M. Blecher: Coeurs cicatrises

Un livre d'amour et de tendresse; un livre d'impressionnante introspection psychologique du a l'auteur du roman original Dans l'irrealite immediate1.

„Le Moment”, An IV, n. 567 din 11 ianuarie 1937, p.9.

Mesagiul lui M. Blecher

M. Grindea

Unele mari creaţiuni au privilegiul să stârnească de la început miracolul. Este revelaţiunea pe care o aşteptăm, blazaţi, ani de-a rândul, uneori chiar decenii. Pentru simţirea multora, ea nu se arată nici în răstimpul unei vieţi.

'O carte a iubirii şi tandreţei; o carte de o impresionantă introspecţie psihologică scrisă de autorul romanului original întâmplări în irealitatea imediată.

Ultima carte a lui M. Blecher, romanul Inimi cicatrizate, apărut de curând, are pentru noi preţul unei întâlniri cu o lume nouă, cu o sensibilitate unică, cu o viziune inedită asupra existenţei. La primele pagini citite ai impresia că pătrunzi într-un cosmos de fantasme. Înaintând, însă, surprinzi o antologie de oameni şi situaţii care par destinate vieţii noastre, a tuturora. Totuşi ele sunt comandate de alte legi decât cele obişnuite. O voinţă tragică şi tot atât de nepătrunsă ca destinul fixat nouă, celor „normali”, struneşte, regizează, contabilizează actele şi sentimentele acestor fiinţe, jucându-le după un ritm de scelerată suferinţă.

Berck, oraşul oamenilor cu trupurile de ghips, este leagănul acestor dureri fără orizont. Autorul, cu o linişte pe care numai deznădejdea marilor experienţe o poate impune, porneşte resortul acestui scrânciob care începe să se învârte, halucinant, scrâşnind în cadenţe egale, ameţind simţurile, înşelând elanurile.

Şi jocul continuă. Logica lui nu o poate afla nimeni. Dar elementele sunt uşor de sesizat în călăuzirea lui M. Blecher. Puterea de evocare a scriitorului este atât de mare, însuşirile sale descriptive atât de sugestive şi subjugătoare, stilul atât de mobil, plastic şi propriu naraţiunii, încât cititorul nu merge

— Aşa cum i se întâmplă, adesea, cu atâtea lecturi factice

— Alături de personagii.

— Ci trăieşte cu ele, vibrează cu aceeaşi amplitudine, participă la acţiunea, la trăirile lor.

Rareori a reuşit o operă literară să impună o inhibiţie atât de violentă a cititorului ca cuprinsul cărţii. Iar, dacă limităm cazul la literatura românească, se poate spune, fără teamă de exagerare, că Inimi cicatrizate fixează un climat absolut nou şi deschide un drum nestrăbătut încă de nimeni cu atâta măiastră siguranţă şi limpezime.

Dar M. Blecher trebuie salutat ca un mare scriitor, nu numai din acest unghi obiectiv, constructor de tipuri vii, povestitor iscusit, artist subtil în dozarea momentelor şi imaginilor.

El ne-a comunicat un mesaj care depăşeşte limitele unui gen literar ori ale scrisului, în genere: este o imensă, supremă confesiune, aşa cum nu se primesc multe, în trecerea unei generaţii.

Confidenţa aceasta, întocmită după biruirea celor mai crâncene încercări, într-o măsură care părăseşte marginile umanului, pentru a cutreiera spaţiile multe şi haotice ale transcendentalului, este o vastă simfonie a durerii, în tot ce are mai străpunzător şi mai absolut.

Acordurile sunt atât de profunde, iar împletirea tonalităţilor atât de convingătoare încât depanarea aceasta de episoade – drame şi iluminări – care te stăpâneşte ca obsesie, devine la urmă, în punctul ei culminant, doar un strigăt; este apoteoza, gravă şi simplă, scormonitoare şi totuşi cumpătată a acelei prea pline şi prea neîncăpătoare scorburi de viaţă – Berck – unde natura „se irizează în nuanţe de imensă destrămare”.

