Capitolul XII Regele Prusiei vrea sa se însoare cu Georgine Dillon.

Eşuarea acestui proiect.         — Lipsa de bunăvoinţă a lui Ludovic al XVIII-lea fata de familia de Orleans, pe care de altfel o manifesta cu orice prilej.         — Iritaţia ducelui.         — Contele de La Ferronnays.         — Ataşamentul sau fata de ducele de Berry.         — Doamna de Montsoreau şi garnitura de scutece.         — Scena între ducele de Berry şi domnul de La Ferronnays.         — Iritarea familiei regale.         — Doamna de Gontaut e numita guvernanta.         — Sfaturile printului de Castelcicala.         — Doamna de Noailles.

Fratele meu mă chema repede înapoi crezând ca va putea grăbi nunta. Eu eram de cu totul alta părere dar, ma rog, ca să-i fac hatârul, am venit şi bineînţeles ca m-am căit imediat. Am ajuns la Paris către mijlocul lui septembrie, adică exact în perioada în care oraşul e mai pustiu ca niciodată fiindcă este epoca în care persoanele care nu-l părăsesc toată vara, pleacă în masa, iar cele care stau la tara se feresc ca de foc sa puna piciorul în Paris. Aederea mea părea deci cu atât mai ciudata. De altfel, am băgat repede de seama ca venirea mea făcuse sa bata şi mai tare la ochi lungirea acelei nunti. Caci oricât de pustiu ar fi fost oraşul, am mai găsit totuşi destui „prieteni buni” care să-mi tot repete:

— Bagă de seamă ! Fata e capricioasă! A vrut sa se mărite de mai multe ori, dar până la urma s-a răzgândit. A fost gata să-l ia pe domnul de Montesquiou, cumpăraseră până şi coşul de nunta în care se pun darurile, dar s-a răzgândit…

Dădeam tuturor acelaşi răspuns banal ca, daca fata se răzgândea şi nu mai voia sa se mărite cu fratele meu, era mai bine s-o facă acum decât mai târziu. Dar toate acele vorbe „binevoitoare” ale unor oameni cărora îmi era cu neputinţă sa le explic întârzierea nuntii, tot repetându-se din cincisprezece în cincisprezece zile, ma deranjară atât pe mine cât şi pe tânără ce urma să-mi devina cumnata; aşa ca m-am hotărât sa trăiesc ca o călugăriţă. Chiar când lumea începu a sosi în capitala* pentru a petrece iarna, usa mea continua sa rămână închisa, iar eu sa nu ma duc nicăieri.

Familia mea preocupa de asemenea publicul şi printr-un alt zvon de căsătorie care nu-mi era câtuşi de puțin plăcut, regele Prusiei1 se îndrăgostise nebuneşte de verişoara mea reorgine Dillon, fiica lui Edouard Dillon, o tânără cu o fire şi cu o figura, amândouă încântătoare. Ţinea mortis s-o ia de neVasta. Doamna Dillon era în al nouălea cer. Unchiul meu se urnfla şi el în pene. Singura Georgine, desi nu sclipea de deşteptăciune, dar care era înzestrata cu mult bun-simţ şi cu tot tactul ce izvora din cea mai naiva, mai cinstita şi mai generoasa inima pe care am cunoscut-o vreodată, îşi dădu „earna ca situaţia ce i se oferea nu i se potrivea, aşa ca refuza cererea în căsătorie pe care regele Prusiei i-o făcu prin intermediul printului Radziwill. Ea urma sa devina ducesa de Brandenburg şi sa aibă o reşedinţă splendida atât pentru ea cât şi pentru copiii ei. Numai ca acea mâna regala care i se întindea era mâna stânga, şi nu dreapta; caci copiii regelui făcuţi de ea nu erau socotiţi copii legitimi. Situaţia ei în mijlocul familiei regale n-ar fi fost deloc plăcută iar ea era mult prea neştiutoare pentru a se pricepe sa se descurce. Regele Prusiei obţinu totuşi de la ai sai îngăduinţa de a o invita, împreuna cu părinţii ei, la Berlin, pentru a petrece în acel oraş opt zile. Fura poftiţi de doua ori la masa, şi prinţii cei mici îi copleşiră cu atenţiile şi cu drăgălăşeniile lor. Căsătoria părea iminenta. După opt zile se reîntoarseră la Dresda unde unchiul meu era ministrul Franţei. Când totul fu pus la punct, regele Prusiei ceru ca viitoarea ducesa de Brandenburg sa devina luterana. Georgine refuza. Regele insista sa urmeze ceremonialul măcar de forma. Dar ea nu fu de acord nici asa. Mama ei, mult prea evlavioasa, nu cuteza sa insiste, iar tatăl ei nu se mai amesteca.

