Capitolul XIII de de Br S e.

Numeşte pe opozanţii de stânga, „iiDeiaii. -^, uo”, „.         — La Brighton.         — Ospitalitatea plina de grija, a printului regent.         — Uzanţele^' pavilionul regal. Istorisirea unei vizite a regentului la regele George al Ti lea.         — Dejun pe o scara.         — Marele duce Nicolae, la Brighton

Căsătoria fratelui meu se amâna din zi în zi. Eram la capătul răbdării din pricina acestor amânări de neînţeles când într-o seara, o oarecare contesa de Schwitzinoff, rusoaica – cu care se împrietenise doamna de Duras – ne vorbi despre vizita pe care i-o făcuse domnişoarei Lenormand, ghicitoarea, şi despre toate lucrurile nemaipomenite pe care i le prevestise. Sigur ca as fi fost şi eu curioasa sa aflu daca fratele meu avea totuşi sa se însoare până la sfârşitul acelui an. Ducesa dimpotrivă, avea toate motivele s-o împiedice pe fiica ei, prinţesa de Talmont, sa se mărite cu contele de La Rochejacquelein, caci numai gândul unei asemenea căsătorii făcea sa i se urce sângele în cap. Ma ruga deci s-o însoţesc la faimoasa sibila, după ce şi-a dat cuvântul ca nu-i va adresa decât o singura întrebare. Poate ca până la urma m-aş fi dus daca nu i-aş fi făgăduit tatălui meu ca nu voi pasi niciodată pragul vreunei ghicitoare, indiferent despre ce-ar fi vorba. Motivul care-l determinase sa ma oblige să-i fac aceasta promisiune e destul de curios ca sa nu merite să-l relatez în aceasta lucrare. Când tata a intrat în serviciu, a avut ca mentor un locotenent-colonel din regimentul sau – cavalerul de Mastyns – prieten al familiei, care-l trata ca pe fiul sau. Era un bărbat cu un chip superb. Se bătuse ca un leu, în război, iar firea lui buna şi îngăduitoare, fara a da totuşi dovada de slăbiciune, făcuse sa fie îndrăgit de întregul regiment, într-un cantonament dintr-un orăşel german, într-una din campanii'6 Războiului de şapte ani, o ţigancă intra în sala de mese. Prezenta ei îi mai distra pe ofiţeri şi mai rupse monotoni3 vieţii pe care o duceau cu toţii şi mai ales cavalerul Mastyns, care era cel mai tânăr dintre toţi. Când o văzu p anca, mai întâi simţi o sila nespusa fata de ea, dar până la îiâ sfârşi şi el, ca mai toţi camarazii sai, prin a-i întinde 11 Inia. Ţiganca o privi atent apoi spuse: P – Vei avansa repede în cariera militara; te vei însura cu fata mult mai presus decât tragi nădejde. Vei avea un băiat care nu-l vei vedea şi vei muri de glonţ înainte de a împlini Ltruzeci de ani.

Cavalerul de Mastyns nu dădu nici o atenţie prezicerilor t'eanciiân vremea asta, obţinu în numai câteva luni, doua prade, consecutiv, datorate strălucitei sale comportări pe câmpul de lupta, fapt care-l făcu sa se gândească la spusele ţigăncii. Aceste spuse îi veniră pentru a doua oara în minte când se însura, peste câţiva ani, cu o tânără nespus de bogata şi de neam mare. În sfârşit, sotia lui ajunse în situaţia de a aduce pe lume, un copil. Bărbatul ei obţinu un concediu şi se înapoie acasă ca sa fie lângă ea când avea sa nască, în ajunul zilei în care urma sa plece acasă, le spuse colegilor sai:

— Pe legea mea, ţiganca a mai dat şi greş în spusele ei, caci peste cinci zile voi împlini patruzeci de ani, iar mâine plec acasă si, în timp de pace, nu prea zboară gloanţele asa, nitam-nisam!