Dacă Rodenbach ne-a dat în „Bruges-la-morte” tabloul monocrom al cenuşiului care învăluie, în gama sa de nuanţe agonizânde, pe toţi locuitorii acestei „Veneţii a Nordului”, M. Blecher a închis, în paginile ultimului său roman, o echivalenţă psihologică deopotrivă de unitară, poate superioară prin dramatismul său discret, până la diafan.

Şi la Blecher natura putredă se armonizează, se împacă, în cele mai infime tresăriri, cu carnea bolnavă, fetidă, a oamenilor.

Am recitit, de câteva ori, această carte excepţională, pentru a verifica unde se încheie convingerea „rece”, pentru a face loc entuziasmului ori sugestiei. Procesul se repeta identic: romanul lui Blecher, după ce e descompus în elementele sale arhitectonice – şi acestea cât de delicate, cât de masive totodată!

— Se reface brusc, ca o jucărie cu resort, în forma lui întreagă şi concentrează toată simţirea asupra lui.

Dacă, în faţa unui mare artist interpret – Casals, Enescu ori Huberman – simţi nevoia să îngenunchezi – în prezenţa unei opere ca aceea a lui M. Blecher nu poţi face altceva decât să prinzi cartea în mâini, cu recunoştinţă, s-o duci la piept ori să închizi ochii, pentru a vedea mai departe, până unde te poartă extazul.

De ce să sugrumi un elan cu scrupulele pudorii, când ai credinţa netă că te-ai apropiat de unul din actele cele mai realizate de artă!

Desigur că un scriitor nu se poate împlini atât de complet, în toate cărţile sale. M. Blecher ne-a dat, în Inimi cicatrizate, o echivalenţă românească, în proporţii mai mici, a Zauberberg-ului lui Thomas Mann. Şi o înrudire, numai în ce priveşte cadrul, cu interesanta Viaţă şi moarte a d-nei Maillart a tânărului romancier francez Claude A veline.

Cartea lui M. Blecher, tălmăcită într-o limbă apuseană, va apărea, suntem convinşi, tot ca o revelaţiune şi tot ca un mesaj: o carte care înfrăţeşte, după ce exaltă, fie chiar şi în suferinţă, care dilată, până la exasperare, arterele sensibilităţii, pentru a apropia, apoi, pe cititori, într-o amară, dar împăcată convingere, de autor.

Scriitori a căror operă poate stârni asemenea reacţiuni sunt rari: astăzi, un Georges Duhamel, în adolescenţa noastră un Romain Rolland. Întotdeauna un Şalom Alehem ori, de azi mainte, un Eliezer Steinberg, unul din geniile poeziei.

M. Blecher este un astfel de scriitor, apariţie surprinzătoare în noua generaţie, unică, printre confraţii săi evrei.

Pe om l-am cunoscut acum câteva zile. Lectura cărţii sale îmi impusese, ineluctabil, pelerinajul până la Roman, adăpostul acestui tânăr scriitor.

Trebuie să arăt auspiciile de gheaţă sub care m-a primit oraşul lui Blecher? Căci al lui este târgul acesta în care nu s-a mai plămădit, desigur, o carte atât de minunată.

Trebuie să divulg indiferenţa romaşcanilor, că printre ei trăieşte şi se frământă un foarte mare scriitor?

Trebuie să sudui pe birjarul care nu a ştiut unde locuieşte M. B., ci „fişiorul lu'domnul L. B.”. (Pentru schiţarea atmosferei care, dragă Doamne, oxigenează traiul romancierului, e locul să spunem că reclama, în târg, la Inimi cicatrizate s-a făcut prin aceste pancarte graţioase: Roman scris de d. Blecher, fiul d-lui Lazăr Blecher.)

