Capitolul IX Domnul de Villele.

— Intriga Curţii pentru a-l readuce pe domnul de Cas _ Ducesa de Narbonne.         — Martin şi sora Recolette.         — Sosirea ducelui glacas.         — Masa Ia Tuileries.         — Căţeluşa Madamei.         — Înţelepciunea ducelui         ^ncroiileme.         — Agitaţia curtenilor.         — Tulburarea domnului de Mole. -        BJacas°e concediat de rege.

Înflăcărarea bonapartiştilor, departe de a se potoli, slujea drept stimulent exaltării celor din partidul ultrarega-Hstilor, care acuzau moliciunea regelui şi moderaţia primului ministru. După ei, unele represiuni severe, procese, condamnări, execuţii pe eşafod, dar mai ales unele destituiri ar fi aşezat Restauraţia pe baze mult mai solide. Domnul de Chateaubriand publicase de putina vreme lucrarea intitulata Monarhia constituţională în care nu vorbea decât de şapte oameni devotaţi, printre care şi primarul Parisului, precum şi despre libertatea presei împreuna cu pedeapsa cu moartea prevăzută pentru delictele săvârşite de ea. Propunerile lui Chateaubriand li se parura mult prea liberale ultraregaliştilor, aşa încât autorul lor se văzu nevoit să-şi modifice doctrinele ca sa poată rămâne, în continuare, unul dintre şefii lor. Dar iată ca, între timp, se ridicase un altul, mai putin sclipitor, dar mult mai abil: domnul de Villele1. Originea modesta, înfăţişarea vulgara, vocea lui pe nas îl ţineau încă departe de saloane. Dar începuse sa aibă o mare influenta în Camera deputaţilor şi sa grupeze în jurul lui batalionul de opoziţie al ultraregaliştilor. Totuşi, cum Curtea nu era sa stea şi sa aştepte rezultatul manevrelor constituţionale, pregătea unul pe contul ei.

După căsătoria ducesei de Angouleme, doamna de Serent ai cele doua fiice ale sale – ducesele de Damas şi de Narbonne

~ continuaseră sa rămână pe lângă ea. Doamna de Narbonne avea o minte foarte ascuţită. Ludovic al XVIII-lea sesiza imediat

^osebirea dintre pretenţioasa doamna de Damas şi distinsa

°amna de Narbonne. La Hartwell, luase obiceiul de a discuta estul de confidenţial, cu aceasta din urma, caci regelui îi T°ulo ' Jea”~KaPtiste-Seraphm-Joseph de Villele (1773 – 1854), primar al oraşului °use, deputat, ministru, preşedinte al Consiliului.

