După moartea lui Blecher1

Geo Bogza

Cu un an înainte de a muri, într-o după-amiază de primăvară, la sanatoriul Saint Vincent de Paul, într-o cameră

1 O variantă a acestui text a fost publicată în Geo Bogza. Scrieri în proza, E. P. L., Bucureşti, 1959, voi. IV, p. 411-419.

Răcoroasă şi plină de penumbre, M. Blecher a început să-mi vorbească despre suferinţă şi s-a ridicat deodată împotriva ei.

Sunt oameni, a spus el, care cred suferinţa marea împărtăşanie a vieţii. Ei se complac în suferinţă, o acceptă ca pe un destin superior. A suferi înseamnă, după aceşti oameni, a primi de la viaţă cupa cu cea mai esenţială băutură pe care ea poate să o ofere. Ei fac caz de suferinţa lor şi şi-o iubesc ca pe un sceptru interior care îi înnobilează şi îi deosebeşte de restul lumii. Ah, mândria de a fi suferit în viaţă! Nu poate fi lucru mai fals, mai stupid.

Aici M. Blecher s-a oprit. Gura lui închisă a exprimat timp de câteva clipe un dispreţ adânc şi amar. Şi pe urmă a început din nou, izbucnind aproape: Mi-ar place să pot distruge mitul suferinţei. Să arăt că suferinţa e o escrocherie. De mii de ani oamenii se complac în suferinţă, se compătimesc şi se plâng unii pe alţii pentru suferinţa lor. Aş vrea să le pot distruge această iluzie. Să nu mai creadă că, dacă suferă, e cine ştie ce de capul lor. Nu e nici o ispravă să suferi.

Nu e nici o ispravă să suferi! Şi cum şedeam la picioarele patului său, vedeam faţa lui M. Blecher culcată între perne. De opt ani şedea astfel culcat şi pe obrazul lui erau vizibile toate semnele unei cumplite suferinţe. Viaţa lui M. Blecher aceasta fusese: suferinţă. Şi el spunea: Nu e nici o ispravă să suferi.

Acum, când M. Blecher a murit, scena aceasta, ultima importantă care a avut loc între noi, îmi revine în minte şi îmi pare o cheie de boltă pentru viaţa şi scrisul acestui om, atât de emoţionant, excepţional. Cred că de la scena aceasta va trebui să pornesc atunci când voi încerca să arăt oamenilor cine a fost M. Blecher şi ce a însemnat trecerea lui prin lume. E un lucru pentru care nu mă simt încă în stare, dar mă voi Pregăti necontenit şi doresc ca unul din scopurile vieţii mele acesta să fie: să pot scrie aşa cum trebuie despre viaţa de martir şi de erou a lui M. Blecher.

Faptul că l-am cunoscut şi iubit pe M. Blecher este una din cele mai mari întâmplări din viaţa mea. Şi nu cred sa comit un act reprobabil mărturisind ceea ce a fost şi atât de bine ştiu: în viaţa lui M. Blecher cunoaşterea mea a însemnat de asemenea un lucru foarte important şi am fost unul din oamenii pe care el i-a iubit cel mai mult. Sunt abia câteva zile de când sora lui, povestindu-mi ultimele clipe, mi-a reamintit aceasta.

A fost o împrejurare dureroasă pentru mine reamintirea aceasta. S-a întâmplat că, în timp ce acest rar şi unic prieten se afla în agonie, mintea şi sufletul meu să fie cu totul îndreptate în altă parte. În zilele acelea trăiam o mare exaltare pe care vestea morţii lui, venită atât de simplu, într-o dimineaţă, n-a reuşit să-i scadă din intensitate. Câteva zile vestea aceasta mi-a dat ocol fără să aibă un loc în mine pe care să se aşeze şi să mă facă să o simt. Uneori oamenii sunt atât de plini de alte lucruri.

Abia mai târziu, când cineva care îl văzuse cum moare mi-a povestit ultimele lui clipe, moartea aceasta mi s-a părut adevărată şi mi-am dat seama de ea. Am simţit atunci cum o pânză de doliu îmi înfăşoară sufletul şi am ştiut că M. Blecher s-a terminat, că în orice parte a lumii m-aş duce, el nu se mai află pe faţa pământului. Nicăieri. Dispărut pentru totdeauna. Am avut sentimentul acesta care mi-a strâns inima şi mi-a înnegrit-o, ca o cangrenă.

