Capitolul XIV Naufragiez pe coasta, între Boulogne şi Calais.

— Urmarea acestu accident.         — Vorbele lui Monsieur. Discuţia ciudata a lui Monsieur cu Edouard Dillon.         — Pairii, având slujbe la rege, votează împotriva primului ministru.         — Răspunsul domnului Canning în legătură cu acest lucru.         — Papa şi domnul de Marcellus.

Daca as fi avut intenţia de a istorisi toate micile evenimente din viaţa mea particulara sau mai curând daca as fi avut talentul de a le face cât de cât interesante, ar fi trebuit sa plasez, în 1860, o lupta navala, pe care vasul cu care ma înapoiam de la Hamburg a susţinut-o la Texel, si, în 1804, descrierea unei furtuni care m-a surprins când am pătruns pe Meuse. M-am mândrit grozav – în aceste doua ocazii – cu curajul meu. Sunt totuşi nevoita sa vorbesc despre acest curaj într-un fel mai putin poetic, caci sufeream cumplit de rau de mare. Poate ca as putea cere sa fiu cât de cât lăudata măcar pentru sângele rece de care am dat dovada într-o împrejurare foarte periculoasa, petrecuta în timpul traversării canalului, de la Dover la Calais, în luna februarie 1818.

Din vina căpitanului, am eşuat pe o mica limba de pământ, plasata între doua stânci, la un sfert de mila de coasta. Fiecare talaz ne ridica, nu ne ridica dar în schimb fiecare cădere ne înfunda şi mai adânc în nisip. ai încă era bine, caci daca ne-am fi ciocnit de stâncile de care ne aflam alături, în câteva secunde ne-am fi dus la fund. Vasul era plin de pasageri, în singura şalupa mica ce putea fi data la apa, nu încăpeau decât şapte persoane, dintre care doi marinari care trebuiau s-o conducă; mi-am dat imediat seama ca cele mai mari pericole ce ne păşteau erau frica ce putea pune stăpânire pe noi şi graba de a ne năpusti cu toţii în bărcuţa aceea. Calitatea mea de fata de ambasador făcea sa ma bucur de un mare prestigiu la bord, mai ales ca eram însoţită de un curier al guvernului englez, fata de care căpitanii pacheboturilor au o stima cu totul deosebita. aşa ca am profitat de acest lucrxj pentru a-i veni în ajutor căpitanului. El ţinea cu orice pretsa pun prima piciorul în barca. Eu 1-am rugat sa dea întâieta ej marne cu cinci copii care urlau de spaima, de nu se mai f° jegea om cu om. Un bărbat (si, foarte ruşinată, trebuie sa 1 'rturisesc ca era un francez), sub pretextul că-i ajuta pe oii se năpusti primul în barca; în sfârşit, şalupa se f Depărta. Nu neg ca cele patruzeci de minute câte s-au scurs, „na când şalupa s-a întors, mi s-au părut groaznic de lungi. Totuşi> felul cum procedasem ma făcuse sa ma bucur de o arecare autoritate asupra tovarăşilor mei de drum, pe care i-am onvins sa fie calmi, sa nu se înghesuie, sa nu tipe, sa nu bocească. Toată lumea s-a comportat admirabil, în cel de al doilea drum trebuiau sa se îmbarce cele cinci femei şi doi copii care mai rămăseseră la bord. Bărbaţii urmau sa traga la sorti pentru cursele următoare. Totul se executa punct cu punct. Căpitanul îmi explicase ca nava va fi în cel mai mare pericol când mareea va începe sa urce. Daca atunci vântul va începe sa sufle din larg, înainte ca nava sa poată fi urnita din loc, avea toate şansele sa fie zdrobita de stânci. Până atunci, mai aveam foarte putina vreme la dispoziţie, între timp, începuse a se întuneca şi a ninge cu fulgi mari. Când am părăsit nava, era atât de înclinata încât nici marinarii nu mai puteau străbate puntea decât cu ajutorul unei scări pe care o întinseseră pe jos. Plecarea noastră avu loc într-o mare ordine şi într-o deplina tăcere. O femeie tânără refuza categoric sa se despartă de bărbatul ei. Acesta ieşise la sorti printre ultimii, dar un ofiţer care urma sa plece cu cursa următoare fu atât de mişcat de devotamentul femeii încât îi ceda soţului locul sau. As putea scrie un volum întreg despre toate acele mişcătoare sau ridicole întâmplări, petrecute în timpul acelei călătorii ale roele, începând din clipa în care vasul s-a împotmolit şi până m cea în care, după un drum de şapte ore în toiul nopţii, bătuţi de viscol şi mergând pe nişte poteci care erau numai hârtoape, aareta care ne ducea, claie peste grămadă, aşezaţi pe un morman de paie, a intrat, cu chiu cu vai, în Calais. Scăpat de Pasageri, căpitanul manevra cu mare atenţie vasul şi-l aduse °u „jne la Calais, desi putin cam avariat. A doua zi, veni să-mi ara scuze şi mai ales să-mi mulţumească pentru felul cum a c°rnportasem, care – spune el – salvase pe toată lumea de pe vas. Abia atunci mi-am dat seama ca, în marile primejdii pot da dovada de mult sânge-rece, după cum în marile probleme politice pot fi muta ca un peste. Mai înainte fusesem suferinda foarte multa vreme şi poate ca încă as mai fi fost fara acest naufragiu.