Plăcea societatea femeilor spirituale; se pare ca prima care-' deschisese apetitul, pentru o astfel de societate, fusese doarnna de Balbi. Cele doua surori erau – desi în mod diferit – prieten? Cu domnul de Blacas. Absenta lui o mâhni pe prima s; displăcu celei de a doua care se văzu lipsita de încrederea de care se bucurase în timpul ministeriatului sau. Atâta vreme cât Blacas fusese atotputernic pe lângă rege, Monsieur şi Madame nu putuseră să-l sufere. Alungarea lui de la Curte îi încântase însa vorba proverbului: „Rau cu rau, dar mai rau fara rau” Acum se împăcau şi mai prost cu miniştrii prezenţi Favoritismul burghezilor şi al imperialilor îl făcu pe Ducazes să-l regrete pe Blacas. Cel putin, cu el se înţelesese din multe puncte de vedere şi vorbiseră aceeaşi limba. Doamna de Narbonne nu întâmpina deci prea mari dificultăţi obligându-i pe prinţi sa recunoască ce mult pierduseră ei prin îndepărtarea lui Blacas. Nu mai rămânea decât să-l readucă şi pe rege la vechile sale preferinţe, sarcina pe care şi-o asuma ea. Ludovic al XVIII-lea, omul vremurilor din tinereţea sa, era – în materie de religie – filosoful secolului al XVIII-lea. Practicile la care se supunea cu rigurozitate nu ţineau, în ce-l privea, decât de eticheta. Totuşi, în ciuda scepticismului sau, nu era lipsit de un soi de superstiţie. Credea, cu naivitate, ca daca exista un Dumnezeu, şi daca se ocupa de cineva, apoi acel cineva trebuia sa fie, fara nici un dubiu, seful familiei de Bourbon. Doamna de Narbonne profita de accesul pe care-l avea la rege pentru a-i vorbi de o oarecare călugăriţă, Marthe, şi de un cultivator de prin împrejurimile Parisului, pe nume Martin care, amândoi, avuseseră, chipurile, unele viziuni stranii prin asemănarea lor, încât socotea că-şi îndeplineşte o datorie, avertizându-l despre asta, pe rege. După ea, toate conştiinţele încărcate ar fi trebuit sa fie răscolite de prevestirea prăpastiei către care se îndreptau. Ducesa ÎS' repeta de câteva ori atacul, încât până la urma, regele consimţi s-o vadă pe sora Marthe. Bine instruita dinainte, de către cei din preajma regelui, ea îi aminti acestuia despre une^e întâmplări mai putin cunoscute, din trecutul sau, apoi n vorbi, cum era şi firesc, despre prezent şi depsre viitor. Rege'e fu tulburat. Doamna de Narbonne îi trimise imediat vorba lui Blacas – pe atunci ambasador la Roma – sa vina de îndată la Paris, indiferent sub ce pretext; era autorizata să-i făgăduiască sprijinul prinţilor, neîndoindu-se de succesul ei pe lângă rege. ^sa ca, într-o buna dimineaţa, un valet de camera al regelui, foarte devotat domnului de Blacas, îi remise majestăţii sale, un bilet din partea acestuia. Neputând sa reziste dorinţei inimii sale, venise la Paris numai pentru a-l vedea pe rege, a-l privi şi a-i auzi vocea, a se prosterna la picioarele sale şi a pleca îndărăt, făcându-şi astfel o provizie de fericire pentru câteva luni, scria el. Blacas se bazase prea mult pe slăbiciunea lui Ludovic al XVIII-lea şi pe nevoia de a fi iubit doar pentru el însuşi. Dar iată ca regele răspunsese sec:

— Nu-i primesc pe ambasadori decât daca sunt conduşi de ministrul de externe!

Blacas se văzu deci nevoit sa se duca mai întâi la ducele de Richelieu. Foarte mirat de a vedea intrând în cabinetul lui un ambasador pe care-l ştia la Roma, ducele nu se mai îndoi o clipa ca nu regele îl chemase. Apoi îl întreba dacă-l văzuse pe Ludovic al XVIII-lea.

— Nu, răspunse Blacas, cred că-ţi dai seama ca nu ma purteam prezenta la rege fara dumneata!

Aceasta diferenţă neaşteptată i se păru ciudata ducelui care, cu experienta lui, îşi dădu imediat seama ca întoarcerea lui Blacas se datora unei intrigi. Părerea îi fu confirmata când – ajungând la rege – văzu ca Ludovic al XVIII-lea nu manifesta nici un fel de surpriza vazându-l pe domnul de Blacas, iar răceală pe care i-o arata, i se păru de rau augur. Domnul de Blacas îşi dădu, în sfârşit, seama ca fusese rau sfătuit şi ca nu trebuia sa fi plecat din Roma.

Regele lua întotdeauna masa împreuna cu familia regala; dejunurile erau mult mai plăcute la Tuileries, când nu era de fata Monsieur care prefera să-şi ia singur, în odaia lui, ^asca cu ciocolata. Ducele de Angouleme mânca, de obicei, lrtlpreuna cu amicii sai, ducii de Damas şi de Guiche. Ducele e Berry poftea întotdeauna şi câţiva prieteni intimi, iar Utleori făcea chiar unele invitaţii mai simandicoase.

Regele avea în fiece dimineaţa, la masa, douăzeci de persoane, în afara de cei ai casei, slujitorii cu funcţii înalte asistau ori de câte ori aveau chef, întotdeauna neinvitaţi Ducesa de Angouleme însoţită de doamna de onoare care era de serviciu în ziua aceea, dejuna şi ea la unchiul ei. Domnii de Richelieu şi de Blacas aveau dreptul de a se aşeza la acea masa în calitatea lor, unul, de prim gentilom al Camerei regelui, iar celalalt, de prim maestru al garderobei regale; caci unul ca ministru, iar celalalt ca ambasador n-ar fi fost admişi şi regele ar fi trecut în sufragerie, fara să-i poftească la masa1'