Nu, animozităţile acestea s-au vaporizat, toate, în căscioara din strada Costache Morţun, în valea care găzduieşte trompetele regimentelor. Aici lucrează şi trăieşte M. Blecher. Vârsta – 27 ani – nu indică pe plăsmuitorul acelor imagini care ard, pe analistul de maximă rafinare. Inteligenţa lui scăpărătoare, hipersensibilitatea sa trădează însă pe marele creator de planuri psihologice care ne-a dat întâmplări în irealitatea imediată.

Ceasurile petrecute alături de Blecher, în odăiţa gălbuie, în care străjuiesc ochii de jar ai scriitorului, apasă mult prea greu în amintire, pentru a putea fi povestite.

E o datorie să arăt însă că omul egalează pe artist şi că, părăsind căsuţa aceea, împresurată de ger ca întreaga preajmă, am gândit, drept şi cinstit, că acolo se chinuie şi creează una din cele mai autentice personalităţi, plămădite în vâltoarea ghetoului moldovean.

M. Blecher este la începutul carierei sale scriitoriceşti. Dacă nu ne va putea da o carte superioară Inimilor cicatrizate este neîndoios că viitoarea sa producţie va fi înfiorată de aceeaşi sensibilitate dogorâtoare.

„Adam”, An. IX, n.94 din 15 ianuarie 1937, p. 5-7.

M. Blecher: Inimi cicatrizate

O carte gingaşă de iubire şi combustie interioară, o carte de impresionantă introspecţie psihologică a celui care a dat literaturii noastre originalul roman întâmplări în irealitatea imediată.

Ed. Alcalay „Reporter” An V, n.3 din 17 ianuarie 1937, p.2.

M. Blecher: Inimi cicatrizate

Mihail Sebastian

Anul trecut, după lectura întâmplărilor în irealitatea imediată, cartea de debut a lui M. Blecher, nu ştiam încă dacă d-sa este sau nu scriitor, în sensul în care acest lucru implică o activitate literară susţinută.

Cartea este fără îndoială extraordinară. Una din cele mai tulburătoare lecturi din ultimii ani. Dar putea fi un accident. Putea fi mesajul unei experienţe personale care, odată exprimată, închide cu ea un destin literar terminat. M. Blecher putea fi omul unei singure cărţi. Cu atât mai mult cu cât era o carte de dramă interioară: jurnalul unei conştiinţe, jurnalul unei sensibilităţi.

Asemenea cărţi se scriu dintr-o necesitate dramatică de eliberare. Ele sunt poate o încercare disperată de a ieşi din singurătate. Este ceva de strigăt şi de chemare, în accentul lor pasionat, în febrilitatea lor, în neliniştea lor şi sunt anumite strigăte care nu se ridică decât o singură dată.

Ce orgolioasă carte acele întâmplări în irealitatea imediată] De la titlul lor strident până la acea copertă rece, inexpresivă, totul părea făcut ca să-1 îndepărteze pe cetitor. Obscur editată, prost tipărită, insuficient difuzată, semnată de un nume complet necunoscut, s-ar fi zis că toate piedicile îi stau în cale. Dar era o lectură arzătoare, una din acele lecturi în care cetitorul se angajează pe el însuşi, cu persoana lui, şi din care iese cu o viziune schimbată a existenţei, nu ca după o carte cetită, ci ca după un fapt trăit.

Cu mari calităţi de expresie, cu un stil concis, virulent şi stăpânit, sub care se simţeau flăcările unei sensibilităţi complexe, autorul acelei ciudate cărţi spărgea toate obişnuinţele noastre de lectură şi ne revela – mai mult decât o vocaţie literară – un destin, o viaţă, un suflet tragic.

Mă întrebam atunci dacă acea carte, în care descifram cel puţin o tresărire de geniu (şi n-am ezitat să scriu acest cuvânt din primul moment) nu era menită să rămână un lucru unic, fără urmare. Mă întrebam dacă Blecher va voi să spună a doua oară ceea ce spusese de la început cu o forţă expresivă halucinantă. Mă întrebam dacă va putea să-şi domine într-atât condeiul său sfâşietor încât să-1 poarte dincolo de orizontul unui jurnal intim şi să-1 supună unei opere obiective, de observaţie organizată.