Trăsura de posta cu care urma sa plece acasă se oprise în fata locuinţei sale; dar iată ca o şaretă o agata din mers şi-i rupse osia. Vizitiului îi trebuiră mai multe ceasuri până s-o repare. Cavalerul de Mastyns se plictisi stând degeaba în fata porţii. Tocmai atunci trecură pe-acolo câţiva ofiţeri din garnizoana sa care se ducea la vânătoare. Cavalerul, care era ai el mare amator de vânătoare, se hotărî sa meargă cu ei ca să-şi mai omoare timpul câta vreme vizitiul avea sa repare trăsura. Pleca, deci împreuna cu colegii sai. Cavalerul era Singurul în costum cafeniu. Unul dintre vânători, uitând acest ucru sau neștiindu-l, văzându-şi toţi camarazii în costume el îl confunda cu vreo fiara si, vazându-l vârându-se într-un tufiş, trase în el. Cavalerul primi o droaie de plumbi drept rinichi, îl transportară imediat în oraş. Rana, deși foarte ava' fiu era mortala. I se lua sânge de mai multe ori; se a°ili destul de repede pentru ca doctorii să-l socoata în afara de orice pericol, spunându-i chiar ca peste câteva zije putea pleca acasă, între timp, i se aduseră scrisorile sosite cât zăcuse pe patul de suferinţă. O deschise pe cea trimisa de mama sa care îl anunţă ca sotia lui născuse, mai curând decât se aşteptau, un băiat zdravăn şi voinic.

— Ah, striga el, blestemata aia de vrăjitoare a avut dreptate! Nu-mi voi mai vedea băiatul!

După ce rosti aceste vorbe, îl apucară convulsiile. pe urma făcu tetanos şi după douăsprezece ore îşi dădu sufletul în braţele tatălui meu. Medicii declarară ca numai autosugestia îl ucisese, ca rana era aproape vindecata şi nu mai constituia un motiv de îngrijorare pentru nimeni. Aceasta întâmplare, la care tata a asistat, fara sa vrea, în tinereţea lui, la impresionat nemaipomenit, dându-şi seama cât de mult te pot influenta nişte vorbe aruncate la întâmplre. Cavalerul de Mastyns era un om plin de inima şi de spirit. Cât timp fusese zdravăn ca un taur, rasese de prezicerile ţigăncii. Dar, slăbit de boala, se prăpădi numai gândindu-se la acea prezicere fatala. aşa ca tata ne-a pus sa juram ca nu vom da niciodată dovada de atâta slăbiciune, încât sa punem piciorul în casa unei ghicitoare.

Aederea mea silita la Paris ma obliga sa asist la alegerile din 1817; acestea erau primele alegeri după ce fusese votata noua lege. Din păcate, n-au fost de natura sa liniştească lumea. Nemulţumiţii – cărora în acea epoca li se spuneau iacobini – se arătară foarte activi şi avură destul succes pentru a da serios de furca, guvernului. Acesta îi chema în ajutor pe regalişti pentru a combate dificultăţile prilejuite de propriile lor extravagante. Cum le era frica, ascultară în sfârşit şi ei, o data, de glasul raţiunii şi se comportară destul de bine în timpul acelor alegeri, pentru a nu da prilej la nici un fel de încăierări.

Aveam uneori prilejul de a-l întâlni pe domnul de Villele; se exprima cu o grija, care-i făcea multa cinst Vorbea tot ca un sef, însa mult mai moderat decât te-ai aşteptat de la un om care năzuia sa conducă un

^rtl Opoziţia nu obţinu succesul deplin pe care scontase, în schimb, deveni foarte ameninţătoare.

Benjamin Constant îi răspunse ducelui de Broglie1 care, cu ardoarea sa obişnuită – desi opozant – îl elogia pe rege şi spunea ca poate ca ar fi dificil sa găseşti un caracter mai propice nevoilor de moment ale tarii:

— Sunt de acord cu dumneavoastră; da, Ludovic al XVIII-lea este un monarh care convine Franţei în momentul de fata, dar nu e ceea ce ne trebuie noua. Vedeţi, domnilor, noi trebuie sa ne alegem un rege care sa domneasca prin intermediul nostru, un rege care sa ne convină, care sa cada imediat ce i-am abandona şi care să-şi dea perfect de bine seama de acest lucru!

Ducele de Broglie îi întoarse spatele, fiindcă el nu voia revoluţie; din păcate, era încă prea tânăr. A fost şi va fi întotdeauna mult prea cinstit pentru a putea deveni seful unui partid.