A doua zi am prezentat-o pe cumnata mea la Palat, îmi amintesc în mod special de acea zi pentru ca a fost singura tresărire patriotica pe care am surprins-o la Monsieur. Cred ca va daţi seama ca un naufragiu e un lucru care nu-i interesează pe prinţi. M-am dus deci să-i salut pe rege, pe Madame, sj chiar pe ducele de Angouleme. Când am ajuns la Monsieur după câteva întrebări preliminare, mi-a spus pe un ton mâhnit:

— Era un pachebot francez, nu-i asa?

— Nu, monseniore, era englez.

— Oh, slava Domnului, cât ma simt de uşurat!

Se întoarse către suita care-l urma şi le repeta doamnelor care-l înconjurau: „Nu era un capitan francez!”, cu un aer plin de satisfacţie în care se citea o placere fara margini. Daca şi-ar fi exprimat mai des asemenea păreri, sigur ca ar fi devenit mult mai popular. Am ajuns la Paris cu câteva zile înaintea unchiului meu, Edouard Dillon, care trecea prin capitala tarii, părăsind Dresda şi îndreptându-se spre noua sa reşedinţa din Florenţa. Era ca sa zic asa, de-ai casei, fiindcă cred ca am mai spus ca era foarte bun prieten cu printul şi ca aceasta prietenie data încă din tinereţe, într-o dimineaţă, parasindu-l pe Monsieur, unchiul meu îmi relata o discuţie pe care tocmai o avusese cu printul şi care era legata de propunerile făcute lui Monsieur, pe de o parte de opoziţie, iar pe de alta, de partidul ministerial. După el, şi unii şi alţii încercau să-l deruteze pentru ca era regalist, avertizându-l de prăpastia către care se îndrepta monarhia. Edouard încerca sa combată aceste păreri ale lui Monsieur. Îl asigura ca i-ar fi foarte uşor sa se facă iubit, daca voia sa se arate mai put10 exclusiv ca sef al unui partid.

— Dar eu nu sunt seful nici unui partid!

— Monseniore, cel putin aşa arata aparentele.

— E nedrept! Cum sa le evit?; t<,<.

— Fiind mai putin exclusiv.

— Niciodată nu ma voi împăca cu iacobinii, iată de ce mă detesta.

— Dar oamenii care ma slujesc nu sunt iacobini!

— Vezi tu, Ned, vechea plămada revoluţionară va ieşi snic la iveala, fie şi peste douăzeci de ani! Când i-a slujit pe Iţii, nu mai faci nimic pentru noi!

— Sunt mâhnit să-l aud pe monseniorul vorbind astfel! Asta confirma ceea ce vorbeşte lumea?