Discuţiile durară vreme îndelungata; între timp, Pasiunea pe care regele o făcuse pentru Georgine începu a scădea. I se demonstra inconvenientul de a se însura cu o străină, cu o franţuzoaică, deci cu o catolica. ai după ce c,. ' Frederic-Wilhelm al IH-lea (1770 – 1840), rege al Prusiei în 1797. Fusese c Satorit eu Louisc de Mcklcmburg-Strclitz, moarta în 1810. Avea şapte copii printre e Pc Wilhclm l şi pe Charlottc-Alexandra-Feodorovna, care s-a măritat cu tarul con, fe. ' al RusiciWilhclm al III-lca s-a căsătorit morganatic, în 1824, cu fata lemi de Harrac, născută în 1800 şi moarta în 1873.

Răscoli toată Europa cu zarva pe care o isca, acest proiect de căsătorie căzu de la sine, fara scandal şi Iara nici o supărare Fata nu regreta o secunda acea falsa mărire. Mama sa, care o adora, se consola văzând-o mulţumită. Unchiul meu ceru S| părăsească Dresda ca sa nu mai fie obligat sa dea mereu ochij cu regele Prusiei. Faptul ar fi fost cât se poate de jenant, după toate cele întâmplate. Regele Prusiei avea obiceiul sa vina fiece an la Karlsbad şi o noua întâlnire ar fi putut reaprinde în sufletul lui, pasiunea pentru tânăra Georgine. Unchiul meu ceru şi obţinu sa fie schimbat de la Dresda la Florenţa. Noua reşedinţa îi plăcu grozav; se potrivea cu vârsta şi cu gusturile sale şi era cum nu se poate mai propice pentru a desăvârşi educaţia fiicei sale; caci tânără pe care pusese ochii regele Prusiei n-avea nici măcar şaptesprezece ani.

La Curte, am găsit familia de Orleans foarte iritata de situaţia sa. Regele nu pierdea nici o ocazie de a fi nepoliticos cu ea. Făcea o diferenţă neta între felul cum îi trata pe ducesa de Orleans, pe soţul şi pe cumnata acesteia; primei, i se adresa cu titlul de alteţa regala pe care-l purta ducesa, iar celorlalţi doi, pe care nu-i putea suferi, nu le spunea nici într-un fel. Atâta vreme cât durase emigraţia, îl apărase pe ducele de Orleans de ura partidului regalist; după ce se reîntorsese în Franţa, el însuşi se pretase la toate exagerările, iar după cele petrecute la Lille, în 1815, îl urmarea pe duce cu o animozitate făţişă. Familia de Orleans fusese, rând pe rând, exclusa din tribuna regala în timpul slujbei care avea loc la castel, din loja de spectacol în zilele de reprezentaţii teatrale, în sfârşit din toate locurile princiare, în aşa fel încât la o ceremonie publica de la Notre-Dame, Ludovic al XVIII-lea porunci sa ia pernele pe care îngenuncheau ducele de Orleans şi Mademoiselle şi sa le aşeze dincolo de covorul pe care n-aveau dreptul sa le puna.

Trebuie sa fii print ca să-ţi poţi da seama cât de mult jignesc toate asemenea meschinării. Ducele de Orleans în„ povesti el însuşi ce i se întâmplase cu prilejul naster” primului copil al ducelui de Berry care nu trai decât câteva ceasuri. Se redacta actul de naştere care fu adus apoi, de celar, în cabinetul regelui unde se afla toată familia regala c3 0 parte din curteni. Cancelarul îi întinse regelui pana, ntru a semna, apoi lui Monsieur, sotiei acestuia, ducelui de P „gouleme şi de Berry. Când veni rândul ducelui de Orleans, ele striga cât îl tinu gura, cu vocea lui dogita, ori de câte ori voia sa fie nepoliticos:

— Ceremonial fara cancelar, va rog!

