Cu inima lângă M. Blecher

Saşa Pană

Strada, dincolo de cazărmi, era din linişte ciuruită de goarne. Se chema Costache Morţun. O casă cu ceardac larg, primitor, împrejmuit de scânduri şi în faţa lor o livadă. Aşa cum sade mai bine unei gospodării de târg moldovenesc. In sfârşitul de primăvară, bogaţi de rod, cireşii îndrăzneau să se îmbujoreze cu petişoare de carmin cât buricul degetului.

În casa ceia îmbrăţişată de viaţă vegetală, l-am cunoscut pe M. Blecher. Lângă patul mare încălţat cu rotiţe, am stat câte două-trei ceasuri, aproape în fiecare săptămână din acel sfârşit de primăvară 1936, până când lacrima dimineţilor din rouă s-a prefăcut brumă.

„Te primesc pe patul meu de moarte” erau obişnuitele lui dintâi cuvinte. Glasul venea de departe, clătinat, ca şi privirea albastră, mătăsoasă din orbitele înfundate. Cu genunchii împietriţi în unghi ascuţit, corpul lui – o scândură frântă – ascundea sub cuvertură mizeria abceselor care se colectau în pungi purulente, lunecate sub şalele împăturite în vată. Palid ca paiul, frumos, deşi cu pomeţii împungăreţi şi sfâşietor ca o statuie vie a durerii.

Niciodată convorbirea nu s-a oprit asupra bolii, la teribila mizerie fiziologică pe care o ispăşea. O singură dată, ochii lui s-au umezit de lacrimi, la gândul că părinţii s-ar putea crede vinovaţi de suferinţa lui, vinovaţi ca autori ai vieţii lui, precum făptuitorii de acte pedepsite de legile societăţii. Blecher avea altele de discutat, de întrebat. Un curier bogat îl lega zilnic de viaţa literară şi intelectuală din Franţa, din Anglia şi din ţară. Pe măsuţele din dreapta şi din stânga patului, până unde mâinile de fildeş puteau ajunge se îngrămădeau ultimele cărţi bune şi reviste proaspete trimise de prieteni de peste ţări. (încă n-am citit, scumpe Blecher, Caietele lui Butler, dar n-am uitat). Proptea pe genunchi o scândură cu picioarele tăiate pieziş şi în aceeaşi poziţie în care dormea, în care mânca, Blecher sprijinea cartea şi caietul.

Frazele lui erau ciuturi grele de gând. Cuvintele se înlăn-ţuiau legate parcă de un fluid materializat. Nimic de prisos, nici în vorba de la om la om. Într-un jurnal, pe care nu-1 am lângă mine, am însemnat convorbirile noastre, atât cât se poate consemna când, plecat de lângă cineva, îţi pare că te-ai trezit dintr-un coşmar1.

1 Saşa Pană, Născut în '902, Minerva, Bucureşti, 1973. P. 463,476, 495,498,525,530-531,539-540,547,578-579,601-602.

Am cunoscut pagini din Inimi cicatrizate ce lipsesc din cartea care, la început, era să se numească Berck şi mai apoi Ţesut cicatrizat. Berck – cuvânt-obsesie, cuvânt-pumnal care sfâşie ca şi vaietele celor peste o mie de condamnaţi la viaţă în cătuşe de ghips, care i-au fost tovarăşi acolo pe plajă. Odată voi face să fie cunoscut miezul acelor după-amiezi şi de alţii pe care cuvântul lui Blecher îi interesează. De-a lungul vremii numărul lor va spori. Pagina aceasta nu este un rămas bun de la M. Blecher.

S-a scris despre romancierul şi prea puţin despre poetul Blecher. După câteva scrisori şi halucinante desene în peniţă, am primit o cărticică firavă şi de nuanţa cerului senin de vară. Cât palma de mare şi groasă cât două frunze. Erau poeme în care prospeţimea imaginilor se lua la întrecere cu iureşul viselor. Bijuteria se chema Corp transparent. Titlu pe care Blecher voia să-1 treacă traducerii în franţuzeşte a întâmplări în irealitatea imediată, ampla şi mirifica prozo-poemă care a urmat placheta de poeme.

— Oare am dreptul să dau acest titlu unei alte cărţi? Nu e un fel de autoplagiat?” mă întreba el cu ingenuă candoare şi nelinişte în ziua când, pentru ultima oară, mâinile noastre s-au strâns şi privirea lui senină m-a urmărit până la uşă.