Tot cam în acea epoca, domnul de Chateaubriand, în nu stiu ce broşura, îi onora pe cei de stânga, cu frumosul nume de „liberali”. Acel partid reunea prea multi oameni de spirit pentru ca sa nu-i aprecieze noua titulatura. O mulţime de persoane onorabile, care ar fi ezitat sa se înscrie într-un partid desemnat sub numele de iacobin, se aruncară cu ochii închişi, în deplina cunoştinţă de cauza, printre liberali, unde începură a conspira fara cel mai mic scrupul. Puterea cuvântului e atât de mare, mai ales în Franţa, încât calificările exercita o influenta serioasa.

Prezenta mea nefiind suficienta la celebrarea căsătoriei fratelui meu, amânata mai bine de opt luni de zile, tinerii îl chemară şi pe tata. După o serie de tracasări şi de sâcâieli care Burară încă cinci săptămâni, pretextele fiind, în sfârşit, epuizate, tata asista în ziua de 2 decembrie 1817, la căsătoria sau cu domnişoara Destillieres.

1 Mrille-Charles-Leonce-Victor, duce de Broglie (1785 – 1870), membru în 1 Pairilor, în 1814. După 1830, ministru, şi deputat în Marca Adunare – °nala. După 1848 se retrage din viaţa politica şi este ales membru al Academici. st îns”rat cu Albertine de Stael.

După opt zile, tata conducea noul menaj la Londra unde mama ne aştepta pe toţi cu nerăbdare. '

Doliul după prinţesa Charlotte era purtat de toat clasele sociale şi contribuia şi mai mult la tristeţea Londrei în acea epoca a anului, când societatea e de obicei şi aşa foarte putin însufleţită. Cumnata mea nu fu prea încântata şi cred ca a fost în culmea fericirii când, după o luna, s-a putut reîntoarce în patrie, reluându-şi, împreuna cu bărbatul ei, obiceiurile cu care se obişnuise şi la care ţinea atâta. Eu am rămas o vreme în Anglia, făgăduind sa ma reîntorc în Franţa, sa le fac cuvenita vizita, după nunta, şi să-i prezint la Curte şi în lume în timpul deselor mele absente, părinţii mei fuseseră de doua ori la Brighton. Aflându-mă la Londra în acel an, am fost şi eu invitata împreuna cu ei. La prima vizita pe care o făcuseră maestrul de ceremonii al printului venise la ambasada sa se informeze despre obiceiurile şi gusturile musafirilor stăpânului sau, pentru ca sa se simtă bine şi sa nu le lipsească nimic. Cred ca e cu neputinţă sa existe un maestru de ceremonii mai grijuliu decât cel al regentului, care sa facă risipa de atâta gentileţe. Se ocupa el însuşi de cele mai mici amănunte. Era de ajuns sa fi luat masa de trei ori la Palat, ca şi cunoştea în amănunte gusturile fiecărui invitat, pe care se străduia sa i le satisfacă. Era întotdeauna sensibil la complimentele oamenilor de prin acele locuri, mai ales la cele ale persoanelor care fac mare zarva despre indiferenta lor. Cred ca n-am întâlnit pe nimeni care sa nu fi fost încântat de acel faimos maestru de ceremonii. Doliul încă recent după prinţesa Charlotte nu îngăduia distracţii zgomotoase la Brighton, dar regretele – desi ale regentului erau încă la fel de vii – începuseră a mai pali, şi pavilionul regal era mai mult îndoliat decât trist. Acel pavilion era o capodopera de prost-gust. Achiziţionaseră, la nişte preturi imense, toate mim1; naţiile din cele patru colturi ale lumii, care de care mal amestecate, pe care le înghesuiră sub cele opt sau zece cupc„e ale acelui palat bizar şi urât alcătuit din odăi obişnuite, care n^ prezentau nici un stil arhitectonic. Interiorul nu era nici z j bine împărţit decât exteriorul; dar critica se opreşte aici. R „ci confortul îşi dădea pretutindeni mâna cu plăcutul şi după crjticai tot acel ciudat amalgam de curiozităţi, te amuzai, minune examinând cu atenţie atât cheltuitoarea lor elegan-t' cât şi îndelungata lor căutare. Persoanele ce locuiau în ' avili°n erau invitate pe un anumit număr de zile, care rar depăşeau ° săptămână. Trebuia sa soseşti întotdeauna la o ora otrivita ca sa ai timp sa te îmbraci pentru masa. Găseai anartamentele aranjate cu o grija care mergea până la minuţie, respectând cu stricteţe obiceiurile fiecărui musafir. Aproape întotdeauna gazda regala se afla prima în salon. Daca din cine „ţie ce motive, întârzia şi daca femeile ajungeau înaintea sa în salon, printul le cerea scuze. La masa, societatea era numeroasa. Ea se compunea atât din cei care locuiau în palat, cât şi din persoanele care locuiau în oraşul Brighton, găzduite regeste pe timpul iernii. Din pricina doliului, nu puteau avea loc nici baluri, nici concerte. Totuşi printul avea o orchestra de muzicieni care cântau din corn precum şi din alte instrumente, şi care – aşezată în vestibul – îţi luau urechile pe sus atât în timpul mesei de prânz cât şi a celei de seara. Faptul ca era plasata destul de departe, ma rog, făcea sa fie suportata, dar după părerea mea, nu era câtuşi de putin agreabila. Printului în schimb, îi plăcea grozav, şi de multe ori punea mâna pe câte un gong şi batea în el măsură.

