După moartea lui M. Blecher

M/iron/G/rindea/

Mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus să-1 văd, să-1 cunosc pe M. Blecher într-un ceas când mi se părea că sunt destul de departe de sănătate, spre a putea înfrunta, fără prea multă pudoare, tragedia lui. Gândeam că ar fi o insultă, un lucru imoral să te apropii, valid, de cineva care nu mai simte viaţa decât prin privirea scormonitoare şi prin jocul fabulos al minţii.

După o noapte de drum chinuitor, când am intrat însă în odăiţa în care se zbătea mototolul de carne putredă a acestui mare scriitor, mi-a fost ruşine de trupul degerat ce-1 purtam. Văzând că sunt în stare să umblu, că m-am apropiat, după voie, de mâna găurită de descompunere a lui Blecher şi că, după aceea, i-am putut aşeza o carte între palme, am părăsit în goană căsuţa care adăpostea atâta nedreptate şi am fugit iarăşi spre Bucureşti. Aici puteam să-mi ascund barem dezgustul în vălmăşagul atâtor nimicnicii, să-mi alcoolizez durerea cu tot felul de fleacuri care umplu o existenţă.

Blecher mi-a scris imediat, întrebându-mă de ce nu mai vin să-1 văd. Am avut iarăşi slăbiciunea să-i mărturisesc că, fiind grav bolnav, nu mă pot deplasa până la Roman. Atunci am primit de la el, crucificatul, această vibraţie neverosimilă. „16.1.1937. Te rog, fii sigur că mă gândesc mult la d-ta şi îmi pare nespus de rău că suferi. Îţi urez să te faci bine cât mai repede. Mă înspăimântă durerile fizice şi când aud că prieteni de-ai mei suferă, aş vrea să pot face ceva într-adevăr eficace ca să le treacă durerea. De exemplu, mă gândesc adesea că, pentru că eu tot sunt bolnav, să am convulsiuni groaznice timp de o oră şi ele să absoarbă şi să conţină toate durerile prietenilor mei (ca un fel de „abces de fixaţie1' al suferinţelor). Şi asta nu cu un sentiment de milă ori caritate, ci ca unica reacţiune „onorabilă” în faţa imensei stupidităţi a durerii fizice”.

Disponibilitatea de jertfire a lui Blecher nu m-a cuminţit. Am socotit că, în acele clipe, trebuie să sufă<„, eu mai mult decât dânsul. Blecher voia să adune, pentru sine, toate durerile, numai ca oamenii tineri să-1 viziteze la Roman, pe când eu credeam că e cu putinţă să acumulez cel puţin o parte din chinurile lui, numai să i se întindă puţin genunchii, împietriţi de ani, într-o poziţie înfiorătoare, numai să-şi poată urni, câteva clipe, oasele-i zdrobite.

Ne-am oferit astfel câtva timp, în mod inutil, unul altuia, durerea. Toate chinurile din lume nu ar fi putut ajunge ţintuirea lui Blecher, care va rămâne pentru toţi cei ce l-au cunoscut, o enigmă. Blecher îi biruise, demult, pe toţi cei care au suferit vreodată: prin gradaţia spasmelor, prin densitatea torturii dar, mai ales, prin liniştea aceea îngerească, prin cucerirea înţelepciunii de dincolo care, nouă, bicisnicilor, ne lipsea.

A murit Blecher? Nu: i s-au întins doar genunchii, plictisiţi de atâta aşteptare. Judecata lui fără pereche, drama lui unică, între atâtea tânguiri cabotine, ne aşteaptă, undeva, pregătite mereu să absoarbă erorile, nevolniciile celor din jurul lui. Şi ca să nu rătăcim cumva drumul până la dânsul, Blecher ne-a lăsat două caiete, două romane tipărite, circulând demult între mâini înfiorate, două cărţi obsedante în oricare literatură.

Le vom păstra, călăuză, până în ziua reîntâlnirii, până în ceasul deplinei regăsiri.

„Adam”, An X, n. 123-124 (12-13) din iunieaugust 1938, p. 12, 18-