Sicriu liberator

Ury Benador

Liberator nu pentru el cel mântuit de două ori şi nu prin moarte, ci prin viaţă.

Întâi, în clipa când a putut aşterne primul cuvânt pe hârtia albă – imens teritoriu în care a evadat din carcera întrebărilor fără răspuns.

A doua oară, în zile ca aceea în care cineva trecuse degete şi priviri indiferente peste cartea unui nume ce nu spunea nimic – M. Blecher – şi fusese respins de un titlu, prin ceea ce putea să pară ostentaţia unui întârziat pe baricadele nu demult capitulate, ale Sturm und Drang-ului „generaţiei”; trecuseră degete şi priviri indiferente peste întâmplări în irealitatea imediată pentru ca în clipa următoare să-1 prindă şi să-1 cuprindă un cerc magic, din care să nu se poată libera nici acolo, nici mai târziu în solitudinea odăii sale, până în clipa asta, când aşterne aceste rânduri inutile.

Sau mântuit poate atunci când, în huietul acestei binecuvântat blestemate metropole în care nu prinzi să-ţi auzi glasul propriu, se întâlneau şi se transmiteau semne, ca printre iniţiaţii aceluiaşi masonic legământ: „ai cetit întâmplări în irealitatea imediată?” Şi vorbeai cu celălalt sau poate cu tine însuţi despre ecourile ce-şi răspund la infinit, până dincolo de ele însele, în galerii subterane scormonite de neliniştile lui; şi vorbeai cu celălalt sau poate cu tine însuţi despre aceleaşi ecouri, acolo rătăcitoare în exil, precum duhul Domnului, iar aici, în Inimi cicatrizate, lucid captate şi sever orchestrate: propria ta agonie orchestrată, geometric şi alb, ca în Bach.

Sau mântuit, poate, în înserarea în care un scriitor din Capitală, în trecere printr-un umil târg moldovenesc, în care zace – arhanghel prizonier – într-o carceră de ghips, un foarte tânăr scriitor, stăruie sfios ca un adolescent în preajma casei tânărului său camarad şi până la urmă se biruie: nu turbură o singurătate de aiglon săgetat.

Sau poate că liberatoare a fost cealaltă înserare care a înecat odaia unui sanatoriu şi a înfrăţit pentru eternitate, pentru că era fără vorbe şi fără altă întâlnire pământească, a înfrăţit pentru eternitate, o mare şi calmă lumină, cu o stăruitoare întrebare: nu suntem oare după stingere, iar ceea ce ni se pare că e aici se întâmplă deja dincolo?

Aşa a fost de patinată cu peste timp întâlnirea.

Aşadar, sicriu liberator nu pentru el, care era demult eliberat, căci trebuia să moară cu zece ani în urmă, înainte de a fi devenit cel evocat în aceste biete scâncete, ci sicriu liberator pentru camarazii săi neînviaţi din morţi.

El a fost fiul părinţilor săi şi ei i-au putut ţine trează lumina deasupra capului până ce-a venit la noi, totul ca la duhovnic şi întreg ca la judecata de apoi.

Dar voi, care sunteţi propriii voştri copii, alegeţi:

Sau treceţi meteoric prin acest vis prin care a trecut el şi fulgeraţi cu trecerea voastră veşnicia, dar vă risipiţi în neant fără a fi lăsat urmă în urmă; sau scoateţi un singur strigăt halucinat care să legene o clipită bolţile şi să se ascundă apoi ruşinat într-un ungher de cer.

Sau – de vreţi să vă cântaţi cântul întreg – şi nu v-aţi născut ca el, din părinţi ocrotitori ai cântecului vostru – nu vă încredeţi în alte puteri decât cele ale orgoliului vostru şi ale propriei voastre viclenii.

Căci, iată, s-au culcat în ultimul an atâţia dintre camarazii noştri, mari de au duduit timpul cu numele lor, şi nimic nu s-a întâmplat. Şi au dormit cuminte camarazi tineri care pluteau printre noi, îngeri ameţiţi încă de privirea lui Dumnezeu, şi nimeni n-a murit de tristeţe. Şi iată e zvârlit la ţărm, în pat de spital, naufragiat pe oceanele propriei sale fantezii, redevenită Tohu-Wawohu, cel mai mare cântăreţ pe care evreii l-au dat acestei ţări şi numai aşa, în fantezia dezlănţuită până dincolo de ţărmuri, numai aşa are, în sfârşit, ceea ce jinduia mai înainte şi numai câţiva tovarăşi de drumuri stelare îi veghează deriva, până va porni din nou plutirea.

Părinţii obştei sunt numai beneficiari ai visului vostru: se încing cu el – colac de salvare, când izbucneşte furtuna şi şi-1 mai fac şi nimb în jurul tidvei şi, aşa, pornesc cu aer samaritean şi gând pirat să vă ocrotească. (Oh, câţi din minunaţii noştri naivi camarazi n-au fost ocrotiţi, în felul ăsta, de binefăcătorii părinţi ai obştei.)

Aşadar, sicriul lui Blecher nu pentru el trebuia să fie liberator dintr-o carceră de ghips, ci să fie sfat şi îndreptar pentru cei care nu s-au născut ca el, din părinţi în stare să le ocrotească visul de copii bătrâni.

Aceştia să ia aminte: liberarea nu stă decât în mâinile orgoliului lor şi ale vicleniei noastre pământeşti.

„Adam”, An X, n. 123-124 (12-13) din iunie-august 1938, p. 15-16.