În acest sens nu ştiam dacă d-sa avea să fie un scriitor.

Dar Inimi cicatrizate ne interzice pe viitor orice îndoială. Blecher a răspuns.

Este în cartea de faţă o mică frază care îi rezumă – rW se pare – drama centrală.

„Nimeni nu poate măsura trecerea timpului cu propriu1 său puls”.

Nu-mi amintesc să fi găsit undeva exprimat mai concis şi mai puternic sentimentul singurătăţii.

Inimi cicatrizate este într-adevăr o carte de singurătate. Trec prin ea numeroşi eroi, foarte diverse personaje, o sumă de figuri pitoreşti – toate evocate precis, nervos, cu anumită vervă de povestitor, cu o veritabilă însufleţire de romancier – şi totuşi în urma lor rămâne un implacabil sentiment de singurătate. Toate aceste voci sunt insuficiente pentru a acoperi suferinţa de a fi singur, fără salvare singur, fără sfârşit singur.

Nici iubirea, nici boala cu fraternitatea ei tristă, nici viciul, nici beţia nu pot înlătura acest destin.

Simţi că eroul lui Blecher, că fiecare din eroii săi, se află cu adevărat singur în faţa vieţii, pentru a măsura cu propriul său puls trecerea timpului.

De aceea poate unul din momentele cele mai patetice ale romanului mi se pare acel sumbru chef între bolnavi, care constituie de altfel primul capitol propriu-zis epic (p. 58-73), până acolo cartea având mai mult un caracter descriptiv, pregătitor de cadru.

Sunt elemente de humor real în acest episod; este o anumită vivacitate de ton, un anumit ritm de farsă, nu ştiu ce grabă silită de veselie, de expansiune, oarecare tensiune nervoasă, o mică explozie de entuziasm ameţit, volubil, dar peste tot, peste toate trece conştiinţa amară a irevocabilei singurătăţi.

De ce gesticulează aceşti oameni, de ce se îmbată, de ce se iubesc, de ce se ceartă? Poate pentru că fiecare ar voi să uite de el însuşi, dar niciunul, orice ar face, nu va uita.

Aceasta cred că este suferinţa din Inimi cicatrizate – nu suferinţa fizică, aşa cum ar putea crede un cetitor c°mpătimitor. Nu vă lăsaţi înşelaţi de faptul că acţiunea r°manului se petrece într-un mediu de sanatoriu, printre bolnavi. Îndrăznesc să spun că acest lucru este secundar. M. Blecher nu a vrut să scrie şi nici nu a scris un roman de atrocităţi fizice.

De câte ori vorbeşte despre maladie, o face cu severitate analitică absolută. Condeiul său are atunci o preciziune fină de bisturiu şi îmi pare rău că sunt silit să recurg la o atât de veche comparaţie dar îmi este impusă de stilul autorului, rece şi exact ca un instrument chirurgical. Niciodată Blecher nu se lasă înduioşat de aspectele clinice ale suferinţei. Drama cărţii sale este în regiuni mai puţin accesibile compasiunii. E o dramă de semnificaţii, nu de fapte.

„Când cineva a fost scos odată din viaţă -spune un erou al său – şi a avut timpul şi calmul necesar ca să-şi puie o singură întrebare esenţială cu privire la dânsa – una singură – rămâne otrăvit pentru totdeauna. Desigur lumea continuă să existe, dar cineva a şters cu un burete de pe lucruri importanţa lor”. (p. 136).

Nu se poate mărturisi cu mai mult orgoliu, cu mai puţin sentimentalism, cu mai multă răceală aparentă, o tragedie de profunzimea morală a acesteia. Şi este de primă importanţă pentru înţelegerea cărţii să se ştie că accentul ei grav cade pe sensul metafizic al suferinţei – care este singurătatea -şi nu pe formele ei exterioare.

