Roman, 1.1.1937

Iubitul meu Geo Bogza, Este ora 12, s-a tras cu puşca în cartier şi m-am trezit; acum când începe anul, primul meu gând se îndreaptă spre tine şi Elly, vă îmbrăţişez pe amândoi cu dragoste caldă şi cu cele mai bune urări.

Tot ce mi-ai scris am primit, dar trebuie să ştii şi să mă ierţi că zilele acestea am fost extrem de ocupat.

Pentru două zile a fost la mine Mihail Sebastian şi în acest timp am mai avut vizite, am avut o imensă bucurie că a venit să mă vadă, el mă linişteşte şi mă înţelege până în adâncul sufletului1.

1 Mihail Sebastian, Jurnal ed. Cit., p. 102-103: „Miercuri, 30 [decembrie 1936] M-am întors aseară de la Roman, unde fusesem pentru a doua oară să-1 văd pe Blecher.

E poate obişnuinţa – dar mie mi s-a părut mai bine decât data trecută. Cu vremea, dacă aş trăi mereu lângă el, aş ajunge probabil să cred că tragedia lui e normală. Nu există tragedii trăite zi la zi. O ştiu Puţm şi din propria mea viaţă. Dincolo de 24 de ore – începe obişnuinţa, adică acceptarea.

În ce-1 priveşte pe Blecher – este mult mai descurajat. Mi-a vorbit moartea lui, pe care o crede apropiată.

— Mă gândesc – zicea – că Jules Renard a murit la 1911. Din de-Părtare, moartea devine aşa de indiferentă. Să mi se pară şi mie că am murit de mult, de la 1911. Nu mă sperii de moarte. O să mă odihnesc, ° să dorm. Oh, ce bine o să mă întind şi ce bine o să dorm. Uite, am „nceput să scriu un roman. Dar nu ţin neapărat să-1 termin. Dacă voi muri

Când vii la Roman cu Elly? Aveam intenţia ca să-ţi trimit ceva, însă nu s-a putut acum pentru că Friddy, care se ocupă de aceste lucruri, este acum cam bolnavă. Îţi va spune Mihail Sebastian, dacă îl vei întreba, ce este cu dânsa.

Te îmbrăţişez şi vă sărut pe tine şi pe Elly. Îţi mulţumesc pentru scrisorile trimise pe care le-am cetit cu cea mai viei emoţie din viaţa mea, M. Blecher înainte, cred că nici nu voi regreta că nu l-am terminat. Ce puţin lucru e pentru mine literatura şi cât de puţin timp îmi ocupă! M-am gândit în ultima vreme să mă sinucid. Dar e greu. Nu am cu ce. Cel mai simplu ar fi să mă spânzur – dar pentru asta ar trebui să bat un cui în perete, m-ar auzi Olimpia, ar veni imediat înăuntru şi n-aş mai putea face nimic. Am cerut să-mi cumpere sodă caustică, sub un pretext oarecare – dar n-au lăsat-o părinţii mei. Ce stupid am fost că nu mi-am cumpărat vâ revolver pe vremea în care mai umblam şi puteam să-1 cumpăr.

A doua zi, adică ieri-dimineaţă, mi-a cerut scuze pentru această mărturisire:

— Te rog să mă ierţi. Nu ştiu ce am avut. Mie nu-mi place să mă vait. Am oroare de sentimentalisme.

Ce mă bucură şi mă emoţionează în el sunt resursele lui, încă neatacate, de copilărie, de umor, de exuberanţă. Cu câtă bună-credinţă, cu câtă silinţă îmi cânta din acordeon diverse tangouri şi foxtroturi. Să fie într-asta un efort de bucurie, în fond iremediabil pierdută?

Îmi povestea diverse jocuri de astă-vară, când era Geo Bogza la el. Se jucau de-a vaporul. Bogza îi remorca patul, iar Blecher dădea semnalul de plecare. În perete bătuseră un aviz: „Este interzis a se sui pe catarg şi a scuipa de sus în camera maşinilor”.

Mi-a arătat un album de fotografii (Solange, Ernest, Creaţă, scene de la Berck, de la Leysin, de la Tekirghiol.). M-am oprit să nu plâng privind o fotografie a lui de la 17 ani – figură admirabilă de adolescent-„J'etais beau gosse, hein?”

Am plecat pe la orele patru – dar de ce n-am avut curajul să-1 în1' brăţişez, să-i spun mai multe, să fac un gest de frate, ceva care să-i araK că nu e singur, că nu este absolut şi fără salvare singur?

Şi totuşi, singur este”.