Fişă bio-bibliografâcă

Saşa Pană

Vizuina luminată, având subtitlul Jurnal de sanatoriu, este ultima scriere de proporţii mai mari, rămasă până azi inedită (cu excepţia câtorva pagini pe care, în 1947, le-am publicat în Orizont şi Revista literară) de la marele suferind care a fost scriitorul, atât de personal şi de preţuit, M. Blecher. Vizuina luminată continuă, cu valenţe mai stringent memorialistice, romanul Inimi cicatrizate. Acesta trebuia să se numească – dacă nu prevala dorinţa editorului – Berck, după numele localităţii unde autorul a trăit o vreme viaţa de sanatoriu, în nădejdea unei vindecări.

Berck – cuvânt-obsesie, cuvânt-pumnal care sfâşie ca şi vaietele celor peste o mie de condamnaţi la viaţă în cătuşe de ghips, care i-au fost tovarăşi acolo pe plaja statuilor culcate.

Nu vindecare ci eliberarea din chinul unei vieţuiri de imobilizat pe spate, timp de zece ani, i-a venit în ziua de 31 mai 1938, la Roman, unde a trăit cei mai mulţi ani din prea scurta sa viaţă. Se născuse la Botoşani, la 8 septembrie 1909. Mesajul său e închis în cărţile: Corp transparent, poeme de factură suprarealistă, editura Bibliofila, 1934, Amintiri în irealitatea imediată, amplă şi mirifică prozopoemă de profunde semnificaţii, apărută la „Vremea” în 1936, mai sus amintitul roman Inimi cicatrizate, ed. Alcalay & Co, 1937 şi, deocamdată, în manuscrisul – caligrafiat ca un model de dictando -Vizuina luminată.

Dar în ultimii aproape patru ani ai vieţii (vocabula ar trebui pusă în ghilimele), M. Blecher a colaborat – sporadic – la „Ecoul Romanului”, „Adam”, „Lumea românească”, „Azi”, „Adevărul literar şi artistic”, „Viaţa românească”, (la ultimele două sub pseudonimul Mihail Bera), la „Rampa” (sub In-Interim) şi – mai susţinut – la „Vremea”, „Bilete de papagal” (seria format mare, săptămânală) şi la braşovea-na „Frize” (aici, mai ales traduceri valoroase din Apollinaire, Unik, Richard Aldington). Iată doar câteva din titlurile acestor colaborări: Care e esenţa poesiei? Pentru şi contra umanismului, Conceptul repetiţiei la Kierkegaard, Teoria cromozomică în biologie, Despre Persephone de Andre Gide, William Blake, vizionar genial şi chinuit – despre care mi-a vorbit îndelung în vizitele săptămânale ce-i făceam în

— 1937 – fără să mai amintim numeroasele schiţe, nuvele şi poezii. A fost prezent şi în câteva reviste străine precum „Les Feuillets inutiles”, „Bulletin des Tours d'ivoire” şi „Le Surrealisme au service de la Revolution”, din care dăm traducerea prozopoemei L'inextricable Position.

Între manuscrisele aflate în păstrarea noastră conform uneia din ultimele sale dorinţe, se află şi şapte poezii de G. Bacovia, traduse în franceză (dintre care oferim cititorilor Moină).

M. Blecher este şi autorul unor desene şi acuarele care se resimt de influenţa plasticii suprarealiste, dar şi al unui autoportret realist. Se vor împlini, în mai anul viitor, treizeci de ani de la moartea lui M. Blecher. Ar fi timpul ca opera lui completă să poată fi găsită în librării.

Nu fac decât să repet o propunere adresată cu două decenii în urmă editurii Fundaţiilor pentru literatură – propunere acceptată când editura îşi trăia ultimele zile.

„Ateneu”, An IV, n. 2 (31) din februarie 1967, p. 3.

Cu inima lângă M. Blecher

Saşa Pană în miezul Moldovei, târgul Romanului.

Strada, dincolo de cazărmi, era din linişte ciuruită de goarne. Se chema Costache Morţun. O casă cu ceardac larg, primitor, împrejmuită de scânduri şi, în faţă, o livadă. Aşa cum sade mai bine unei gospodării de târg moldovenesc. În sfârşitul de primăvară, bogaţi de rod, cireşii îndrăzneau să se îmbujoreze cu petişoare de carmin cât buricul degetului.