După masa, urmau vizitele. Spre ora unsprezece, printul trecea într-un salon unde avea loc un fel de gustare rece. Nu era urmat decât de persoanele apropiate, doamnele din casa şi doi sau trei prieteni intimi. Era momentul în care printul se simţea cel mai bine. Se aşeză pe o sofa, între marchiza de Hertford şi o alta doamna fata de care ţinea sa fie politicos, şi mcepea sa discute. Cunoştea pe dinafara toate aventurile plante de la Curtea lui Ludovic al XVIII-lea, ca şi pe cele de a Curtea Angliei, pe care le istorisea pe îndelete. Povestirile ale erau presărate, de obicei, cu mici madrigaluri, dar cel mai esea cu lucruri cam deşucheate. Marchiza lua un aer demn, r Printul ieşea din încurcătură cu vreo gluma care nu era

°tdeauna de bun gust. În concluzie, acele serate, care se prelungeau până la doua sau trei dimineaţa, ar fi părut agasante la culme daca un particular s-ar fi apucat sa cheltuiască bani pentru ele. Dar mireasma Coroanei ţinea întreaga societate treaza, fermecând-o cu atenţiile printului îmi amintesc totuşi ca una dintre seri a fost extrem de interesanta prin ceea ce s-a discutat în cadrul ei. Regentul tocmai ne relata ultima vizita făcută tatălui sau, pe care nu-l văzuse de mai multi ani. Regina şi ducele de York – singurii care aveau grija de el – erau şi singurii care puteau să-l vadă. Ma slujesc la propriu de verbul „să-l vadă”, caci nu-i vorbeau niciodată. Sunetul oricărui glas, cunoscut sau nu, îi crea o asemenea stare de agitaţie încât trebuia mai apoi zile sau chiar săptămâni întregi pentru a-l calma. Bătrânul rege avusese uneori accese atât de violente, încât – din precauţie – toate odăile sale erau capitonate. Era slujit cu o deosebita grija, dar într-o linişte şi o tăcere deplina. De altfel toţi slujitorii fuseseră preveniţi sa păstreze o mare linişte, mai ales ca regele era orb. O boala a reginei, împiedicând-o să-şi îndeplinească pioasa sa îndatorire, regentul sau o înlocui pe suverana. Ni s-a spus ca fusese poftit sa intre într-un salon mare unde – despărţit printr-un rând de fotolii – îl zărise pe venerabilul sau tata, foarte curat îmbrăcat, cu capul complet chel, dar în schimb, cu o barba lunga şi alba care-i cădea până la piept. Vorbea singur, caci în imaginaţia lui bolnava ţinea, în acel moment, un Consiliu adresându-i-se lui Pitt, în termeni foarte la locul lor. După ce se prefăcu o vreme ca asculta, ridica unele obiecţii si, după câteva clipe de tăcere, îşi relua discursul, insistând asupra propunerilor sale. Pe urma dădu cuvântul altcuiva, se prefăcu a-l asculta, după aceea urma un al treilea consilier, căruia îi spuse pe nume, numai ca eu am uitat despre cine era vorba, în sfârşit anunţa, în termeni oficiali, ca Consiliul luase sfârşit, îşi chema pajul şi se duse să-şi viziteze copiii, discutând cu ei îndelung, mai ales cu prinţesa Amelie, preferata sa (a carei moarte neaşteptată contribuise mult la înrăutăţirea boli' sale). Părăsind-o, îi spuse:

— Ma duc pentru ca ştii şi tu ca regina nu suporta sa lipsesc prea mult.

Apoi, continuându-şi aceasta idee, reveni la regina, foate acele plimbări imaginare le făcea sprijinindu-se de Braţul unui paj, fara însa a pune piciorul afara din salon. După ce discuta o vreme cu regina, se ridica şi se îndrepta singur spre pian (desi pajul îl urma îndeaproape) unde începu a jjnproviza şi a interpreta fragmente disparate din muzica lui Handel, cântând în acelaşi timp şi din gura, cu o vove pe cât de mişcătoare, pe atât de sonora. Aceasta slăbiciune pentru muzica (pe care o iubise întotdeauna cu pasiune) îi sporise de când se îmbolnăvise de cruda sa boala. Printul fu prevenit ca bătrânul avea obiceiul sa stea la pian până după ora trei aşa ca după ce-l mai asculta o bucata de vreme cântând, printul îl părăsi. Demn de remarcat, era faptul ca acest venerabil bătrân căruia nimeni nu-i spunea cât e ceasul, care nu se putea orienta nici măcar după lumina zilei, avea un instinct cu totul deosebit care-l îndemna sa facă zilnic aceleaşi lucruri, la aceleaşi ore, iar îndatoririle regatului treceau întotdeauna înaintea celor de familie. Faptul ca nu vedea făcea posibila deplina tăcere din jurul lui pe care medicii, după ce s-au străduit îndelung să-l vindece, au socotit-o indispensabila.

Trebuie sa fiu cinstita şi sa arat ca atunci când regentul ne istorisea aceste lucruri, într-o seara, târziu, avea ochii plini de lacrimi; eram patru sau cinci persoane de fata; aceste lacrimi începură a-i curge de-a lungul obrazului atunci când ne vorbi de glasul plăcut al bătrânului care cânta acele frumoase motete de Handel şi de stăpânirea de sine de care dăduse dovada pentru a nu se repezi şi a-l strânge în braţe pe acel venerabil muzician.

Regele George al IlI-lea1 era, în Anglia, pe cât de iubit, Pe atât de respectat. Starea lui jalnica apasa întreaga tara aidoma unei calamităţi. Toată lumea vorbea despre el cu stima S1 respect. Totuşi acest respect n-a împiedicat şapte tentative de asasinat asupra lui.

I82 ' George al Ilt-lea (1738 – 1820), rege al Angliei şi Irlandei între 1760 şi An r 'n're 1815 ~ 1820' a fost clcctor aPoi rc8c al Hanovrei. În timpul domniei sale, 8lla ai-a pierdut coloniile din America.

Invitaţii din pavilionul regal puteau opta daca sa ia dejunul în odaia lor, sau la masa comuna ale carei onoruri erau făcute de lady Bloomfield şi de sir Benjamin. Daca nu erau prost dispuşi, preferau cea de-a doua alternativa, cu exceptja câtorva vechi prietene ale printului, care încercau să-şi ascundă urmele de nereparat lăsate de scurgerea timpului şi nu apăreau niciodată decât la lumina lumânărilor, sacrificiu de altfel destul de prost răsplătit. aşa făcea, de pilda, lady Hertford.

