi o visează. Modificarea locală a creierului, de care este legată amintirea, fiind aceeaşi de ambele părţi, diferenţa psihologică între cele două amintiri nu-şi va putea găsi motivul în cutare sau cutare diferenţă de detaliu dintre cele două mecanisme cerebrale, ci în diferenţa dintre creiere luate global: cele mai complexe dintre ele, punând un număr mai mare de mecanisme în acţiuni reciproce, va fi îngăduit conştiinţei să se desprindă din strânsoarea unora şi altora, şi să ajungă la independenţă. Că lucrurile se petrec chiar aşa, că a doua dintre ipoteze este cea pentru care trebuie optat, e tocmai ceea ce am încercat să dovedim într-o lucrare anterioară, prin studiul faptelor care scot mai bine în evidenţă relaţia dintre starea conştientă şi cerebrală, faptele recunoaşterii normale şi patologice, îndeosebi afaziile25. Dar aceasta putea prevedea la fel de bine şi raţionamentul. Am arătat pe ce postulat contradictoriu cu sine, pe ce confuzie a celor două simbolisme incompatibile se sprijină ipoteza unei echivalenţe între starea cerebrală şi starea psihologică2'1.

Privită astfel, evoluţia vieţii capătă un sens mai clar, cât timp nu poate fi subsumată unei idei autentice. Lucrurile se petrec de parcă un puternic curent de conştiinţă ar fi pătruns în materie, încărcat ca orice conştiinţă, cu o mare mulţime de virtualităţi care se întrepătrund. El a împins materia la organizare, dar mişcarea lui a fost totodată infinit de încetinită şi divizată. într-adevăr, pe de o parte conştiinţa a trebuit să aţipească, precum o crisalidă în învelişul în care îşi pregăteşte aripile, iar pe de alta numeroasele tendinţe pe care le includea s-au repartizat între serii divergente de organisme, care de altfel exteriorizau aceste tendinţe prin mişcări, mai mult decât Ic exteriorizau prin reprezentări. în cursul acestei evoluţii, în timp ce unele organisme adormeau din ce în ce mai adânc, altele se deşteptau tot mai complet, iar torpoarea unora folosea activităţii celorlalte. Dar deşteptarea se putea face în două feluri. Viaţa, adică conştiinţa proiectată prin materie, îşi fixa atenţia asupra propriei mişcări, sau asupra materiei străbătute. Ea se orienta astfel fie în direcţia intuiţiei, fie în a inteligenţei. Intuiţia, în primul rând, pare preferabilă inteligenţei, pentru că viaţa şi conştiinţa îşi rămân aici interne lor înşile. Dar spectacolul evoluţiei fiinţelor vii ne arată că ea nu putea merge prea departe. Din partea intuiţiei conştiinţa s-a pomenit înăbuşită în asemenea măsură, îneât a trebuit să slăbească intuiţia până la instinct, adică să nu îmbrăţişeze decât o foarte mică porţiune din viaţa care o interesa; porţiunea pe care încă o mai îmbrăţişează atingând-o aproape Iară s-o vadă. în această parte orizontul s-a închis numaidecât. Dimpotrivă, conştiinţa delimitându-se în inteligenţă, deci concentrându-se mai întâi în materie, pare astfel să se exteriorizeze faţă de ea însăşi; dar, tocmai pentru că se adaptează obiectelor din afară, conştiinţa ajunge să circule printre ele, să treacă peste obstacole, să-şi lărgească mereu domeniul. Odată eliberată, ea se poate retrage înlăuntru şi să deştepte virtualităţile intuiţiei care mai dormitează în ea.

Din acest punct de vedere conştiinţa nu numai că se prezintă ca principalul motor al evoluţiei, dar printre fiinţele conştiente omul va ocupa un loc privilegiat. între animale şi el este o diferenţă nu de grad, ci de natură. Aşteptând ca această concluzie să se desprindă din capitolul viitor, să arătăm cum analizele precedente o sugerează.

Este demnă de remarcat extraordinara disproporţie dintre consecinţele unei invenţii şi invenţia însăşi. Spuneam că inteligenţa s-a modelat după materie şi că ţinteşte mai întâi la fabricare. Dar ea fabrică doar pentru a fabrica sau, involuntar şi chiar inconştient, inteligenţa urmăreşte cu totul altceva? A fabrica înseamnă a informa materia, a o mlădia şi plia, a o preface în instrument, ca să punem stăpânirc pe ea. Tocmai de această stăpânire profită umanitatea, mult mai mult decât de rezultatul material al invenţiei propriu-zise. Obţinerea unor avantaje directe din obiectul fabricat, de către un animal inteligent -chiar dacă acest avantaj este tot ceea ce urmărea inventatorul -înseamnă prea puţin în comparaţie cu noile idei şi sentimente pe care invenţia le poate determina, ca şi cum ar avea ca efect esenţial să ne înalţe peste noi înşine, să ne lărgească orizontul. Intre efect şi cauză disproporţia este atât de mare, îneât e greu de considerat cauza ca producătoare a efectului său. Ea îl declanşează, imprimându-i, ce-i drept, direcţia sa. Totul se petrece ca şi cum sechestrul inteligenţei pe materie ar avea ca scop principal să lase a trece ceva pe care materia îl opreşte.