Da, mare suferind. Dacă degetele tale, obrazul tău, ochii tăi, glasul tău erau ieri aproape transparente până la suflet, azi ai rămas pentru cei care te-au apreciat şi iubit atât de transparent încât vedem prin tine ca prin amintire.

„Adam”, An X, n. 125-126 (14-15) din 15 septembrie – 1 octombrie 1938, p. 6.

Pomenirea lui M. Blecher

Saşa Pană în ultima zi a lunii în care cântecul adormit al privighetorii din nou răsună, când în faţa caselor fac echilibristică păhărelele de lalea printre elegante narcise cu gâtul aplecat, în mai ui când fiecare gospodărie este şi o aşchie de poet, a murit M. Blecher. Peste mormântul din marginea Romanului se va aşeza, peste câteva zile, a treisutaşaizecişicincea noapte. A fost – şi pentru cei care cred în destinul scrisului său – este un poet peste ale cărui pagini tipărite, cât a fost în viaţă, şi altele ce vor urma din vraful lăsat lângă pat, se vor apleca cu interes şi preţuire şi generaţiile care ne vor urma. Mai ales ele.

În patul încălţat cu rotiţe, în care a stat înţepenit şi înjunghiat de dureri zece ani (de imediat după bacalaureat până ce a trecut dincolo de suferinţă), mintea lui a călătorit prin cele mai ascunse tainiţe, a scormonit cu îndârjire de miner străfundurile gândului sau bogat şi ale trupului altoit cu abcese şi gangrene. Inimi cicatrizate, întâmplări în irealitatea imediată, cărţi al căror conţinut e lucid şi halucinant, obsedează pe cititor. Te desprinzi de fiecare pagină ca deşteptat dintr-un vis. Cum sunt unele vise despre care îţi vine greu a crede că au fost înlănţuiri eliberate de controlul raţiunii. M. Blecher a fixat ca pe fluturi coşmarele în slove: acum a înţepat numai viermele, dar aripile cu polen continuă să bată.

Viaţa în aceeaşi poziţie pe spate, cu genunchii împietriţi în unghi ascuţit. Săptămâni, luni de vară cu zile mari, luni de iarnă cu nopţile fără sfârşit, ani după ani, câţiva la Berck-sur-mer, alţi doi la Leysin, apoi la Braşov, la Tekirghiol şi ultimul popas la Roman, în casa cu cerdac primitor şi livadă de cireşi. Aici l-am cunoscut şi am revenit de multe ori, dar cu jenă, pentru că mi se părea imorală sfidarea să mă învârt sănătos în jurul mutilatului fără leac.

Citea, scria, transcria de multe ori şi mai ales gândea, în nopţile cu îmbelşugate insomnii. Ideile lui au luat forme transparente şi negrele-i suferinţe, unduioase străluciri de argint şi gravitatea impresionantă a piscurilor.

Întâmplări în irealitatea imediată e o carte fără corespondent în literatura română. Aş apropia-o de Nadja, cartea de magie şi onirism care va supravieţui lui Andre Breton.

Chiar în paginile imperfecte. Oare perfecţiunea stilului e necesară oricând? Numai unghiile manichiurate sunt unghii?

Destinul scrierilor de valoare este să aibă cititori mulţi în timp şi nu în spaţiu.

Timpul, marele critic, rămâne să confirme şi pentru moştenirea lui M. Blecher remarca lui Andre Gide. Metalele preţioase nu cunosc insulta oxizilor şi cărţile bune nu mor într-un raft prăfuit de bibliotecă.

Într-o plachetă liliputană, cu atâta delicateţe numită Corp transparent, M. Blecher a tipărit în 1934 cincisprezece poeme în care viziunea lumii e alta decât aceea din viaţa de toate zilele. E acolo acea – scumpă suprarealismului – „transformare radicală a materiei şi gândirii”. Mărturie câteva fragmente: „învelişul tău

Ca o pasăre în cuibul inimii în râuri de sânge te scalzi

Şi zbori prin vârful degetelor mele.

Mâinile tale pe vertebre ca doi cai Cu copita de trandafiri, Mâinile tale în azur ca două păsări Duc aripi de mătasă.

Calul intră calul iese Printre arbori roditori Cu urechi de văzduh Şi cercei de vrăji Calul porneşte în lume”.

Când peste o zi chinurile trebuiau să spună gata, când se rupea în carne ultimul spin, mâinile diafane au chemat lângă pat pe mama şi, cu o emoţie sugrumată în glas, Blecher i-a spus: „Am trăit în 29 de ani mai mult decât alţii în o sută. Am călătorit, am văzut, am scris. Spune surorilor mele să-şi trăiască viaţa. Să umble pe propriile lor picioare”. (Aici, ochii lui de un albastru cum numai copiii au, lăcrămară pentru întâia oară de când era bolnav.) „Să se plimbe unde sunt flori, să culeagă flori. De mine să uitaţi. Şi veţi uita. E mai bine de plâns lângă un mormânt decât de compătimit un suferind”.