Cine crede că Inimi cicatrizate este romanul unui sanatoriu n-a înţeles nimic din această admirabilă carte.

Ar trebui să insistăm asupra lui Emanuel, eroul principal al romanului. A spune despre el că e un singuratec care-şi trăieşte cu mare luciditate singurătatea este încă insuficient. Personagiul mi se pare mult mai complex decât această formulă, mai nuanţat, mai bogat în resurse psihologice. De câteva ori în decursul lecturii ne derutează prin câte un gest de o libertate îndrăzneaţă care aruncă asupra lui noi şi ciudate lumini.

Sumar vorbind, acest Emanuel este un singuratec care fuge de singurătate dar revine la ea printr-o mişcare de pendul, care îl face când s-o deteste, când s-o iubească.

E în el un imens dor de efuziune, de dragoste, de prietenie, o nevoie urgentă de expansiune sufletească, de căldură, dar în acelaşi timp este o nostalgie de a fi singur, de a fi indiferent şi poate de a fi insensibil.

Cât de intolerant, cât de brusc începe iubirea lui Emanuel pentru Solange – şi pe urmă ce imperioasă este nevoia nu numai de a se despărţi de ea dar chiar, atât timp cât o mai iubeşte poate, nevoia de a-şi crea în cadrul acestei iubiri refugii personale inatacabile.

Este zguduitor prin copilărie, prin ingenuitate dar şi prin încăpăţânata voinţă de refugiu solitar, straniul episod al brichetei (p. 148) în care Emanuel încearcă să-şi asigure un fel de adăpost ascuns.

„Cumpără de la o tutungerie o brichetă cu un mecanism complicat, de care n-avea nici o nevoie. Se ascunse în dune, scoase bricheta din buzunar şi sub poclitul trăsurii o aprinse şi o stinse de nenumărate ori, ca puţin ieşit din minţi, bucurându-se de flacără, împărtăşind singur, singur, acest mic amuzament. Îşi propuse să n-o arate Solangei la întoarcere şi s-o păstreze pentru plăcerea lui personală şi secretă”.

Este în această dublă nevoie de iubire şi de singurătate, în această alternanţă de evaziuni şi întoarceri, în acest elan către viaţă, urmat brusc de o retragere în tăcere – este în acest joc de oscilaţii aşa de subtile, încât par absurde, o suferinţă mult mai profundă decât mizeria fizică.

E greu de surprins într-o formulă sufletul lui Emanuel. Sunt în el ciudate resurse de melancolie, de cinism, de sinceritate brutală, de ipocrizie fină, accente de pasiune acută şi neaşteptate zone de indiferenţă. Toate acestea dau un peisaj interior instabil, turbure, prin care uneori te întrebi dacă nu trece un suflu de demenţă, oprită încă pe ultimele trepte ale lucidităţii.

Intrarea Solangei în villa Elseneur şi toată scena ce urmează între ea şi Emanuel (p. 192-198) este demonică prin tensiune şi, în acelaşi timp, prin claritate analitică.

Unui scriitor care poate realiza cu atâta stăpânire un astfel de moment, i se poate cere orice.

Inimi cicatrizate este o carte divers populată. Emanuel, deşi personaj central, nu este singurul interesant.

Până la cea din urmă siluetă, până la cea mai episodică apariţie, toţi oamenii acestei cărţi au o putere de viaţă convingătoare până la obsesie.

Fapte scurte, incisive, de o concentrată forţă epică dau fiecăruia dintre ei un relief extraordinar. Nimic evaziv, nimic confuz în această carte. Totul se sculptează într-o lumină albă, intensă.

De neuitat figura lui Quittonce, a cărui agonie atroce este scrisă cu atâta sobrietate şi cu un refuz al melodramei, aşa de controlat. ' „Quittonce muri cu două zile înainte de Crăciun, în hohote de râs. Câteodată durerea se înşală. În loc să aprindă un ţipăt, aprinde un acces de ilaritate pe acelaşi traiect nervos. S-ar zice o mână invizibilă care se înşală de comutator”. (p. 130).