Domnul de Breze, marele maestru al ceremoniilor, care era de fata, se apropie şi el de masa:

— Ai fara domnul Breze! Striga regele!

Imediat îşi făcu apariţia un alt maestru de ceremonii:

— Nu, nu! Sa vina doar un simplu aghiotant al maestrului de ceremonii!

Ducele de Orleans rămăsese în fata mesei, cu pana în fata, necutezând s-o ia, aşteptând sfârşitul acelui episod neplăcut. Din păcate, nu era de fata nici un aghiotant al maestrului de ceremonii. A trebuit ca cineva sa se duca să-l caute prin saloanele învecinate. Căutatul a durat cam mult. Toţi ceilalţi prinţi erau ei înşişi foarte stânjeniţi, în sfârşit, aghiotantul sosi şi semnătura care fusese întrerupta, cu atâta lipsa de bun-simţ, fu aşternută pe hârtie nu fara a-l fi supărat foarte tare pe ducele de Orleans. Surâzând, el îi spuse ducelui de Berry:

— Monseniore, nădăjduiesc ca veţi avea bunătatea de a nu ma mai expune şi a doua oara la un lucru atât de neplăcut!

— Pe legea mea, vere, te înţeleg atât de bine încât şi eu as proceda exact ca dumneata!

După care schimbară amândoi o cordiala strângere de mâna. Ducele de Orleans îşi spuse ca daca asta era eticheta şi ca daca regele ţinea sa fie executata cu rigoare, trebuia sa fie precaut şi să-şi ia unele masuri dinainte. Nu-l interesa ca Pernele sale sa stea neapărat pe covor, ori ca pana să-i fie 'nmânata de maestrul de ceremonii sau de aghiotantul sau, dar ceea ce-l durea cel mai rau era faptul ca vedea clar ca toate aceste lucruri erau făcute special ca să-l umilească în ochii Publicului. Din pricina acestor tracasări şi maliţiozităţi care se ^emnoiau zilnic, familia de Orleans nu numai că se depărta de familia regală, dar deveni chiar ostila. Sunt însa convinsa ca n-au conspirat împotriva ei; când se înapojau însa acasă, jigniţi de acele procedee care – repet – îi fac de doua ori mai sensibili pe prinţi, şi când se vedeau copleşiţi de compătimirile şi de răbufnirile tuturor celor nemulţumiţi sigur ca nu-i respingeau cu aceeaşi vehementa cum ar fi făcut – sa zicem – familia regala, ci dimpotrivă, îi primeau ca pe nişte rude, ori ca pe nişte prieteni. Pe de alta parte, cei din opoziţie se străduiau să-l atragă pe duce de partea lor şi Sa, j numească sef, propunere ce n-a fost refuzata chiar atât de categoric cum se credea. Sigur ca acest rol îi plăcea. Oare sa fi văzut în el drumul către Coroana? S-ar putea, dar cred ca mai curând, în perspectiva, adică pentru copiii sai şi numai pentru a împăca legitimitatea cu nevoile secolului.

Existenta efemera a micei prinţese de Berry prilejui o întâmplare neplăcută. Nu-mi mai aduc aminte daca în aceste pagini alandala am pomenit pe undeva de numele domnului de La Ferronnays1; tot ce se poate, fiindcă am fost foarte buna prietena cu el, ani îndelungaţi. El îl însoţise întotdeauna pe ducele de Berry căruia îi era, în mod sincer şi tandru, devotat, aşa ca nu-i era teama să-i spună adevărul, uneori chiar cu mânie, dar întotdeauna cu o francheţe şi cu o sinceritate pe care printul, oricât ar fi fost el de uşuratic, era totuşi în stare sa le aprecieze. Relaţiile dintre ei erau deci relaţii de mare prietenie. Domnul de La Ferronnays, după ce i-a reproşat ducelui de Berry prostiile pe care ar fi putut foarte bine sa le evite, s-a străduit pe cât a putut sa aline necazurile altora încercând sa le ascundă de ochii publicului. Nădăjduise în zadar ca după însurătoare, printul de Berry va adopta un gen de viaţă mai ordonat; departe de asta, el părea, dimpotrivă, sa sporească scandalurile din pricina legăturilor pe care le avea cu diverse persoane de sex opus. Niciodată domnul de La Ferronnays nu s-a pretat la nici un fel de murdărie, nu 1-a