Audienta lor avu loc cu putin timp înainte de ora dejunului; aşa ca-l însoţiră pe rege când acesta intra în sufragerie unde erau adunaţi comesenii. Surpriza tuturor fu egala cu ciuda pe care le-o căşuna prezenta lui Blacas pe care-l ştiau la Roma. Încercară sa citească pe chipul regelui primirea rezervata a ambasadorului, dar chipul lui Ludovic al XVIII-lea era impasibil. Prezenta ducelui de Richelieu îi deranja pe cei care poate ca ar fi vrut să-şi manifeste nădejdile pe care le trăgeau. Toată lumea, conform uzanţelor, se aşezase de acum la masa, când sosi şi Madame, precedata de o căţeluşă dăruită odinioară de domnul de Blacas. Căţeluşa sari în braţele fostului ei stăpân, coplesindu-l cu manifestările ei de bucurie.

— Biata Thisbe, zise regele, sunt bucuros ca te-a recunoscut.

Ducele de Havre2 se apleca la urechea vecinului sau şi-i zise încet:

— Trebuie sa facem şi noi ca Thisbe fara sa mai şovăim! Ai domnul de Blacas fu copleşit de cele mai afectuoase demonstraţii. Madame nu se arata nici ea mai surprinsa decât regele, dar îl primi pe domnul de Blacas cu multa bunăvoinţă.

1 Ducele de Richelieu se ocupa de copoii regelui, iar contele de Blacas era marele maestru al garderobei regale.

2 Joseph-Anne-Auguste-Maxiinilien de Croy, duce de Havre (1744 – 1839). Aghiotant, cavaler ai mai multor ordine, deputat în Statele Generale, pair al Frantcii locotenent general, capitan al gărzilor regelui. Sora sa, Louisc-Elisabcth de Croy <>c Havre, marchiza de Tourzcl, a fost guvernanta copiilor Franţei, după doamna o Polignac. I AS fi pus rămăşag ca era la curent cu toată intriga doamnei de

~U/-MI n P.

Ducele de Angouleme mânca mult mai târziu decât egele; prinţesă, ieşind de la unchiul ei, venea întotdeauna sa asiste la sfârşitul mesei ducelui, unde mânca, în tot cursul anului, un ciorchine sau doi de struguri.

În ziua aceea ea vorbi despre sosirea domnului de Blacas.

— Cu atât mai rau! Răspunse, sec, ducele de Angouleme. Ea nu replica. Fratele meu, care, în calitatea lui de aghiotant, lua masa la print, fu uimit de neînţelegerea din familia regala, în legătură cu acest eveniment. ai ma mir de ce, pentru ca, de fapt, asta era un lucru obişnuit. Ducele de Angouleme avea un adevărat cult fata de sotia sa care nutrea pentru el cea mai tandra afecţiune; singurul lucru în care nu se înţelegeau era politica. Sub acest aspect, Madame era mai întotdeauna de acord cu Monsieur, dar niciunul, nici celalalt nu aveau nici o influenta asupra ducelui de Angouleme. Când Madame începea una dintre diatribele sale ultraregaliste, ducele i-o tăia scurt:

— Scumpa mea prinţesă (asa îi spunea el), sa nu vorbim despre aşa ceva. Nu ne putem nici înţelege, nici convinge reciproc!

Asa ca toate intrigile partidului ultraregalist se opreau în fata înţelepciunii ducelui de Angouleme care refuza, în mod constant, de a se opune guvernului regelui, în schimb, toate acele intrigi găseau susţinători activi atât în ceilalţi prinţi şi în cei din jurul lor, cât şi în cei din jurul regelui.

Vestea sosirii domnului de Blacas isca mare zarva, după cum de altfel va puteţi şi închipui. Curtenii remarcaseră ca, după dejun, domnul de Blacas, vorbindu-i în şoaptă regelui, acesta îi răspunsese tare, cu vocea lui severa:

— E dreptul dumitale, n-ai nevoie de nici un fel de aProbare!