Aceeaşi impresie se desprinde dintr-o comparaţie între creierul omului şi al animalelor. Diferenţa pare, la început, doar una de volum şi complexitate. Dar trebuie să fie cu totulaltceva, judecind după funcţionare. La animal mecanismele motoare pe care creierul izbutise să le înjghebe, cu alte cuvinte, obiceiurile pe care voinţa lui le capătă, nu au alt obiect şi alt efect, decât să execute mişcările schiţate în obiceiuri, înmagazinate în mecanisme. Pe când la om obiceiul motor poate avea un al doilea rezultat, incomparabil cu primul. El poate ţine în şah alte obiceiuri motoare şi astfel, supunând automatismul, pune în libertate conştiinţa. Este cunoscut faptul că limbajul ocupă un vast teritoriu în creierul uman. Mecanismele cerebrale care corespund cuvintelor au specificul că pot fi puse în corelaţie cu alte mecanisme, cum ar fi cele care corespund lucrurilor, sau pot fi puse în interacţiune reciprocă: în acest timp conştiinţa, care fusese antrenată şi afundată în săvârşirca actului, îşi recapătă libertatea.27

Diferenţa trebuie să fie deci mai radicală decât s-ar crede la un examen superficial. E aceea dintre un mecanism care atrage atenţia şi unul care o poate distrage. Maşina primitivă cu aburi, cum a conceput-o Newcomen, necesită prezenţa unei persoane însărcinate numai cu manevrarea robinetelor, fie pentru a introduce aburul în cilindru, fie apa rece destinată condensării. Se povesteşte că un copil care făcea aceste operaţii, plictisit de treaba lui, a avut ideea să lege manivelele robinetelor prin şnururi, de balansierul maşinii. De atunci maşina a început să deschidă şi să închidă singură robinetele, funcţionând fără ajutor. Un observator care ar fi comparat structura celei de a doua maşini cu piima, fără a-1 interesa cei doi copii însărcinaţi cu supravegherea, n-ar fi găsit între ele decât o diferenţă neînsemnată, într-adevăr, când nu priveşti decât maşinile, este tot ce se poate observa. Dar dacă arunci o privire asupra copiilor, vei vedea că unul este absorbit de supraveghere, în timp ce altul este liber şi că, din acest punct de vedere diferenţa între cele două maşini este radicală, prima reţinând atenţia, a doua elibe-rând-o. Este o deosebire de acelaşi fel, credem noi, cu aceea dintre creierul animalului şi al omului.

În rezumat, dacă ne exprimăm în termenii finalităţii, trebuie spus despre conştiinţă că, după ce a fost constrânsă, spre a se elibera, să scindeze organizarea în două părţi complementare, vegetalele pe de o parte şi animalele pe de alta, a căutat o ieşire în direcţiile instinctului şi inteligenţei: conştiinţa n-a găsit ieşirea prin instinct şi n-a obţinut-o prin inteligenţă decât făcând saltul de la animal la om. Ca şi cum, în ultimă instanţă, omul ar reprezenta raţiunea de a fi a întregii organizări a vieţii pe pământ. Dar aceasta n-ar fi decât un fel de-a vorbi. în realitate nu există decât un anumit curent al existenţei şi curentul antagonist; de aici întreaga evoluţie a vieţii. Trebuie să ne apropiem cât mai mult de opoziţia acestor două curente. Poate le vom descoperi astfel un izvor comun. Prin aceasta vom pătrunde neîndoielnic şi în cele mai obscure zone ale metafizicii. Dar, cum cele două direcţii de urmărit sunt marcate în inteligenţă pe de o parte, în instinct şi intuiţie pe de alta, ne temem să nu ne rătăcim. Spectacolul evoluţiei vieţii ne sugerează o anumită concepţie a cunoaşterii şi o anumită metafizică, ce se implică reciproc. Odată degajată, aceastalafizică şi această critică vor arunca o oarecare lumină, la rindu-lc, asupra ansamblului evoluţiei.

Note

1 Acest punct de vedere asupra adaptării a fost semnalat de M. F. Marin într-un remarcabil articol asupra Originii speciilor (Revue scientifique, nov. 1901, p. 580).

2 De Saporta şi Marion, L'Evohition des Crytogames, 1881, p. 37.

3 Asupra fixării şi parazitismului în general, vezi lucrarea lui Houssay, La forme et la vie, Paris, 1900, p. 721-807.

4 Cope, Op. cit., p. 76.

5 Aşa cum planta, în anumite cazuri, recapătă însuşirea care dormea în sine, de a se mişca activ, la fel animalul, în circumstanţe excepţionale, se poate reaşeza în condiţiile vieţii vegetative şi să dezvolte în sine un echivalent al funcţiei clorofiliene. într-adevăr, din recentele experienţe ale lui Măria von Linden, pare să rezulte că crisalida şi omizile diverselor Lepidoptere, sub influenţa luminii, fixează carbonul din acidul carbonic atmosferic (M. von Linden, L'assimilation de 1'acide carbonic par Ies crysalides de Lepidopteres, C. R. de la Soc. de biologie, 1905, p. 695 şi urm.).