Nu e nici o ispravă să suferi. Ştiu, dar inima se poate strânge uneori şi se poate face grea, de plumb. Dintre oamenii pe care i-am iubit, M. Blecher e primul care moare. Dragostea mea pentru el a fost imensă şi în atâtea rânduri mi-a dat sentimentul fertilităţii. În epoca în care el a început să-şi scrie prima carte, în fiecare noapte simţeam cum sângele îmi circulă în vine pentru el şi luam în gând o parte din acest sânge şi i-o trimiteam să îl ajute, să îl facă mai puternic. Îi scriam scrisori lungi care trezeau în el entuziasm, îi făceau bine fiziceşte. Fiecare cuvânt pe care i-1 scriam era încărcat cu viaţă şi, în afară de aceasta, tot timpul, în gând, cu o mare pasiune, îi trimiteam toată viaţa mea, tot sufletul meu, şi nu arareori aveam sentimentul că dragostea aceasta îl ajută să trăiască. Ani de zile nu am trăit decât pentru Blecher, cu o pasiune totală şi ştiu că dragostea aceasta, atât de mare, nu a fost inutilă. E de ajuns să-mi amintesc bucuria care începea să-i lucească în ochi atunci când intram pe uşă şi el simţea numaidecât în mine, în toată fiinţa mea, prietenia şi dragostea cu care veneam spre patul lui. Mă aduceam lui în întregime şi aveam sentimentul că sunt un coş plin cu struguri care i se revarsă în mâini. Nu întotdeauna această totală dăruire a fiinţei tale poate să producă o atât de mare bucurie. Dar dragostea mea pentru M. Blecher nu a fost inutilă. Ştiu că, de multe ori, el s-a hrănit din fiinţa mea şi că dragostea pe care i-o arătam a fost una din bucuriile vieţii sale. Nu aş fi putut cunoaşte o fericire mai gravă decât aceasta.

Ştiu că ne-am iubit unul pe altul într-o măsură egală şi ne-am influenţat viaţa la fel. Eu am adus multe lucruri în viaţa lui M. Blecher şi el a adus multe lucruri în viaţa mea. După ce l-am cunoscut în 1934, am rămas trei luni împreună la Braşov. Am vorbit unul cu altul, în fiecare zi, ore întregi, fără să ne saturăm. A fost cea mai frumoasă epocă din viaţa noastră. M. Blecher avea în urma lui cinci ani de boală şi de sanatorii. După atâta suferinţă, putea fi obosit, sfârşit. Dar iată că, în serile noastre de discuţii, s-a trezit în el, cu o tărie de oţel, dorinţa de a scrie o carte adevărată. Din epoca aceea datează ideea întâmplărilor în irealitatea imediată.

După cinci ani de boală cumplită, cartea lui M. Blecher ar fi putut fi, pe drept cuvânt, o dureroasă litanie, o lamentare asupra lumii. De unde a putut fi atâta eroism în acest om? Nici un scrâşnet, nici o aluzie la blestemul care îl lovise. Calm şi lucid, M. Blecher analiza viaţa la rece, în fraze limpezi şi precise, ca nişte formule matematice. Totul în el şi în jurul lui l-ar fi îndreptăţit să fie patetic, nebulos, incoherent. Cum de a învins aceste primejdii, cum de s-a pus în gardă faţă de ele? Cred că aici intervine esenţa superioară din care era plămădită fiinţa lui M. Blecher.

Trei ani mai târziu, când numărul anilor de boală crescuse la opt, când boala aceasta se înrăutăţise şi, la sanatoriul Saint Vincent de Paul, M. Blecher traversa una din cele mai pline de suferinţă epoci din viaţa lui, când chinurile pe care le îndura ne îngroziseră pe noi, prietenii lui, într-o după-amiază el şi-a regăsit calmul cu care altădată analiza lumea şi-o punea la punct, el şi-a condamnat suferinţa: Nu e nici o ispravă să suferi.

Cred că aici stă tot eroismul din viaţa lui M. Blecher. A dispreţuit boala şi suferinţa. N-a vrut să se complacă în ele, deşi îl ţineau atât de bine strâns în ghearele lor. Nu a vorbit niciodată de boala lui. Nu s-a văitat nimănui. A încercat tot timpul să surâdă, să fie agreabil celor din jurul său. Când mă gândeam la cazul pe care îl fac ceilalţi oameni de un deget lovit sau de o noapte nedormită din pricina unei dureri „insuportabile” de măsele, şi le raportam la ceea ce suferea M. Blecher, noapte de noapte, pentru ca, a doua zi, să zâmbească şi să spună glume, mă cuprindea faţă de el o admiraţie amestecată cu spaimă. Cum de a fost în stare să facă toate acestea?

Nimeni să nu îndrăznească să spună că „se obişnuise”. Viaţa lui a fost timp de zece ani o suferinţă continuă, îngrozitoare. Nimeni dintre noi nu-şi poate da seama de tributul cumplit pe care el 1-a plătit suferinţei. Pentru ca, la sfârşit, să strige: Nu e nici o ispravă să suferi.

Cred că trecerea lui M. Blecher prin viaţă are o semnificaţie deosebită în ordinea morală a lumii. În existenţa lui, care e un sfâşietor act de martiraj, cred că stă închisă una dintre cele mai patetice şi mai zguduitoare biografii ale timpului. O biografie cu elemente universale, valabilă pentru orice om, din orice parte a lumii. În acest timp de închidere în particular şi între tot felul de graniţe, figura bolnavului de la Roman are în ea atâta forţă morală, încât se proiectează pe deasupra tuturor frontierelor, peste întreaga umanitate. E un destin care depăşeşte biografia unui scriitor. E destinul unui erou şi al unui martir.

„Azi”, An VII, n. 31, ianuarie-aprilie 1938