De altfel întreg capitolul premergător acestei morţi, comedia pe care însuşi muribundul o joacă, este un moment dramatic copleşitor. Aşa cum este, de altfel, puţin mai departe, cu neaşteptate izbucniri tragice, agonia Isei (p. 214-216).

Dar nu văd moment din desfăşurarea romanului care să nu merite a fi citat, nu văd pagină care să nu aducă noi elemente de emoţie şi de cunoaştere.

Ai uneori impresia că ai ajuns la o limită de încordare şi că de acolo va trebui să vină inevitabil o cădere de ton; îţi spui că tensiunea aceasta nervoasă nu va mai putea rezista, că va trebui să spargă, să se prăbuşească, şi totuşi, printr-un miracol repetat de luciditate şi de emoţie, cartea îşi urcă drumul ei imposibil.

Cine a cetit Inimi cicatrizate va fi multă vreme urmărit de amintirea lui Ernest, a lui Roger Torn, a lui Tonio şi nu va uita poate niciodată pe Solange. În orice caz se va despărţi greu de această umanitate care impune minţii şi sensibilităţii noastre câteva întrebări de foc.

Este în cetirea acestui roman o „vertiginoasă senzaţie de realitate” care depăşeşte în chip absolut literatura.

Mi s-a părut totdeauna un procedeu critic grosolan a vorbi despre substanţa unei cărţi şi despre stilul ei ca despre două lucruri distincte. Cunoaşteţi vechea idee fixă a profesorilor de gramatică, rătăciţi în estetică: fondul şi forma.

Totuşi, calităţile de prozator ale lui M. Blecher sunt aşa de excepţionale încât nu mi-aş ierta să nu le remarc cel puţin în chip sumar.

Scrisul său este riguros şi totuşi capabil de cele mai subţiri nuanţe. Siguranţa sa de expresie este nemiloasă.

Epitetul e strâns, adjectivul adecvat, imaginea precisă şi totdeauna exactă: vizual exactă, plastic exactă.

M. Blecher este un autentic scriitor epic şi totuşi scrisul său nu are acea abundenţă puţin neglijentă a romancierului care, în febra creaţiei, se lasă antrenat de cuvinte. Nu sunt aproximaţii, nu sunt ezitări în expresia sa. Totul este minuţios şi măsurat, liniar, just, supravegheat. Rareori o proză mi-a dat un mai întreg sentiment de securitate. Ştiu că fiecare detaliu a fost verificat, supus unui control strict şi unui examen de adevăr. Şi toate acestea nu vin dintr-o grijă inutilă de „a face frumos”, ci dintr-o necesitate de cunoaştere şi de exactitudine.

Nu trebuie să credeţi că e ceva mecanic în această virtuozitate stilistică. E o bogăţie de culori în scrisul lui Blecher, o diversitate de expresie, un accent de sinceritate directă, o putere plastică, o magică forţă de a atinge prin cuvinte esenţa lucrurilor, încât fiecare pagină pare un tablou viu, o stampă însufleţită.

Aş vrea să citez dar ce aş putea cita fără remuşcare?

Cetiţi crepusculul de la Berck (p. 116), Crăciunul de la Berck (p. 134), toamna de la Berck (p. 224) şi veţi înţelege ce mare poet şi ce extraordinar pictor este acest scriitor. Totul e văzut şi retranscris cu o elocvenţă sensorială unică: trecerea anotimpurilor, schimbarea orelor, peisajul marin, dunele, plaja, ploaia, după-amiezile toride, zilele umede, serile întunecate.

Puţin obosit de literatură, puţin sceptic în ce priveşte posibilităţile ei, regăsesc în Inimi cicatrizate emoţii de mult pierdute, dar nu pentru totdeauna, de vreme ce o carte este în stare să mi le redea cu această acuitate.

„Reporter”, An V, n.3 din 17 ianuarie 1937, p.2.