Şi a intrat în comă, fără un cuvânt despre calvarul lui. II îngrozeau durerile fizice ale altora. Ce atitudine sufletească nobilă, scrisoarea către M. Grindea, bolnav: „. Mă înspăimântă durerile fizice şi când aud că prieteni de-ai mei suferă, aş vrea să pot face într-adevăr ceva eficace să le treacă durerea. De exemplu, să am convulsiuni groaznice timp de o oră şi ele să absoarbă şi să conţină toate durerile prietenilor mei (ca un fel de abces de fixaţie al suferinţelor). Şi asta nu cu un sentimentalism de milă şi caritate, ci ca o unică reacţiune onorabilă în faţa imensei stupidităţi a durerii fizice”.

Cu nobilă discreţie, M. Blecher uşura lipsurile prietenilor săraci. Nu uita, de oriunde se afla ţintuit, să pretindă părinţilor bani pentru nevoi fictive şi să completeze recomandate poştale.

Acestea sunt liniile portretului moral al poetului în faţa vieţii şi cu faţa spre moarte.

Cu razele soarelui de dimineaţă culcate pe pomeţii îm-pungăreţi, a murit. A doua zi, când sicriul era scos din casă, o ploaie limpede, estivală, a ciocănit în lemn ca la o uşă ce nu se va mai deschide. Înăuntru era Blecher, aşa cum nu mai fusese de zece ani, cu picioarele întinse.

E în Franţa un obicei al cărui ritual mă emoţionează: moare un poet, prietenii se constituie într-o asociaţie menită să păstreze vie şi mereu crescând memoria lui prin articole critice, reeditări sau editări de postume, cercetarea vieţii şi a corespondenţei, conferinţe. Prin tot ce poate, mai ales spori numărul de cititori. Citirea operelor e principala cinstire: pentru poet şi pentru lector. Acei zece-douăzeci care l-au iubit şi preţuit să înjghebeze grupul Prietenii lui M. Blecher. Ar fi un omagiu care i-ar onora.

Iaşi, mai 1939

Notă bio-bibliografică. M. Blecher s-a născut la Botoşani în 8 septembrie 1909. Mort la Roman, în 31 mai 1938.

Colaborări: „Ecoul Romanului”, „Bilete de papagal”, „Vremea”, „Adam”, „Feuillets inutiles”.

Cărţi: Corp transparent, întâmplări în irealitatea imediată, Inimi cicatrizate, Vizuina luminată.

„Adam”, An XI, n. 139-140 (8-9) din 15 mai – 1 iunie 1939, p. 16-18.

Cu inima lângă M. Blecher

Saşa Pană în miezul Moldovei, târgul Romanului.

Strada, dincolo de cazărmi, era din linişte ciuruită de goarne. Se chema Costache Morţun. O casă cu ceardac larg, primitor, împrejmuită de scânduri şi, în faţă, o livadă. Aşa cum sade mai bine unei gospodării de târg moldovenesc. În sfârşitul de primăvară, bogaţi de rod, cireşii îndrăzneau să se îmbujoreze cu petişoare de carmin cât buricul degetului.

În casa aceea îmbrăţişată de viaţă vegetală, l-am cunoscut pe M. Blecher. Lângă patul încălţat cu rotiţe, am stat câte două-trei ceasuri, aproape în fiecare săptămână din acel sfârşit de primăvară 1936, până când lacrima dimineţilor din rouă s-a prefăcut brumă.

„Te primesc pe patul meu de moarte” erau obişnuitele lui dintâi cuvinte. Glasul venea de departe, clătinat, ca şi privirea albastră, mătăsoasă din orbitele înfundate. Sub cuvertură, genunchii împietriţi în unghi ascuţit.

— O scândură frântă – şi scursoarea abceselor care colectau în pungi purulente, lunecate sub şalele împăturite în vată. Palid ca paiul, frumos şi sfâşietor ca o statuie vie a durerii.

Niciodată convorbirea nu s-a oprit asupra bolii, la teribila mizerie fiziologică ce ispăşea. O singură dată, ochii lui s-au umezit de lacrimi, la gândul că părinţii s-ar putea crede vinovaţi de suferinţa lui, vinovaţi ca autori ai vieţii lui, precum făptuitorii de acte pedepsite de legile societăţii.