— Ai ce vorbeşte lumea?

— Ei bine, monseniore, lumea vorbeşte ca aveţi de gând să-i numiţi miniştri pe Mathieu de Montmorency sau pe Jules de Polignac.

Monsieur, care se plimba prin cabinetul sau, se opri brusc şi izbucni într-un hohot de râs.

— Ei, drace, dar ştii ca e amuzant? Sper ca ceea ce mi-ai spus acum e o gluma!

— Ba e cât se poate de serios, monseniore!

— Dar îl cunoşti mult prea bine pe Jules ca sa mai fie nevoie să-ţi spun eu cine e! Ei bine, Mathieu este exact de aceeaşi factura, poate mai putin fanfaron, dar încolo nici mai rau, nici mai acătării decât el. aşa ca dragul şi vechiul meu prieten, linişteşte-te! Daca nu mai circula şi alta poveste pe seama mea, asta nu-i câtuşi de putin alarmanta. Mathieu! Jules! Dumnezeule, ce mai miniştri! Deci lumea crede ca sunt extravagant! Dar ar însemna ca sunt nebun de legat daca i-aş alege! Nu-mi pot închipui ca iei în serios asemenea baliverne! Ai-au bătut joc de tine!

Edouard îşi manifesta, în mod făţiş, satisfacţia pentru una dispoziţie în care îl găsea. aşa ca veni imediat să-mi flateze ce-i spusese printul. M-am gândit adesea la aceasta 'scutie, asupra căreia nu aveam nici un dubiu, când – mai

2iu – întâi Mathieu de Montmorency, iar pe urma Jules de 'gnac au fost numiţi, rând pe rând, miniştrii de externe.

T, re să-şi fi schimbat Monsieur părerea în legătură cu ei sau înşela – r &

? Ciase, m 1818, pe Edouard? E cu putinţă sa se fi întâmplat şi si una şi alta. Ceea ce e sigur ca de atunci, Jules de Polignac a devenit cel mai intim confident al sau.

Opoziţia fata de rege câştigase toată Curtea şi pentru a pastra o fărâmă de linişte în sânul familiei sale, majestatea sa nu cuteza nici măcar să-şi manifeste resentimentele. Ceea ce displăcea mai ales nobilimii, era legea recrutărilor. Caci privise întotdeauna armata ca pe un patrimoniu al ei. Legea a fost trimisa în Camera deputaţilor; se ştia ca nu va izbuti sa treacă prin Camera pairilor decât cu un număr foarte mic de voturi. Regele, necutezând sa se pronunţe cu hotărâre, lua cu sine, la plimbarea obişnuită, pe toţi pairii care erau de serviciu pe lângă persoana sa, şi care trebuiau sa voteze împotriva guvernului.

Regele nu ieşea la plimbare nici duminica, nici miercurea, când ţinea Consiliu, în celelalte cinci zile ale săptămânii, făceau cinci plimbări, întotdeauna în aceleaşi locuri, care se repetau cu regularitate în fiecare săptămână. Cea din dimineaţa în care pairii trebuiau sa voteze urma sa fie cea mai scurta; dar regele – lucru fara precedent – în acea zi schimba traseul plimbării si, în plus, porunci tuturor sa meargă foarte încet, în general, el mergea exagerat de repede şi întotdeauna pe caldarâm. Putea sa fi fost praf sau polei, el nu-şi încetinea niciodată mersul. Uneori cei din escorta se alegeau cu accidente grave, dar acest lucru îl lăsă complet indiferent. Când un om cădea, ceilalţi săreau să-l ridice, iar faptul nu-l impresiona câtuşi de putin. Daca era vorba despre un ofiţer, regele trimitea pe careva sa se intereseze cum se mai simte; daca se întâmpla sa cada un cal şi să-şi rupă picioarele, i se dădea păgubaşului un altul. Trebuia un motiv politic serios pentru a schimba uzanţele stabilite; dar tertipul regelui nu reuşi. Zeloşii sai slujitori avuseseră prevederea de a-şi chema trasurile care-i aşteptau în curtea Palatului Tuileries. Coborând din trăsură regala, se aruncară în trasurile lor s1 sosiră la vreme la Luxembourg pentru a-şi da votul lor> evident negativ, aşa cum le ceruseră miniştrii. Cu toate acestea, n-au fost prost trataţi în marile apartamente al regelui. Noi ceilalţi, constituţionalii ministeriali, eralâl l 'i Jjgnati; dar ultraregaliştii, ba chiar şi curtenii cei mai ezonabili erau încântaţi de acest act de independenta, nornnul Canning1 tocmai se afla pentru câteva zile la Paris, îjflj amintesc ca în aceeaşi seara, în care discuţiile privitoare, acest procedeu erau încă destul de însufleţite, el intra la joarnna de Duras care-l întreba:

— Nu-i aşa ca în Anglia ataşaţii regelui votează după cum 1L dictează conştiinţa şi nu sunt siliţi sa susţină ministerul?

— Nu pricep prea bine…

— De pilda, daca marelui şambelan i se pare ca o lege e proasta, e liber sa voteze împotriva ei?

— Sigur ca e liber, fiecare e liber sa voteze cu cine vrea! Doamna de Duras triumfa.

— Dar, adauga domnul Canning, îşi va da demisia înainte de a lua aceasta hotărâre; fiindcă oricum va fi obligat sa şi-o dea!

Doamna de Duras nu mai triumfa chiar atât de tare. Totuşi, cum avea spirit, mai lăsa din preţ, adăugând ca educaţia noastră constituţionala nu era de aşa natura încât sa numim acest lucru independenta si, readucând discuţia asupra unei teme generale, părăsi terenul atât de periculos pe care se avântase. Partidul aşa-zis regalist începuse a avea nişte idei atât de aberante, încât când domnul de Marcellus2 – pe atunci deputat – fu numit de comisie pentru a examina legea ce urma sa însoţească Concordatul şi sa garanteze libertatea bisericii anglicane, nu se gândi la nimic mai de soi decât să-i trimită Papei o copie după proiectul de lege şi după toate documentele încredinţate de comisie. Papa îi răspunse ca ar trebui sa se opună promulgării acelei legi, pe toate căile posibile, autorizându-l chiar textual sa se folosească, fara nici 0 mustrare de conştiinţă, de şiretenie şi de vicleşug. Domnul

1807 ' Geor8e Canning (1770 – 1827) a intrat în Camera Comunelor în 1793. În mjn.' cra ministru de externe, apoi ambasador în Portugalia si, în sfârşit, prim-prj ruA semnat, alături de reprezentanţii Franţei şi Rusiei, tratatul de la Londra Car^s-a pus capăt Sfintei Alianţe.

Dcputa Louis-Marie-August Demartin du Tyrac, conte de Marcellus (1776- 1841), de Gironde şi pair al Franţei.

De Marcellus, mai mult bun decât rau, nu tinu seama de sfătui Papei, caci se duse să-i relateze tot ce-i spusese acesta ducelui de Richelieu care se înfurie cumplit, îi ameninţa că-i va traduce pe Marcellus în fata tribunalului pentru cx dezvăluise un secret de Stat unei Curţi străine, şi-i mai spuse ca, daca vechiul regim, pe care se prefăcea ca-l regreta subzista încă, îl va face sa putrezească într-o închisoare dg Stat.

Domnul de Marcellus fu năucit de aceasta scena atât de violenta; înţelese ca greşise; dar partidul iezuit, atotputernic îi aduse mari elogii. Monsieur îl lua sub aripa lui ocrotitoare' şi scandalul se aplana. Mi se pare doar ca negocierile cu Roma îi fura retrase şi lui şi domnului de Blacas, bănuit de a fi fost la curent cu aceasta intriga; în locul sau a fost preferat domnul de Portalis1. Acesta izbuti sa semneze un concordat în care libertăţile galicane erau atât de bine menajate cât îngăduiau împrejurările. Regele Ludovic al XVIII-lea nu ţinea neapărat să-i apere împotriva fratelui sau.