Am aflat după aceea, ca era vorba de instalarea sa în Parlamentul primului maestru al garderobei, de la Tuileries. Ce' apartament aranjat pentru domnul de Blacas, când se bucurase de favoarea lui Ludovic al XVIII-lea, comunic direct cu apartamentul regelui. Toţi îşi aduseră aminte ca maiorul general al gărzilor locuise provizoriu acolo, în timp ce muncitori' lucrau la apartamentul sau dar ca reparaţiile fuseseră zorite foarte tare în ultima vreme; ca, cu doua zile înainte de sosirea ambasadorului maiorul general se instalase în sfârşit, la ej acasă şi eliberase apartamentul lui Blacas. Având totuşi în vedere primirea rece pe care i-o făcuse regele lui Blacas, acesta se prefăcu preocupat de expoziţia de tablouri aflata în Salonul de la Luvru, pentru a-şi putea petrece toată dimineaţa acolo. La masa pe care o lua la ducele de Escars, nu vorbi decât despre acea expoziţie. Aruncase mai înainte câteva fraze prin care îşi manifesta dorinţa de a se înapoia cât mai repede la Roma. Curioasa sa aflu ce se petrecea, m-am dus seara la domnul Decazes Curiozitatea mai adusese câteva persoane, maliţia, alte câteva, aşa ca la un moment dat ne-am trezit ca eram o mulţime. Toate spiritele păreau foarte agitate afara de cel al stăpânului casei, care se simţea foarte la largul sau. N-aş putea spune acelaşi lucru despre domnul de Mole1, pe atunci ministru al marinei, care vadea o tulburare imposibil de ascuns. Parca îl vad şi acum, aşezat pe o mica sofa, din coltul şemineului şi punându-şi în fata un paravan sub pretext ca-l deranjează lumina, dar de fapt pentru a evita privirile celor care se mirau de chipul lui descompus.

De obicei, domnul Decazes nu se ducea să-i facă vizita cotidiana regelui, în zilele de primire; de data asta însa, se scuza şi părăsi salonul. La putina vreme, careva (cred ca domnul de Boisgelin) sosind, îmi povesti ca domnul de Blacas, reluându-şi vechile obiceiuri, îl urmase pe rege în odaia sa. Ministrul politiei nu se lasa prea mult aşteptat. Când se întoarse de la rege, era perfect calm. Lumea risipindu-se, m-am apropiat de el şi 1-am întrebat:

— Ce să-i spun mâine tatălui meu, caci pleacă un curier la Londra.

1 Louis-Mathieii Mole (1781 – 1855), magistrat, prefect, consilier de Stat, director general de poduri şi şosele, Mare Judecător sub Imperiu. Pair al Franţei, sub Restauraţie. Ministru de externe sub Monarhia din iulie şi membru al Academic' franceze.

_ Ca sunt servitorul sau devotat, precum sunt şi al voastre.

_ atiţi bine sa nu din simpla curiozitate întreb acest cru Gazdele ultraregaliştilor vor bate toba, aşa ca va rog '-mi răspundeţi cât mai serios cu putinţă ce trebuie să-i transmit ambasadorului.

— Ei bine, spuneţi-i ca domnul de Blacas a sosit astăzi, vineri, de la Roma la Paris, şi ca va pleca joi de la Paris la Roma.

— Joi? De ce nu mâine?

— Pentru ca vrea sa transforme aceasta călătorie într-un eveniment şi pentru ca tine cu orice preţ sa devina ridicol.

— Înţeleg forţa acestor argumente, dar nu va temeţi de uşurinţa cu care se comunica între apartamentul sau şi cel al regelui?

— Nu ma tem de nimic! Ai v-aş sfătui sa faceţi ca mine! Ai-şi însoţi cuvintele de un surâs putin cam arogant.

Mărturisesc ca eram departe de a-i împărtăşi siguranţă, cunoscând slăbiciunea regelui şi intrigile care-l înconjurau. Totuşi domnul Decazes avea dreptate. Regele era în stare de a-şi intriga miniştrii, dar îşi făcea întotdeauna scrupule de a fi infidel fata de favoriţii sai. Ori de câte ori aceştia îi erau răpiţi, asta se întâmpla datorita vreunei forte majore şi niciodată cu complicitatea sa.

La dejunul de a doua zi, regele începu a vorbi de dorinţă pe care-o avea de a-i îndulci situaţia domnului de Blacas şi de a-l rechema în Franţa. La despărţire, spuse tare:

— Conte de Blacas, daca vrei să-mi vorbeşti deseară, yino înainte de ora hotărâtă; caci după aceea vine ministrul Politiei!

Or, familia regala îl părăsea pe rege la ora opt; „ora hotărâtă” era la opt şi un sfert, aşa ca intimitatea nu se putea Prelungi în nici un caz peste aceasta ora.