Blecher avea altele de discutat şi de întrebat. Un curier bogat îl lega zilnic de viaţa literară şi intelectuală din Franţa, din Anglia şi din ţară. Pe măsuţele din dreapta şi din stânga patului, până unde mâinile de fildeş puteau ajunge, se îngrămădeau ultimele cărţi bune şi reviste proaspete trimise de prieteni de peste ţări. (încă n-am citit, scumpe Blecher, Caietele lui Butler de care mi-ai vorbit lucruri atât de interesante; le voi citi.) Proptea peste genunchi o scândură cu picioarele tăiate pieziş şi – în aceeaşi poziţie în care dormea, în care mânca – Blecher sprijinea cartea ori caietul.

Frazele lui erau ciuturi grele de gând. Cuvintele se înlăn-ţuiau legate parcă de un fluid materializat. Nimic de prisos, nici în vorba de la om la om. Într-un jurnal, am însemnat convorbirile noastre, atât cât se poate consemna când, plecat de lângă cineva, îţi pare că te-ai trezit dintr-un coşmar1.

Am cunoscut pagini din Inimi cicatrizate ce lipsesc din cartea care, la început, era să se numească Berck şi mai apoi Ţesut cicatrizat.

Berck – cuvânt-obsesie, cuvânt-pumnal care sfâşie ca şi vaietele celor peste o mie de condamnaţi la viaţă în cătuşe de ghips, care i-au fost tovarăşi acolo pe plaja statuilor culcate.

A fost şi – pentru cei care cred în destinul scrisului său – este un poet peste ale cărui pagini tipărite cât a fost în viaţă, precum şi altele pe care le-a lăsat în caietele de lângă pat, se vor apleca cu interes şi preţuire şi alte generaţii.

A stat înţepenit şi înjunghiat de dureri zece ani – cu oarecari intermitenţe – (de imediat după bacalaureat până ce a trecut dincolo de suferinţă), dar mintea lui a călătorit prin cele mai ascunse tainiţe, a scormonit cu îndârjire de miner străfundurile gândului său bogat şi ale trupului altoit

Saşa Pană, Născut în '902, ed. Cit.

Cu abcese şi cangrene. Inimi cicatrizate, întâmplări în irealitatea imediata, cărţi al căror conţinut e lucid şi halucinant, obsedează pe cititor. Te desprinzi de fiecare pagină ca deşteptat dintr-un vis. Cum sunt unele vise despre care îţi vine greu să crezi că au fost înlănţuiri eliberate de controlul raţiunii. M. Blecher a fixat ca pe fluturi coşmarele în slove: acum a înţepat numai viermele, dar aripile cu polen continuă să bată.

Viaţă în aceeaşi poziţie pe spate, cu genunchii împietriţi în W întors. Săptămâni, luni de vară cu zile mari, luni de iarnă cu nopţi fără sfârşit, ani după ani. Câţiva la Berck-sur-mer, alţi doi la Leysin, apoi la Braşov, la Tekirghiol şi ultimul popas în mahalaua Romanului. Aici l-am cunoscut; am venit de multe ori şi mă simţeam încurcat: mi se părea o sfidare imorală să mă învârt sănătos lângă mutilatul fără leac.

M. Blecher citea, scria, transcria de multe ori şi, mai ales, în nopţile de îmbelşugate insomnii, gândea. Ideile lui au luat forme transparente, iar măcinătoarele suferinţe, unduioase străluciri de argint şi gravitatea impresionantă a piscurilor.

Întâmplări în irealitatea imediată e o carte fără corespondenţă în literatura română. Aş apropia-o de Nadja, cartea de magie şi onirism care va supravieţui lui Andre Breton. Chiar în paginile imperfecte. Dar oare perfecţiunea stilului e necesară oricând? Numai unghiile manichiurate sunt unghii? Destinul scrierilor de valoare este să aibă cititori mulţi în timp şi nu în spaţiu. Timpul, marele critic, rămâne să confirme şi pentru opera lui M. Blecher remarca lui Andre Gide. Metalele preţioase nu cunosc insulta oxizilor şi cărţile bune nu mor într-un raft prăfuit de bibliotecă.

S-a scris despre romancierul şi prea puţin despre poetul M. Blecher.

După câteva scrisori şi halucinante desene în peniţă, am primit o cărticică cât palma şi de nuanţa cerului senin de vară. Groasă cât două frunze doar. Erau poeme în care prospeţimea imaginilor se lua la întrecere cu iureşul viselor. Bijuteria se chema Corp transparent. Viziunea lumii era alta decât aceea din viaţa de toate zilele. E acolo acea – scumpă suprarealiştilor – transformare radicală a materiei şi a gândirii.