1 Augitst-Pierre-Marie Ferron, conte de La Ferronnays (1777 – 1842), emigrat în Elveţia, a făcut parte din armata ducelui de Condc, apoi s-a dus în Ang'ia împreuna cu ducele de Berry de care era foarte ataşat şi pe care nu 1-a părăsit nici o clipa până la incidentul relatat de doamna de Boignc. În timpul Restauraţiei, a fc>s făcut pair, pe urma ministru în Danemarca şi în Rusia, apoi ambasador la Roma 1830 s-a retras din viaţa publica.

În l

Utat Pe ducele de Berry să-şi satisfacă toanele trecătoare; Har de data asta, i-a trântit în obraz toată nemulţumirea sa, f ntul ca veghease zi şi noapte la siguranţa sa, aşa încât dintre ei deveniră foarte încordate. Domnul de La Ferronnays era primul gentilom al camerei printului şi maestru absolut al casei acestuia, unde comanda mai energic Hecât printul. Sotia sa era camerista ducesei de Berry; locuiau într-un apartament magnific, la Elysee, şi păreau sa se fi stabilit acolo pentru totdeauna. Când ducesa de Berry rămăsese însărcinată, domnul de La Ferronnays se ocupa de alegerea unei guvernante. Ducele de Berry interveni şi obţinu să fie numita doamna de Montsoreau, mama doamnei de La Ferronnays. Obiceiul era ca scutecele copiilor Franţei sa fie date de rege; noua guvernanta fu deci trimisa cu toată pompa, sa ia în primire aceste scutece. Mica prinţesă netrăind decât câteva ceasuri, lista civila ceru scutecele îndărăt. Doamna de Montsoreau făcu uz de drepturile sale de guvernanta care-i asigurau aşa-numitul „profit al scutecelor”. I se replica însa ca nu avea drept la acest „profit” decât doar în cazul în care ^r fi slujit o vreme ca guvernanta. Până la urma, doamna ile Montsoreau îi scrise direct ducelui de Berry (cred chiar ca regele îi şi vorbise despre acest lucru). Ducele se înfurie cumplit, trimise s-o cheme pe doamna cu pricina şi o trata cu atâta brutalitate, încât aceasta se urca în odaia sa, plângând, îl cauta pe ginerele ei şi comise imprudenta de a se plânge în aşa fel, încât îl făcu pe domnul de La Ferronnays sa se mânie. Furios, coborî în odaia printului. Cum îl văzu, ducele de Berry îi ieşi înainte, strigând:

— Nu vreau ca femeia asta sa mai doarmă sub acoperişul meu!

— Uitaţi ca femeia asta e soacra mea!

Nimeni nu auzi mai mult, caci usa se închise imediat „upa ei. După trei minute, domnul de La Ferronnays ieşi din Apartamentul ducelui, intra într-al sau, îi porunci sotiei sale sa 'ftipacheteze lucrurile şi părăsi imediat palatul Elysee unde nu jttai puse piciorul niciodată. N-am putut afla ce s-a întâmplat ln acel scurt tete-a-tete. Dar ruptura a fost definitiva, iar jtternbrii familiei regale, în frunte cu ducele de Berry, au nutrit °ata viaţa lor o profunda animozitate fata de domnul de La Ferronnays. N-am putut afla niciodată, nici de la unul, nici de” la celalalt ce anume discutaseră. Daca domnul de La Ferronnays pierduse o situaţie excelenta, ducele de Bem/pierduse un prieten sincer şi devotat, ceea ce era într-adevăr de neînlocuit. Domnul de La Ferronnays dădu dovada de o conduita perfecta, modesta şi demna totodată. N-avea nici un fel de avere şi era împovărat de o familie numeroasa. Domnul de Richelieu, totdeauna gata sa dea o mâna de ajutor unui om onorabil, se ocupa de el şi obţinu sa fie numit ministru în Suedia. Când îl anunţară pe ducele de Berry, el se mulţumi sa spună doar atât:

— Nu ma opun!