Ieşind din apartamentul meu, am fost foarte mirata sa găsesc masa pusa pe palierul scării. Dar ce palier şi ce masa! Toate covoarele, toate fotoliile, toate porţelanurile, toată vesela, tot ce era mai elegant, mai luxos, tot ceea ce bunul gust poate oferi celor cu parale era expus acolo. Printul dădea cu atât mai multa importanta meselor, cerând ca ele sa fie extrem de bine puse la punct, cu cât nu lua niciodată parte la ele. Ducea, la Brighton, aproape aceeaşi viaţa ca şi la Londra: stătea în odaia lui până la ora trei, apoi se îmbrăca şi pleca singur, calare pe cal. Daca înainte de a-şi începe plimbarea întâlnea vreun nou invitat, în pavilion, îi plăcea să-i arate el însuşi castelul şi mai ales bucătăriile încălzite cu aburi, ceva cu totul nou în epoca respectiva, lucru de care era foarte încântat.

Reîntors de la plimbare, printul se oprea la usa lady-ei Hertford, care locuia într-o căsuţă separata, dar care comunica direct cu pavilionul regal. Rămânea la ea până în momentul în care aceasta începea sa se îmbrace pentru masa de seara.

În timpul săptămânii pe care am petrecut-o la Brighton, în fiece zi se întâmpla exact acelaşi lucru. aşa era obiceiul. In anul următor m-am întâlnit acolo cu marele duce Nicolae, devenit mai apoi tar. Era mult prea tânăr pentru ca regentului să-i pese de el. Singura deosebire pe care am observat-o a fost ca în loc să-şi lase musafirii să-şi petreacă dimineaţa fiecare cum vor, regentul alcătuia zilnic câte un program pentru tânărul print, program la care erau obligaţi sa ia parte toţi musafirii. S-au vizitat astfel unele locuri care nu ne-au spus mare lucru, pe o distanta de cincisprezece mile în jur. I*11' amintesc ca, într-una din aceste plimbări, marele duce a adresat o întrebare amiralului Edmund Nagle, pe care regentul ti ataşase pe lângă duce. Acesta îşi scoase pălăria ca să-i răspundă.

— Puneţi-vă pălăria! Zise ducele, atingând uşor cu cravaşa pălăria amiralului. Cum amiralul n-o ţinea prea bine, o scapă jos, iar vântul, care batea zdravăn pe faleza înalta de la Brighton, o duse tocmai pe o mirişte vecina, despărţită de noi printr-un hăţiş şi printr-o bariera înalta, în fata căreia ne-am oprit pentru a analiza situaţia.

Înainte ca amiralul, scurt, gros şi destul de în vârsta, sa fi apucat sa coboare de pe cal, alteţa sa imperiala, dându-se jos de pe bidiviu, sarise, cu gratie şi cu uşurinţă, bariera înalta, şi-i aduse lui sir Edmund pălăria, cerându-şi scuze. Aceasta dovada de buna creştere şi de amiciţie îl făcu pe tânărul duce sa se bucure de o mare popularitate în grupul celor de la Brighton, care reunea în acea epoca aproape întreg corpul diplomatic. Eticheta o obliga pe mama sa se aşeze tot timpul lângă marele duce. Fiind obişnuită cu Curtea, ea îi plăcu grozav tânărului duce. Când îi căutai, erau împreuna.

Tânărul o numea „măicuţă” sa şi îi cerea sfatul în toate treburile, mult mai des decât apela la contesa de Lieven, de care îi era teama. Mama era, Ia rândul ei, teribil de încântata şi ni-l lauda tot timpul. Mie, care nu-i împărtăşeam slăbiciunea pentru prinţi, mi-a trebuit o buna bucata de vreme pentru a ma obişnui cu persoane de acest gen; până la urma, 1-am găsit chiar frumos, desi părea cam dur şi-mi displăcea felul cum vorbea despre fratele sau, tarul Alexandru. Entuziasmul sau, dus până la devoţiune, se exprima în adevărate tirade de melodrama, rostite pe un ton atât de exagerat, încât falsitatea îţi sarea în ochi.

Cred ca n-am văzut în viaţa mea un tânăr mai afectat şi mai putin natural decât marele duce Nicolae; dar e oare rezonabil să-i ceri unui print şi unui frate de împărat sa fie smcer? Eu cred ca nu. Nu-i fac nici un reproş, ci doar încerc. A~i explic de ce, cu tot chipul lui fermecător, cu modul lreprosabil de a se comporta, cu politeţea şi cu elogiile aduse n-a rămas prea adânc săpat în memoria sa.