6 Archives de physiologie, 1892.

7 De Manaceine, Quelques observations experimentales sur l'influence de l'insomnie absolu (Arch. i/al. de biologie, t. XXI, p. 322 şi urm.). Recent, observaţii analoage au fost făcute asupra unui om mort de inaniţie după un post de 35 de zile. Vezi, în această problemă, în Analele biologice din 1898, p. 338, rezumatul unei lucrări (în limba rusă) a lui Tarakevici şi Sciasnâi.

8 Cuvier spunea: „Sistemul nervos este, în fond, întregul animal; celelalte sisteme nu sunt acolo decât pentru a-1 servi” (Sur un nouveau repprochement ă etablir entre Ies classes qui composent le regne animal. Archives du Museum d'histoire naturelle, Paris, 1812, p. 73-84). în mod normal ar trebui impuse acestei formulări o mulţime de restricţii; ar trebui ţinut seama, spre exemplu, de cazurile de degradare şi de regresiune în care sistemul nervos trece pe planul doi. Şi mai ales trebuie alăturate sistemului nervos aparatele senzoriale pe de o parte, motorii pe de alta, între care el serveşte ca intermediar. Cf. Fostei”, art. Physiology, din Enciclopaedia Britanica, Edinburg, 1885, p. 17.

c) Vezi asupra acestor diferite chestiuni lucrarea lui Gaudry, Essai de paleontologie physique, Paris, 1896, p. 14-16 şi 78-79.

1(1 Vezi în legătură cu acest subiect Shaler, The Individual, New York, 1900, p. 118-125.

„ Acest punct de vedere este constatat de Rene Quinton care consideră mamiferele carnivore şi rumegătoare, ca şi anumite păsări, drept ulterioare omului (R. Quinton, L 'eau de mer milieu organique, Paris, 1904, p. 435). în treacăt fie spus, concluziile noastre generale, deşi foarte diferite de cele ale lui Quinton, nu au nimic ireconciliabil cu ele; căci dacă evoluţia a fost aşa cum ne-o reprezentăm noi, vertebratele au trebuit să facă eforturi pentru a se menţine în condiţii de acţiune mai favorabile, acelea chiar în care viaţa s-a situat la început.

I2D1. Paul Lacombe a relevat influenţa capitală pe care marile invenţii au exercitat-o asupra evoluţiei umanităţii (P. Lacombe, De l'histoire consideree comme science, Paris, 1894. Vezi, în special, pp. 168-247).

13 Bouvier, La nidification des Abeilles a 1 'air libre (C. R. de l'Acad. des sciences, 1 mai 1906).

14 Platon, Phedre, 265E.

15 Asupra tuturor acestor chestiuni vom reveni în capitolul următor.

„'Vom reveni asupra acestei chestiuni în capitolul III, p. 281.

17 Matiere et Memoire, cap. I.

18 Vezi lucrările lui Darwin, Les plantes grimpantes, trad. Gordon, Paris, 1890, şi La fecondation de Orchidees par les Insectes, trad. Rerolle, Paris, 1892 (n.a.). Cf. în româneşte: Charles Darwin, Mişcările plantelor căţărătoare, capacitatea de mişcare la plante, ed. Academiei R. S. R., 1970, şi Efectele fecundării încrucişate şi ale autofecundării în regnul vegetal. Diferite dispozitive cu ajutorul cărora orhideele sunt fecundate de către insecte, ed. Acad. R. S. R., 1964 (n.tr).

19 Buttel-Reepen, Die phylogenetische Entstehung des Bienenstaates (Biol. Centralblatt, XXIII, 1903), p. 108 în special.

1 Fabre, Souvenirs entomologiques, 3C serie, Paris. 1890, p.

21 Fabre, Souvenirs entomologiques, seria 1, ed. a 3-a, Paris, 1894, p. 93 şi urm.

22 Fabre, Nouveaux souvenirs entomologiques, Paris, 1882, p. 14 şi urm.

23 Pecham, Wasps, solii'ary and social, Westminster, 1905, p. 28 şi urm.

24 Vezi îndeosebi, dintre lucrările recente, Bethe, Diirfen wir den Ameisen undBienen psychische Qualităten zuschreiben? (Arch. f. d. ges. Physiologie, 1898) şi Forel, Un apercu de psychologie comparee (Annee psychologique, 1895).

25 Materie şi memorie, cap. II, III.

26 Le paralogisme psycho-physiologique (Revue de metaphysique, nov. 1904).

27 Un geolog pe care am avut prilejul să-1 cităm, N. S. Shaler, spune foarte bine: „Când ajungem la om, parcă ar fi abolită vechea supunere a spiritului faţă de corp, iar părţile intelectuale se dezvoltă cu o rapiditate extraordinară, structura corpului rămânând identică cu ce are esenţial” (Shaler, The Interpretation of nature, Boston, 1899, p. 187).