Despre Inimi cicatrizate – Cu prilejul unei traduceri -

Mihail Sebastian

Sunt unele cărţi – foarte puţine – la care ţin cu oarecare intoleranţă.

De obicei gustul meu literar este mai mult conciliant. Nu vreau să-1 impun, cu tot dinadinsul, nimănui. Nu caut în literatură partizani.

Totuşi, pentru anumiţi autori, pentru anumite opere, mă simt angajat personal, nu numai cu o adeziune critică, oarecum detaşată, dar cu acea pasiune puternică, puţin încăpăţânată ce ne face să transmitem mai departe, în jurul nostru, cunoaşterea lucrurilor pe care le iubim.

Dintre aceste cărţi face parte romanul dlui M. Blecher, Inimi cicatrizate. Venit după un debut literar uluitor, pe care toată lumea îl înregistrase cu atât mai entuziast, cu cât era neaşteptat, acest nou roman nu a izbutit, mi se pare, să menţină toate aprobările pe care le câştigase Blecher cu întâmplări în irealitatea imediată.

Nu vorbim despre marele public. El a luat cunoştinţă de existenţa literară a noului scriitor, tocmai prin aceste Inimi cicatrizate care, fiind un roman propriu-zis, avea mai multe şanse de difuziune decât un jurnal intim, cum erau întâmplările.

Critica însă a fost cu romanul lui M. Blecher mai ezitantă, mai nesigură. Câteva rezerve au fost formulate în scris, cu moderaţie de unii şi cu nu ştiu ce iritare agresivă de alţii'.

1 într-o scrisoare adresată lui Ion Biberi, la 23 martie 1937, Mihail Sebastian scria: „Am reţinut de asemeni pasajul referitor la cartea lui Blecher. Asupra acestuia din urmă menţin tot ce am spus din primul moment. Mi se pare că încă n-am scris despre Blecher studiul pe care îl merită. Sunt dezolat că d-ta, ca şi Vladimir Streinii, ca şi Şerban Cioculescu, nu împărtăşeşti marea mea credinţă în destinul literar al lui Blecher. Inimi cicatrizate mi se pare o carte la mare distanţă de nivelul general al literaturii de azi. Dar timpul va decide şi sper să fim amândoi de faţă”. Ion Biberi se explică: „Rezerva pe care mi-o obiectează Sebastian, privitoare la Blecher, nu se referă la articolul nostru consacrat volumului întâmplări în irealitatea imediată, care fusese eIogios, ci asupra celui de-al doilea volum al romancierului, Inimi cicatrizate, asupra căruia mă arătasem reticent” (cf. Almanahul literar, 1970, p. 176-177).

Există în publicistica noastră câţiva franctirori nervoşi, care trag cu puşca lor critică ba de la o fereastră, ba de la alta. A-i numi ar fi prea mult. E deajuns să spunem că niciunul din aceste gloanţe oarbe, trase fără răspundere, la nimereală, n-a lovit cartea, care era cu totul în afară de orizontul ţintaşilor.

Dincolo de aceste jocuri polemice fără consecinţă şi pe care, din singurătatea lui, autorul trebuie să le fi privit cu îngăduinţă, nu rămâne mai puţin impresia că acest roman a deşteptat anumite rezistenţe care, chiar dacă n-au ajuns să se precizeze critic, sunt de luat în seamă, prin simplul fapt că există.

Succesul brusc al lui M. Blecher a fost îngrijorător. Un scriitor de valoarea sa are dreptul la mai multă neînţelegere. Când cineva aduce de la primele pagini un nou mesaj, o nouă simţire, o mare dramă, nimic nu este mai just decât să nu fie'ânţeles. În bună ordine, prima carte a lui Blecher ar fi trebuit să fie ori complet nebăgată în seamă, ori violent atacată.

Printr-o eroare, printr-o inexplicabilă eroare, această carte a cucerit, dimpotrivă, numeroase aprobări – atât de numeroase încât îi contraziceau caracterul ei de jurnal al unei singurătăţi, jurnal destinat parcă să fie citit în taină de câţiva oameni care să nu-1 uite.