În casa aceea îmbrăţişată de viaţa vegetală, l-am cunoscut pe M. Blecher. Lângă patul încălţat cu rotiţe, am stat câte două-trei ceasuri, aproape în fiecare săptămână din acel sfârşit de primăvară 1936, până când lacrima dimineţilor din rouă s-a prefăcut brumă.

„Te primesc pe patul meu de moarte” erau obişnuitele lui dintâi cuvinte. Glasul venea de departe, clătinat, ca şi privirea albastră, mătăsoasă din orbitele înfundate. Sub cuvertură, genunchii împietriţi în unghi ascuţit şi scursoarea abceselor care colectau în pungi purulente, lunecate sub şalele împăturite în vată. Palid ca paiul, frumos şi sfâşietor ca o statuie vie a durerii.

Niciodată convorbirea nu s-a oprit asupra bolii, la teribila mizerie fiziologică ce ispăşea. O singură dată, ochii lui s-au umezit de lacrimi, la gândul că părinţii s-ar putea crede vinovaţi de suferinţa lui, vinovaţi ca autori ai vieţii lui, precum făptuitorii de acte pedepsite de legile societăţii. Blecher avea altele de discutat şi de întrebat.

Un curier bogat îl lega zilnic de viaţa literară şi intelectuală din Franţa, din Anglia şi din ţară. Pe măsuţele din dreapta şi din stânga patului, până unde mâinile de fildeş puteau ajunge, se îngrămădeau ultimele cărţi bune şi reviste proaspete trimise de prieteni de peste ţări. (încă n-am citit, scumpă amintire, Caietele lui Butler de care mi-ai vorbit lucruri atât de interesante. Dar n-am uitat recomandaţi a.)

Blecher proptea peste coapse o scândură cu picioarele tăiate pieziş şi – în aceeaşi poziţie în care dormea, în care mânca – Blecher sprijinea o carte, o filă de caiet.

Frazele lui erau ciuturi grele de gând. Cuvintele se înlăn-ţuiau legate parcă de un fluid materializat. Nimic de prisos, nici în vorba de la om la om. Într-un jurnal, am însemnat convorbirile noastre, atât cât se poate consemna când, plecat de lângă cineva, îţi pare că te-ai trezit dintr-un coşmar.

1 Sasa Pana, Născut în '902, ed. Cit.

Acolo, lângă patul pe rotiţe, am cunoscut pagini din romanul Inimi cicatrizate ce lipsesc din cartea pe care iniţial o intitulase Berck şi apoi Ţesut cicatrizat.

Berck – cuvânt-obsesie, cuvânt-pumnal care sfâşia ca şi vaietele celor peste o mie de condamnaţi la boală, condamnaţi la viaţă în cămaşă de ghips şi care i-au fost tovarăşi de suferinţe şi de speranţe, acolo, pe plaja statuilor vii. De pe cărucioare sau scaune lungi.

A fost şi – pentru cei care cred în destinul scrisului său – este un scriitor peste ale cărui pagini tipărite cât a fost în viaţă, precum şi cele câte le-a lăsat în caietele de lângă pat, se vor apleca cu interes şi preţuire şi alte generaţii.

A stat înţepenit şi înjunghiat de dureri zece ani – cu oarecari intermitenţe – (de imediat după luarea examenului de bacalaureat până ce a trecut dincolo de suferinţă), dar mintea lui a călătorit prin cele mai ascunse tainiţe, a scormonit cu îndârjire de miner străfundurile gândului său bogat şi ale trupului altoit cu abcese. Inimi cicatrizate, întâmplări în irealitatea imediată, cărţi al căror conţinut e lucid şi halucinant totodată, încleştează pe cititor. Te desprinzi de fiecare pagină ca deşteptat dintr-un coşmar. Asemeni acelor vise despre care îţi vine greu să crezi că au fost înlănţuiri eliberate de controlul raţiunii. Blecher a fixat în litere coşmare, ca fluturii în ace: acul a înţepat numai omida; aripile cu polen continuă să bată.

Zece ani a trăit Blecher în aceeaşi atitudine: pe spate, cu genunchii anchilozaţi în W întors. Săptămâni, luni de vară cu zile mari, luni de iarnă cu nopţi fără sfârşit, ani, ani după ani! Meditând. Citind. Scriind. Câţiva ani la Berck-sur-mer, alţi doi la Leysin, apoi la Braşov, la Tekirghiol – din sanatoriu în sanatoriu – şi ultimul, mai îndelung, popas în Mahalaua liniştită a Romanului. Aici, de câte ori deschideam uşa, mi se părea sfidare, ceva cu totul nelaloc, să mă învârt sănătos lângă mutilatul fără leac.

