Un singular: M. Blecher

LPeltz

Am descoperit, nu demult, un romancier în persoana tânărului Nicolae Steinhardt, autor de studii şi esseuri, plimbându-şi competenţa, cu familiaritate, prin domeniile vaste ale filosofiei, teologiei, artei majore şi minore (care sunt?) şi uimind şi răsturnând credinţele noastre, vechi.

Scriind despre realizările sale epice, arătam că succesul genului se explică prin ultimele evenimente sociale (războiul îndeosebi) care au suscitat curiozitatea insului comun. Acesta doreşte să-şi retrăiască viaţa în carte, să-şi reamintească drama în roman.

Cu acest prilej, am susţinut că poezia se reduce la o stare de suflet. De aceea: fără poezie viaţa nu e posibilă. De aceea: la început a fost poezia, au fost cântecele arabe, a fost Homer.

Poetul, spuneam, n-are nevoie de un material vast, de experienţe multiple, de meşteşug sau de un foc lăuntric de lungă durată. O singură bucurie trezeşte strigătul: sunt poeţi mari care n-au scris decât o singură plachetă de versuri. Odată ţipătul consumat, poetul poate trăi în banalitatea absolută a existenţei comune, fără nici o aderenţă cu arta.

Constatarea o susţineam valabilă şi pentru nuvelist şi pentru dramaturg. Romanul, în schimb, este singurul gen complet şi romancierul singurul scriitor care trebuie să întrunească în făptura lui pe poet, pe nuvelist, pe dramaturg şi pe filosof. Mai afirmam că un romancier e obligat să aibă cel puţin vârsta de treizeci de ani.

După N. Steinhardt l-am descoperit pe M. Blecher – şi mi-am dat seama de relativitatea „adevărurilor” pe care le-am enunţat – asupra genului şi asupra autorilor de romane.

M. Blecher a scris două romane, fără a întruni condiţiile pe care credeam că e absolut să le întrunească un autor epic (Fără a fi împlinit treizeci de ani, de pildă!)

Şi, totuşi, M. Blecher poate fi considerat drept unul din cei mai mari prozatori români contimporani.

E ceva care ne scapă, nouă, tuturor, criticilor, scriitorilor şi teoreticienilor de toată mâna; e ceva care sparge tiparele modei şi ale „opiniilor” – şi se afirmă, în ciuda regulei şi a „ştiinţei”; e ceva care ţine de miracol şi de care e plin scrisul celui de curând călătorit în lumea pură a stelelor şi a îngerilor.

La început m-a interesat mai mult existenţa decât opera lui M. Blecher. Închipuiţi-vă, material de roman: un tânăr împietrit în pat, care îşi consumă, acolo, între perne, anii.

Mai târziu m-a interesat opera lui – cele două romane în care viaţa autorului şi-a găsit în chiar potenţa penei sale pe cel mai strălucit tălmăcitor şi rapsod.

Cu moartea lui M. Blecher se stinge o mare lumină; un scriitor împiedicat de un destin tragic să-şi îndeplinească rostul, întregu-i rost literar.

Şi floarea nici unui regret nu ne va putea consola de această pierdere, de această imensă pierdere.

„Adam”, An X, n. 123-124 (12-13) din iunie-august 1938, p. 16-17.