Blecher a plătit, la al doilea volum, rapida victorie a celui dintâi. Prudentele critice, scepticismul care nu se lasă „epatat”, blazarea s-au deşteptat cu întârziere, pentru a compensa excesul primelor entuziasme.

Mi se pare cu totul şcolăresc să comparăm Inimi cicatrizate cu întâmplări în irealitatea imediată şi să ne întrebăm care din cele două cărţi e superioară celeilalte. Asemenea jocuri sunt fără adevăr, fără interes şi fără concludentă.

E adevărat că întâmplările aveau de partea lor surpriza de a ne descoperi din primul moment un scriitor de resurse extraordinare.

Este de asemenea adevărat că Inimile cicatrizate ne găseau preveniţi şi că lectura noastră nu mai putea să ne procure sentimentul de descoperire pe care ni-1 comunicase întâiul volum. Totuşi, la a doua sa carte, scriitorul se dovedea capabil nu numai de a păstra intacte primele sale calităţi (printre care, în primul rând, trebuie notată o rară ascuţime de sensibilitate), dar de a pătrunde în alte zone sufleteşti, mai grave, mai complexe, şi de a ni le face cunoscute cu o preci-ziune analitică extremă.

Aceeaşi poezie amară a vieţii, aceeaşi oboseală tragică, acelaşi humor făcut din elemente ingenue şi groteşti, acelaşi realism minuţios contrastând cu acelaşi simţ al fantasticului şi al visului – toate marile calităţi iniţiale se găseau în Inimile cicatrizate. Cred doar că li se adăuga de astă dată un efort mai strâns de organizare a materialului, o mai mare stăpânire a mijloacelor de expresie şi o mai sigură conştiinţă de artă.

Întâmplările revelaseră o sensibilitate. Inimile cicatrizate ne dădeau un scriitor. Vreau prin aceasta să spun că prima carte putea fi un act de confesiune, în timp ce a doua carte era un act de creaţie.

Nu voi repeta aici tot ce am scris la apariţia romanului.

Nu am îndoieli asupra destinelor acestei opere şi sunt convins că o aşteaptă de aici încolo mari victorii.

Cea mai modestă dintre aceste victorii, dar nu şi cea mai puţin mişcătoare, este recenta traducere a romanului lui M. Blecher în idiş.

Modestă, pentru că o asemenea traducere nu poate introduce o operă în circuitul literar european. Mişcătoare însă, pentru că ea deschide cărţii un drum spre o lume sensibilă, spre o largă categorie de cetitori pasionaţi.

Nu ştiu – şi nici nu am posibilitatea să controlez în ce măsură traducătorul a păstrat în versiunea sa calităţile de stil ale originalului. Scrisul lui Blecher este în acelaşi timp viguros şi bogat, sever şi totuşi plin de culoare, incisiv şi vibrant de emoţie. Rareori o mai mare sobrietate de expresie s-a aliat cu mai puternice accente tragice.

O traducere în genere poate găsi echivalentul unui text atât de nuanţat? Şi nu există dificultăţi sporite pentru o traducere în idiş?

Oricare ar fi răspunsul la aceste întrebări şi chiar dacă romanul ar fi pierdut în traducere preciziunea şi bogăţia lui de stil, Inimi cicatrizate e o prea mare operă ca să nu reziste unei asemenea experienţe.

Sunt convins că publicul cititor căruia i se adresează cartea recent tradusă va confirma sentimentul nostru de a ne găsi în faţa unei opere cu destin excepţional.

Undeva, în Polonia sau în Statele Unite, la capătul unui drum ce merge în plin ghetto, un cetitor necunoscut şi altfel inaccesibil va primi sfâşietorul mesaj al lui M. Blecher.

„Adam”, An X, n. 121-122 din 15 aprilie-

1 mai 1938, p. 1-2.