Domnul de Blacas se înclina profund, dar simţi ovitura; daca întâmplător Thisbe, căţeluşa, 1-ar fi adulat, n-ar ai fi găsit imitatori. Totuşi, partidul care-şi zicea „al Pavilionului Marsan”, întotdeauna gata sa se îmbete cu apa rece, afirma şi poate ca şi credea, ca era vorba de un dedesubt ca răceala regelui nu era decât aparenta, ca cine ştie ce favoare îi pregătea Ludovic domnului de Blacas. Am crezut şi eu, într o oarecare măsură, acest lucru, mai ales ca în ajunul zilei când domnul de Blacas trebuia sa plece, declara ca era bolnav' Nu-şi părăsi camera patruzeci şi opt de ore, apoi apăru, cu o voce atât de stinsa încât nici vorba nu putea fi sa plece astfel într-o călătorie atât de lunga. Mai statu încă zece zile, sub diverse pretexte. Ultimul de care se folosi fu dorinţa de a-l însoţi pe rege în plimbarea din 3 mai, aniversarea intrării sale în Paris Ludovic parcurse străzile, în caleasca, escortat doar de garda naţională, fapt ce plăcu populaţiei. Domnul de Blacas nădăjduia ca datorita funcţiei sale va avea dreptul sa ocupe loc în trăsură regelui; dar regele făcu o schimbare de eticheta, lipsindu-l pe Blacas de aceasta satisfacţie. Nu-mi mai amintesc care a fost manevra, dar Blacas n-a putut lua loc decât într-una din trasurile din suita regelui. Înapoindu-se, regele se opri la usa apartamentului sau şi ţinând-o întredeschisa, cu propria sa mâna, ceea ce nu se mai întâmplase până atunci, spuse cu glas tare:

— Cu bine, draga Blacas, drum bun şi nu te obosi mergând prea repede. Aştept, cu placere, să-mi trimiţi vesti de la Roma!

Ai poc! Trânti usa în nasul contelui care se pregătea să-l urmeze. Domnul de Blacas, foarte deconcertat de scurtimea acelui amical rămas bun, pleca chiar în aceeaşi seara. Rezultatul acestei călătorii fu ca se numi imediat un ministru1 al casei regale. Fara a fi el titularul, Blacas pastra patronajul funcţiei şi încasa beneficiile; funcţia era îndeplinita de un om care-i era devotat, domnului de Pradel2. După o bucata de vreme, Pradel fu făcut duce şi primul gentilom al camerei regelui3.

1 Aceasta numire n-a avut loc decât sub cel de al doilea ministeriat al ducelui de Richclieu. Casa regelui fiind reorganizata prin ordonanţa din 1820, marchizul de Lauriston a fost numit ministru al casei regale şi membru al Consiliului de ministrl-

— Contele de Pradel fusese directorul general al departamentului casc regelui, în 1820 a devenit primul şambelan şi macslru al garderobei regale.

3 Contele de Blacas a fost făcut duce şi numit primul gentilom al cawc regale, în 1820. A primit de asemenea şi Cordonul Albastru, una dintre cele mai i'1 decoraţii, cu prilejul naşterii micului duce de Bordeaux.

Lumea fiind ocupata cu Blacas uitase de Martin pe care eâl încredinţase domnului Decazes, ministrul politiei.

Acesta petrecu câteva săptămâni la Charenton fara ca medicii

— Cuteze a afirma ca exaltarea sa se datora unei stări de ebunie constanta. aşa ca îl trimiseră în satul sau. Una dintre rjncipalele sale viziuni privea viaţa lui Ludovic al XVIII-lea, u care, din când în când, intriganţii voiau sa sperie familia regala. A mai fost vorba de acest Martin, pentru ultima oara, în timpul şederii lui Carol al X-lea, la Rambouillet, în 1830.

Nu mai stiu daca ducesa de Narbonne s-a dus de bunăvoie după soţul ei, care fusese, între timp, numit ambasador la Neapole. Rolul pe care 1-a jucat în toată povestea cu Blacas i-a Displăcut regelui, dar şi mai mult domnului Decazes. ai, cu toate ca nu exista exil în acel regim constituţional, toată lumea a aflat ca primise ordin sa nu mai apara la Curte şi ca fusese sfătuita sa se duca după soţul ei.