Moştenire

Mihail Sebastian

Păstrez de la Blecher două fotografii, mai multe scrisori, câteva telegrame.

Le-am privit îndelung, le-am recitit, am încercat să-1 regăsesc în aceste hârtii care n-au avut timpul să devină vechi, când au devenit sfâşietoare amintiri de azi.

Nu mă pot gândi în clipa aceasta la scriitor: el ne rămâne. Ne vom întoarce mereu spre cele două cărţi pe care ni le lasă Blecher şi care vor creşte cu anii, în conştiinţa noastră. Dar mă gândesc la om şi la prieten, mă gândesc la surâsul lui mutilat de durere, mă gândesc la admirabilii lui ochi albaştri, în care am citit întotdeauna puţină copilărie şi aproape nici un fel de revoltă. Lângă patul lui de suferinţă, cel care strângea pumnii eram eu. Cât despre el, deschisese demult braţele pentru ca să aştepte şi să primească moartea care în sfârşit a venit.

„O să mă odihnesc, o să dorm” – îmi spunea în decembrie, ultima oară când am fost la Roman să-1 văd.

Sunt cuvinte pe care mi le repet ca o mângâiere astăzi, când o moarte îndurătoare a pus capăt tragicei lui vieţi, tragicei lui insomnii.

Se odihneşte, doarme.

„Adam”, An X, n. 123-124 (12-13) din iunie-august 1938, p. 16.