Roman, 23. XI.1936

Iubitul şi marele meu Geo Bogza, în fine azi am primit de la tine rândurile pe care le aŞteptam. Cu mare nerăbdare le aşteptam, trebuie să-ţi spun. În ultimul timp a fost între noi nu ştiu ce anume care ţine

Poate de dezamăgirile tale, dar mai ales de indolenţa mea.

Când am o preocupare mare trăiesc într-o febră, într-o nelinişte care mă împiedică să fac cel mai mărunt gest util sau urgent; sunt complet anihilat, distrus de aşteptarea mej stupidă. Iată ce-au fost zilele mele în aşteptarea cărţii, în; timpul tratativelor cu editorul meu.

Îţi va spune odată Mihail Sebastian tot ce-a fost în legătură cu această apariţie. Îţi închipui, cred, că nu au mers lui crurile ca pe bile şi acum când cartea va fi în fine în librării surâsul meu, departe de a fi unul de extremă satisfacţie, va fi, poate, identic aceluia, obosit, pe care îl are o femeie dup$f naştere.

Toate acestea m-au împiedicat să-ţi scriu.

Îţi mărturisesc că acum când fac bilanţul lor, sunt cu totul umilit de meschinătatea lor şi când mă gândesc că tu în timpul acesta ai avut intense şi reale preocupări „din viaţă! Nu din cărţi” îmi vine să mă ascund de ruşine.

Cert, n-am dus-o prea uşor nici eu în anumite privinţe, în afară de literatură. Am avut complicaţii cu boala, foartef grele şi foarte dureroase însă cred că nimic nu contează faţă! De disperările morale care rod mărunt în piept, ca nişte şoarecii

Ştiu că tu nu crezi în forţe oculte; nici eu – însă dacă ar exista asemenea forţe care să producă o echitate în lume, să împartă şi să repartizeze durerile, ei bine, îţi mărturisesl că aş lua asupra mea cu imensă bucurie disperările şi tristeţile tale, pentru a le suferi eu, fiziceşte, în carnea mea, decât să ştiu că te torturează pe tine. Poate vei găsi că e naiv acest gând, aşa e întotdeauna cu gândurile adânc simţite, care te-preocupă zile şi nopţi întregi: când le pui pe hârtie apar de-fll extraordinară naivitate. Şi totuşi gândul acesta este acela cu care mă culc în fiecare seară şi a cărui putinţă de realizare o doresc din tot sufletul şi din tot corpul meu.

Iată: dacă această hârtie şi acest angajament pot avea vreun sens, în domenii pe care nu le bănuim, începând chiar de azi, vreau să iau asupra mea toate disperările, toate neliniştile şi toate durerile tale.

Te rog iubitul meu Bogza, examinează tot ce-ţi scriu în profunzime, îţi scriu din adâncul meu şi nu râde de nimic, (în fond nimic în lumea asta nu este ridicul, în afară de anumite lucruri pur burgheze care nu merită decât un imens hohot de râs).

Şi acum, lucruri mai senine.

Când vii aici cu Elly? Cred că ştiţi, v-am scris mi se pare, că am un acordeon şi cânt din el aproape în fiecare zi. E un instrument splendid, vorbesc de acordeonul meu nu în general, cu ornamente de celuloid şi nichel, cu clape ca la piano şi nişte sunete admirabile. Exercitez mereu ca să mă perfecţionez; acum cânt „convenabil”.

Toate aici sunt în aceeaşi tonalitate cenuşie de viaţă monotonă şi solitară; azi a nins, era o lumină albă, neobişnuită în odaie. Pentru lunile de iarnă, m-am mutat tot în odaia din mijloc unde am stat şi anul trecut. Toate obiectele sunt la locul lor, exact ca şi anul trecut.

Bine ar fi dacă aţi putea veni şi să staţi mai mult timp; să ne pătrundem ca la Braşov, să fim egoişti, să ne închircim în prietenia noastră, să trăim câteva zile „pure”.

Toate astea, ştiu bine, sunt atât de departe de realităţi.

Vă trimit toată dragostea mea, mai caldă şi mai vie ca totdeauna, ca un vin care s-a învechit, M. Blecher127