Ceilalţi prinţi fura foarte nemulţumiţi de aceasta numire mai ales ca nici aşa nu-l puteau înghiţi pe domnul de Richelieu, cu atât mai mult cu cât, la scurta vreme după asta, domnul de La Ferronnays fu nimit ambasador la Petersburg'. Bucuria numirii sale într-o astfel de funcţie compensa, într-o oarecare măsură, mâhnirea de a-şi părăsi tara. Îl vom reîntâlni, mai târziu, ministru al afacerilor externe, dar tot timpul privit de sus şi cu antipatie de Curtea de la Tuileries, O noua sarcina a ducesei de Berry îl obliga pe duce sa i-o aducă drept guvernanta a copiilor sai pe doamna de Gontaut. Aceasta alegere nu numai ca surprinse, dar şi scandaliza pe toţi cei care fuseseră martorii tinereţii cam prea zvăpăiate a doamnei de Gontaut; unii se grăbiră sa adauge ca avusese suficiente motive sa fie atât de iubăreaţa. Educaţia mademoisellei, făcută de ea, fusese perfecta şi poate ca ar fi fost la fel de bine pentru ducele de Bordeaux ca ea sa fi fost singura educatoare. Doamna de Gontaut era de multa vreme prietena intima şi cu Monsieur, şi cu fiul sau, şi totuşi n-a fost niciodată nici exaltata, nici lipsita de toleranta în părerile sale politice. Obiceiul de a trai aproape exclusiv în societatea engleza, spiritul ei înţelept şi luminat o ţinuseră departe de prejudecăţile emigraţiei. Marea favoare făcută de ducele de Berry se datora faptului ca ea avea cu ducele unele relaţii, deloc nevinovate, care tulburau destul de serios tânărul menaj-Ducesa de Berry era cumplit de geloasa şi desi bărbatul ei nu voia sa renunţe pentru nimic în lume la obiceiurile sale, în fond era un om de treaba, care se străduia să-şi facă nevasta fericita şi sa aibă linişte în casa. Desi o înlocuise pe soacra lui r g ferronnaiys cu doamna de Gontaut, se pricepea sa păstreze, minune liniştea în casa lui. Printul de Castelcicala potolise jjtjele izbucniri de mânie ale ducesei de Berry. El ne ovesti, cu gesticulaţia lui de italian expansiv şi cu o mimica L te făcea sa mori de râs, răspunsurile pe care i le dăduse ducesei la izbucnirile sale de furie; o asigurase ca toţi bărbaţii aveau amante, ca nevestele lor ştiau acest lucru şi erau perfect satisfăcute, ca ea n-avea de ce sa se revolte împotriva unei situaţii despre care el afirmase ca era generala şi de la care nu făcea excepţie nici un bărbat, decât ducele de Angouleme.

Prinţesa napolitana nu se simţi prea încântata sa aibă un astfel de soţ. Se interesa în mod special daca ducele de Orleans avea şi el amante, la care printul de Castelcicala, care n-avea ce pierde, îi răspunse:

— Sigur, doamna, drept cine-l luaţi?

— Ai mătuşa ştie?

— Sigur ca ştie! Numai ca doamna ducesa de Orleans e mult prea înţeleaptă ca sa se formalizeze pentru un astfel de fleac. ^ în ciuda învăţămintelor date de ambasadorul italian, mica prinţesa era destul de des cuprinsa de accese de gelozie, şi doamna de Gontaut o ajuta sa se liniştească, alungându-i din minte revelaţiile pe care unii indiscreţi sau răutăcioşi i le făceau adesea. Doamna de Gontaut continua sa joace acest rol atâta timp cât trai ducele de Berry.

Contesa Juste de Noailles fu numita, la rându-i, camerista. Ducele de Berry se duse el însuşi la ea acasă ca s-o roage sa primească acest post. Alegerea reuni toate sufragiile, caci se pare ca nimeni nu era mai nimerit sa îndeplinească o asemenea slujba, cu demnitate şi devotament.

Cunoaşterea deplina a vieţii, de către doamna de Noailles, îi ţinea loc şi de spirit şi de politeţe şi a făcut-o sa fie '^totdeauna foarte populara, cu toate ca a fost, rând pe rând, Oamna de onoare a împărăteselor Josephine şi Marie-Louise, d°amna de onoare, apoi camerista ducesei de Berry, pe care ceasta din urma n-o putea suferi, dar pe care a tratat-o M°tdeauna cu multa politeţe.