A murit M. Blecher

B. Tzoani

S-a stins Blecher. Inima lui a încetat să mai bată şi, peste lumina arzătoare a ochilor lui vii şi iertători în umbra cărora adăsta un univers, au căzut pleoapele obosite ca o cortină peste un final sfâşietor de tragic. S-a stins ca un opaiţ muribund, învăluit de propria sa linişte, nemurire. Obosit, a depăşit lumea şi s-a înfrăţit cu nemărginitul şi eternitatea, acela care purta în firidele tainice ale unui suflet sfâşiat şi învins, lumini purificate de o suferinţă fără capăt şi fără-nceput. În lacrimile lui resemnate, amarnic de grele, de apăsătoare, plângeau, picături de umilinţă, boabe de sânge, un pumn de oameni, cu care destinul a încercat cu cinism limitele existenţei umane; oameni aduşi la viaţă pentru a cunoaşte capătul deznădejdii. Pietrificat de ghipsul care-i sugruma corpul, obligat să trăiască în această fortăreaţă care capătă densitatea granitului şi nu-1 lăsa să se înalţe, nu-i lăsa pieptul să se umfle, legat de măsuţa aceea unde zi şi noapte îşi depăna firul unei existenţe de calvar, Blecher are în construcţia lui intimă imaginea, viziunea unei lumi pe care nu a putut-o parcurge decât cu gândul. Sufletul îi clocoteşte, sângele îi fierbe. O revoltă intimă reţinută. Rezonanţa ei se sparge de fiecare perete al inimii lui, care se zbate ca un clopot vechi la moartea unui om. El depăşeşte durerea şi suferinţa lui. Le întrece şi de-acolo, de şi s, unde s-a ridicat, se priveşte pe sine. Are un zâmbet de dispreţ şi de milă. Îl revoltă nemişcarea celui de jos, sortit să-şi legene existenţa pe un loc bine stabilit şi limitat. Coboară lângă el. Nu vrea să-1 lase singur. Reintră în carapacea de ghips şi porneşte mai departe să străbată, întocmai unui condamnat, ultima porţiune din viaţă – cea mai grea, fiindcă cea mai aproape de final. Găseşte accente de blândeţe pentru el şi pentru alţii. Hoinar pe întortocheatele cărări ale lumii, propriul său gând îl alină şi toarnă în vinele lui uitarea. Sunt cele mai fericite clipe ale sale. Atunci crede că e asemeni celorlalţi. Un amalgam de carne, sânge şi gând. Şi deodată simte o durere ca o suliţă, străpungându-i spatele. Se cutremură fiindcă ştie că a fost o halucinaţie. Asta i-a fost viaţa. Intermitenţa dintre vis şi realitate, timpul scurs între două aduceri aminte. Paginile ce ni le-a lăsat şi, cu prisosinţă, ultima lui carte, Inimi cicatrizate, păstrează în spaţiile dintre litere şi rânduri răsuflarea lui greoaie, firimituri din inima lui, frânturi din cugetul său de o luciditate care 1-a trădat în permanenţă, fiindcă a creat în el conştiinţa suferinţei sale şi a creionat în linii dure, absolute, stampa funerară a sfârşitului său ca pe un tablou viu şi neîndurător. Blecher a murit undeva pe o uliţă a Romanului, în vârstă de numai 29 de ani. O viaţă scurtă, lipsită de speranţe, de bucurii.

Pe lespedea unde corpul său se odihneşte depunem o lacrimă de neuitată amintire pentru el, omul care a întruchipat simbioza ideală dintre suferinţă şi bunătate.

„Hasmonaea”, An XIX, n.12, iunie 1938, p. 27-28.