Arta chinuitului Blecher

Felix Aderca „Misterul cel mai turburător e poate cel care ne apare în cea mai simplă evidenţă” (M. Blecher)

La sanatoriul St. Vincent de Paul unde-şi mutase din fundul Moldovei crunta suferinţă şi unde l-am văzut cu vreo câteva luni înainte de moarte, M. Blecher se înfăţişa ca fantoma crispată şi deteriorată a unui zvelt şi frânt adolescent cu ochi albaştri, cu fruntea naltă boltită, de o frumuseţe clară care trebuie să fi fost a zeilor greci. În penumbra odăii unde-şi complicase morbul coloanei vertebrale cu morbi intestinali, gura mare, strânsă de suferinţă reţinută ca a unui zgârcit învederat, se deschidea şi se lărgea mereu pentru un surâs inuman cu care credea că trebuie să-şi dezmierde şi să-şi răsplătească neaşteptaţii musafiri.

Eram prea obicinuit cu formele – infinite şi copleşitoare

— Ale vanităţii indivizilor literari ca să mai pot fi înşelat. M. Blecher suferea de cele mai multe din ele. Mi-a arătat o duzină de desene şi acuarele, de o fantezie penibilă uneori, alteori surprinzătoare prin vioiciunea închipuirii şi culorilor. Mi-a destăinuit, în secunda a doua a cunoaşterii noastre – n-avea timp de pierdut – că a lucrat în minte un întreg roman cu numeroase personagii şi amănunte care mergeau până la menu-ul eroilor şi felul îmbrăcăminţii. Pentru a realiza această operă gândită atât de meticulos îi trebuia numai puţin răgaz din partea trupului mortificat. Dusese corespondenţă cu toţi criticii de reviste şi ziare care se ocupaseră de Inimi cicatrizate, romanul de curând apărut, iar prima-i lucrare, întâmplări în irealitatea imediată, a început

— Îmi arată scrisorile – să fie tradusă de un amic entuziast din Paris, unde va apărea în curând, după care va fi tradusă şi în alte limbi, engleză. Rusă. Idiş, poate chiar italiana!

În adăstarea unui telefon de la medicul ocupat cu o analiză bacteriologică – şi de care depindea rezultatul călătoriei la Bucureşti a tuturor suferinţelor lui – M. Blecher îmi arătă şi o colecţie de reviste englezeşti de acea specialitate literară numită suprarealism, ale cărui mistere voia din proprie experienţă să le formuleze în curând şi pentru cultura română.

Dar toate aceste iluzorii preocupări, vecine cu nebunia dacă nu cu delirul premergător morţii, la Blecher nu puteau avea semnificaţia guşii pe care atâţia curcani literari şi-d umflă în văzul lumii, cotcodăcind genial. Aci se juca tragedia îngrozitoare a spiritului uman în luptă cu închisoarea-i bolnavă – era graba nespusă şi uneori bâlbâită sau numai ridicolă, dar sigur de esenţă supraumană a minţii care, părăsită de suportul prim concret al vieţii, se răzvrătea spre a crea în artă (arta cuvântului, arta desenului, poate şi arta sunetelor), a doua viaţă – şi singura de preţ – a expresiei.

Nu ştim dacă M. Blecher, în cazul în care ar fi fost cruţat de morbul lui Pott – tuberculoza osoasă la vertebre – ar fi scris vreodată şi nu s-ar fi cheltuit în întregime în formele elementare ale vieţii atât de voluptuoase şi trecătoare, pentru care, fermecător adolescent, fusese zămislit. (Poate că tot o imprudenţă de acest fel 1-a împiedicat să apuce pe cărarea lecuirii, ca aţâţi tovarăşi de sanatoriu, şi s-a pierdut în totală maladie.)

Dar judecând numai după rezultate, cu mintea rece şi fără nici o altă emoţie pentru destinul bietei făpturi, M. Blecher trebuie socotit – chiar cu unele imperfecţii de limbă explicabile – ca unul din scriitorii de prim rang ai literaturii române. Dacă unele cuvinte atârnă mai greu decât se cuvine în echilibrul frazelor; dacă unele forme gramaticale amintesc prea direct gândirea şi expresia franceză, stilul e de o luciditate, de o mlădiere, de o fineţe şi totuşi durabilitate care evocă în acelaşi timp platina şi electricitatea. Un asemenea fel de a scrie şi care a îngăduit autorului să exprime cu înfiorătoare limpezime şi eleganţă instincte turburi, simţiri în gangă, toată zona care premerge sau depăşeşte conştiinţa trează – fără a mai aminti de virtuozitatea cu care ştie să concretizeze şi să transmită senzaţiile simple – nu întâlnim decât parţial în literatura română. Dar materialul propriu-zis al celor două cărţi care ne-au rămas din infernul lui nemeritat – să fi scris oare şi cartea a treia pe care o pomenise?

— Îl pune prin pasionanta viaţă instinctuală, prin lupta neîntreruptă a cărnii cu o moarte care, presimţită, aţâţase până la incandescenţă toate fibrele şi nervurile unei fiinţe alese, într-un compartiment în care-i găsim foarte puţini tovarăşi; atât de puţini sau atât de imperfecţi, încât pentru deplina înţelegere şi preţuire a lui M. Blecher, e nevoie să recurgem la comparaţii din literaturile străine.

Ridicat la o expresie de artă românească din acel sânge evreiesc prea ocărât şi prea hulit, M. Blecher e pentru noi, evreii din România, o distincţie, un blazon, o pledoarie. Nu trebuie să uităm că Nicolae Iorga, impetuosul herald al conştiinţei naţionale româneşti în momentele ei hotărâtoare, de câte ori a avut ceva de spus despre evreii din România s-a uitat foarte puţin la casele de comerţ, la industriile şi băncile însufleţite de evrei; a pomenit însă cu evlavie de folcloristul M. Gaster, refugiat la Londra, şi de filologul Tiktin, mort într-o mansardă la Berlin. Evreii din România care aveau de apărat aci viaţa lor şi avutul lor, agonisit dar nu furat, n-au avut nici inteligenţa practică de a păstra, în vecinătatea casselor de bani şi a portofoliului cu poliţe, existenţa celor doi cărturari care ar fi putut vorbi – singuri în această ţară – cu credinţă şi succes pentru noi toţi. Au îngăduit să fie alungaţi şi au plătit de atunci infinit mai scump şi n-au încetat, nu vor înceta de a plăti acea greşeală. Ne-ar bucura să vedem că una din numeroasele asociaţii evreieşti, ţinând seama de amănuntul că M. Blecher e mort şi deci nu ar mai putea avea personal nici un fel de beneficiu, îşi ia sarcina să puie într-o hârtie aleasă tot ce a rămas din tragicul lui zbucium, dacă nu pentru delectarea, măcar pentru justificarea existenţei noastre între holdele, minele şi pădurile îmbelşugate ale acestei ţări.

„Adam”, An X, n. 123-124 (12-13) din iunie-august 1938, p. 13-14.