M. Blecher: Inimi cicatrizate

La mai puţin de un an după întâmplări în irealitatea imediată care, cu tot titlul refractar, făcut parcă anume să sperie, şi-a avut cititorii şi admiratorii săi, a apărut acum o nouă carte de M. Blecher al cărei titlu este Inimi cicatrizate. Cititorii întâmplărilor au găsit în cartea aceasta o continuare, nu a unei lumi dusă mai departe, ci a unui fel de a scrie, uluitor aproape, care este felul de a scrie al lui M. Blecher.

Ca şi în cea dintâi carte M. Blecher descrie o lume dominată, chinuită şi plină de patetism, cu o preciziune de matematician, frazele sale sunt clare şi reci ca lentilele unui panopticum prin care s-ar vedea însă, uriaşe şi obsedante, toate dramele lumii. E un meşteşug ciudat care îi aparţine şi până la care presupun că a ajuns învingând dificultăţi cum n-a avut să învingă nici un scriitor. Să descrii lumea damnaţilor de la Berck, toate viziunile infernale, tot sângele şi puroiul, toate scrâşnetele şi, timp de două sute de pagini, să nu cazi în patetism, să nu scoţi nici cel mai mic strigăt personal, iată o cursă până la capătul căreia foarte puţini oameni ar fi în stare să meargă. Nu ştiu ce scriitor şi-a putut impune o disciplină mai severă şi mai implacabilă decât aceea de care M. Blecher dă azi o nouă dovadă.

Cu stilul acesta sobru şi clar M. Blecher pictează una din cele mai halucinante viziuni ale lumii. Închipuiţi-vă oraşul Berck, unde câteva mii de bolnavi, prinşi în ghips, nemişcaţi, cu această carcasă pe ei, circulă totuşi pe străzi, orizontali, culcaţi în cărucioare şi devin eroii tuturor pasiunilor umane. Inimi cicatrizate e o carte asupra căreia nimeni nu poate să aibă nici o îndoială. Peste zece şi peste o sută de ani ea va rămâne valabilă, mărturie rece dar spăimântătoare asupra unei lumi pe care M. Blecher a avut destinul amar să o cunoască şi satisfacţia tragică să o picteze, cu un meşteşug de mare şi autentic scriitor.

Dar toate acestea nu sunt decât câteva însemnări faţă de ceea ce, foarte curând, voi spune despre M. Blecher.

Cronică nesemnată „Azi”, An VI, n. 26, ianuarie 1937, p. 245.

Pretexte critice. Jurnalul de sanatoriu

Tiberiu Uiescu

Prima carte a lui M. Blecher este un desemn halucinat al însingurării.

Umbrele se întretaie în nuanţe infinite, gândurile se opresc în pauze interplanetare, aspiraţiile se înalţă direct ca să scadă inegal într-un declin dezolant şi peste realitate se adaugă semnul nu ştiu cărui destin de melancolică inutilitate.

Tot scrisul său aminteşte fatalitatea unui blestem sau visul fără linie al celei din urmă silabe renunţată din spaima pronunţării care ar fi putut s-o precizeze. Îmi plăcuse în rândurile sale lipsa de adresă, indiferenţa accentului.

Întâmplări în irealitatea imediată era o carte care n-avea aroganţă de denunţ. Nu era conectat de epoca literară. Nu pro venise din scandal, nu urmărea agrementul notorietăţii. Era propriu-zis o confesiune fără anecdotă, o destăinuire fără dinamică şi simetrie ca o imagine de fluviu turburată într-o stângace izolare. Presupuneam un serafism de înaltă puritate în aceste întâmplări fără oameni, o iluminare fără finalitate.

Inimi cicatrizate modifică total această formă de realizare. Se întâlnesc urme identice celor semnalate însă esenţa motivului este diferită.

În acest din urmă roman Blecher face o profesie de literat. Cred că chiar o concesie de public. De data aceasta Blecher se simte controlat deşi preocuparea sa rămâne aceeaşi nelinişte subiectivă. Lirismul său este coordonat şi legat de câteva fapte concrete, de un decor şi de mai multe personagii. Şi climatul cărţii este diferit de acela al întâmplărilor. În Inimi cicatrizate se precizează un destin. Totul este omenesc. Nici un amănunt fantastic, nici un adaos straniu. Este o carte scrisă cu o luciditate tragică, fără sentimentalism, fără lamentare, înainte de a fi un poem al dunei, cartea lui Blecher este un jurnal trist al exasperării. Nu se introduce un nou tip în epica românească dar sensibilitatea fixată în acest jurnal aminteşte momentele de inegalitate morală, instabilitatea gândului şi a spaimei lui Măria Baskirsef. Sensibilitatea aceasta este o integrală a lui Blecher. Ea nu se aseamănă cu resemnarea religioasă şi umilă a lui Francois Mauriac, nici cu alarmismul turbulent al lui J. Kessel, nici cu sfâşierea de câine de hală a lui Panait Istrati. Spiritul acestui jurnal este acela al unei terori de putrefiere. Asişti surprins la toate faptele zilei, neclintit, ascultându-ţi sângele; propriul tău sânge pe care-1 bănui greu, lent. Cauţi cu degetele un contact cu lumina, cu viaţa, cu orizontul pe care-1 presupui. Nu-ţi aparţine nimic. Nici chiar siguranţa perceperii, nici chiar exactitatea impresiei care scapă, se schimbă, se deformează exasperant.

M. Blecher a vrut să facă un roman cu moarte. A reuşit să realizeze numai câteva foi de temperatură care amintesc uneori pe acelea ale lui Ion Vinea. Dar foile acestea valorează cât o viaţă de zdruncin urmărită atent, îngrijat, ca un crepuscul.

„Meridian”, Caietul 11/1937, p. 29.