„Ca o pasăre în cuibul inimii în râuri de sânge te scalzi

Şi zbori prin vârful degetelor mele.

Mâinile tale pe vertebre ca doi cai Cu copita de trandafiri, Mâinile tale în azur ca două păsări Duc aripi de mătasă.

Calul intră calul iese Printre arbori roditori Cu urechi de văzduh Şi cercei de vrăji Calul porneşte în lume”.

Blecher vroia să treacă titlul culegerii de poeme traducerii în franţuzeşte a Amintiri în irealitatea imediată, amplă şi mirifică prozo-poemă.

— Oare am dreptul să dau acest titlu unei alte cărţi? Nu e un fel de autoplagiat?” mă întreba el cu ingenuă candoare şi nelinişte în ziua când, pentru ultima oară, mâinile noastre s-au strâns şi privirea lui senină m-a urmărit până la uşă. Corp transparent. Da, mare suferind. Dacă degetele tale, obrazul tău, ochii tăi, glasul tău erau ieri aproape transparente până la suflet, de atunci ai rămas, pentru cei care te-au apreciat şi iubit, atât de transparent încât vedem prin tine precum prin amintire.

Când, peste o zi, chinurile fizice trebuiau să spună gata, când se rupea în carne ultimul spin, mâinile diafane au chemat lângă pat pe mama şi, cu o emoţie sugrumată în glas, Blecher i-a spus: „Am trăit în 29 de ani mai mult decât alţii în o sută. Am călătorit, am văzut, am scris. Spune surorilor mele să-şi trăiască, fără excese, dar să-şi trăiască viaţa. Să umble pe propriile lor picioare. (Aici, ochii lui de albastrul ochilor de copii au lăcrămat pentru întâia oară de când era bolnav.) Să se plimbe unde sunt flori, să culeagă flori. De mine să uitaţi. Şi veţi uita. E mai bine de plâns lângă un mormânt decât de compătimit un suferind”. Şi a intrat în comă, fără un cuvânt despre calvarul lui.

Durerile fizice ale altora îl îngrozeau. Lui Miron Grindea, bolnav, îi scria: „. Mă înspăimântă durerile fizice şi când aud că prieteni de-ai mei suferă, aş vrea să pot face într-adevăr ceva eficace să le treacă durerea. De exemplu să am convulsiuni groaznice timp de o oră şi ele să absoarbă şi să conţină toate durerile prietenilor mei (ca un fel de abces de fixaţie al suferinţelor). Şi asta nu cu un sentimentalism de milă şi caritate, ci ca o unică reacţiune onorabilă în faţa imensei stupidităţi a durerii fizice”.

Cu aleasă discreţie, M. Blecher uşura lipsurile prietenilor săraci. Nu uita, de oriunde se afla ţintuit, să pretindă părinţilor bani pentru nevoi fictive şi să completeze recomandate poştale.

Acestea ar fi câteva din liniile portretului moral al poetului M. Blecher în faţa vieţii şi cu faţa spre moarte.

În ultima zi a lunii în care cântecul privighetorii din nou răsună, când în faţa caselor păhărele de lalea fac echilibristică printre elegantele narcise cu gâtul aplecat, în mai ui când fiecare gospodar este şi o aşchie de poet, a murit M. Blecher.

Cu razele soarelui de dimineaţă culcate pe pomeţii împungăreţi.

A doua zi, când sicriul era scos din casă, o ploaie limpede, estivală, a ciocănit în lemn ca la o uşă ce nu se va mai deschide. Înăuntru era Blecher, aşa cum nu mai fusese de mulţi ani: cu picioarele întinse. Peste mormântul de la marginea Romanului se aşază nopţile celui de-al nouălea an.

La sugestia noastră, d. profesor Al. Rosetti a primit să tipărească, în Editura Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă, opera completă a lui M. Blecher. Ea va fi cuprinsă în două volume. În primul, vor găsi loc cărţile apărute, precum şi jurnalul de la Berck, Vizuina luminată, rămas în manuscris. Al doilea volum va cuprinde desenele, ciornele de manuscrise, precum şi corespondenţa.

Rugăm pe deţinătorii de scrisori, telegrame, desene din partea lui M. Blecher să ni le împrumute ca să le copiem sau foto-copiem, ajutându-ne ca personalitatea scriitorului să fie cât mai complet conturată.

„Orizont”, An III, n. 4 din 1 martie 1947, p. 3-4.