M. Blecher a rescris de numeroase ori tot ce compunea în nopţile darnice cu insomnia. Şi măcinătoarea suferinţă se prefăcea în fraze cu străluciri de argint, reflectând ceva din gravitatea copleşitoare a piscurilor cu zăpezi eterne.

Întâmplări în irealitatea imediată e până azi o carte fără corespondenţă în literatura noastră. Aş apropia-o de Nadja, cartea de magie şi onirism care va supravieţui lui Andre Breton. Chiar în paginile în care au alunecat unele fărâme de zgură. Dar oare e oricând necesară perfecţiunea stilului? Numai unghiile manichiurate sunt unghii? Soarta cărţilor valoroase se dovedeşte în timp. Acest critic infailibil va confirma şi destinul operei lăsate de M. Blecher. Metalele preţioase nu cunosc insulta ruginei şi scrierile de seamă nu mor uitate într-un raft de bibliotecă, sub praf.

Când, peste o zi, chinurile fizice trebuiau să ia sfârşit, când în carne se rupea ultimul spin, mâinile diafane au chemat lângă pat pe mama şi, cu glasul strepezit de emoţie, i-a spus: „Am trăit în 29 de ani mai mult decât alţii în o sută. Am călătorit, am văzut, am scris. Spune surorilor mele să-şi trăiască, fără excese, dar să-şi trăiască viaţa. Să umble pe propriile lor picioare. (Aici, ochii lui de albastrul ochilor de copii au lăcrămat pentru întâia oară de când era bolnav.) Să se plimbe unde sunt flori, să culeagă flori. De mine să uitaţi. Şi veţi uita. E mai bine de plâns lângă un mormânt decât de compătimit un suferind”. Şi a intrat în comă. Despre calvarul lui, nici un cuvânt.

Durerile fizice ale altora îl îngrozeau. Lui Miron Grindea, bolnav, îi scria: „. Mă înspăimântă durerile fizice şi când aud că prieteni de-ai mei suferă, aş vrea să pot face într-adevăr ceva eficace să le treacă durerea. De exemplu, să am convulsiuni groaznice timp de o oră şi ele să absoarbă şi să conţină toate durerile prietenilor mei (ca un fel de abces de fixaţie al suferinţelor). Şi asta nu cu un sentimentalism de milă şi caritate, ci ca o unică reacţiune onorabilă în faţa imensei stupidităţi a durerii fizice”.

Cu aleasă discreţie, M. Blecher uşura lipsurile prietenilor. Nu uita, de oriunde se afla ţintuit, să pretindă părinţilor bani pentru nevoi fictive şi să completeze cu ei mandate poştale.

Astea ar fi câteva din liniile portretului moral al poetului şi prozatorului M. Blecher în faţa vieţii şi cu faţa spre moarte.

În ultima zi a lunii în care cântecul privighetorii din nou răsună, când în faţa caselor păhărele de lalea fac echilibristică printre elegantele narcise cu gâtul aplecat, în maiul când fiecare gospodar este şi o aşchie de poet, a murit Blecher. Cu razele soarelui de dimineaţă culcate pe pomeţii împungăreţi.

A doua zi, când sicriul era scos din casă, o ploaie repede, văratecă, a ciocănit în lemn ca la o uşă ce nu se va mai deschide. Înăuntru era Blecher, aşa cum de un deceniu nu mai fusese: cu picioarele întinse.

Peste mormântul de la marginea Romanului se vor lăsa curând nopţile celui de-al treizecilea an.

Notă bio-bibliografică

M. Blecher s-a născut la Botoşani în 8 septembrie 1909. A murit la Roman, în ultima zi a lunii mai 1938.

Colaborări: „Ecoul Romanului”, „Bilete de papagal”, „Vremea”, „Frize”, „Le Surreealisme au service de la Revolution”, „Feuillets inutiles”, „Bulletin des Tours d'i voire”.

Cărţi: Corp transparent (1934), întâmplări în irealitatea imediată (1936), Inimi cicatrizate (1937), Vizuina luminată (roman manuscris în păstrarea lui Saşa Pană).

„Revista cultului mozaic”, An XIII, n. 180 din 1 martie 1968, p. 5.