Capitolul X Favoarea de care se bucura domnul Decazes.

— Genul sau de linguşeala.         — Afacerile din Lyon.         — Ducele de Raguse potoleşte spiritele.         — Ducele de Orleans revine la Paris.         — Istoria inventata pe seama mamei.         — Mânia mea.         — Sosirea întregii familii de Orleans.         — Dejun la Palatul Regal.         — Calomnii absurde.

Domnul Decazes se afla mai bine înfipt în postul sau, ca niciodată. Regele nu vedea decât prin ochii sai, nu auzea decât prin urechile sale, nu acţiona decât la îndemnul sau.

Suveranii nu sunt la nimic mai sensibili decât la linguşeala.

Ludovic al XVIII-lea era mult prea obişnuit cu linguşelile curtenilor de profesie pentru a mai fi ahtiat după aşa ceva; şi otusi avea nevoie de linguşeala pentru a i se face atmosfera şi a se simţi la largul sau; numai ca singura linguşeala nu era hcienta imaginaţiei sale. Dorea, cu ardoare, sa fie iubit doar ntru sine. Acesta fusese sistemul adoptat de toţi favoriţii eriori, cu excepţia doamnei de Balbi, cred, care nu se mulţumea decât să-l răsfeţe, sa fie amabila şi să-l distreze fara a se preface ca moare după el. '

Domnul Decazes inventa un nou sistem de a se vârî r>p sub pielea suveranului sau: se proclama a fi opera lui nu numai din punct social, ci şi politic. Se prefăcu a fi cel maj docil elev al sau şi mai ascultător decât orice alt ministru. Îsj petrecea ceasuri întregi lăsându-se îndoctrinat de el. Învaţă cu regalul sau profesor, limbile vechi ca şi cele moderne' dreptul, diplomaţia, istoria şi mai ales literatura. Elevul era cii atât mai perspicace, cu cât era mai bine pregătit decât profesorul care, chipurile, îl învaţă. Cu toate acestea nu înceta sa se mire de tot ce-i dezvăluia profesorul sau în materie de ştiinţe şi litere şi nu mai ştia cum să-şi manifeste recunoştinţa La rândul lui, regele se ataşă pe zi ce trecea de strălucitul sau elev care, la isprăvirea anului de şcoală, îi semna şi-i aproba toate hârtiile din portofoliul sau ministerial. Sentimentele pe care regele le nutrea fata de domnul Decazes se exprimau prin felul cum i se adresa. In mod obişnuit, îi spunea „băiatul meu”, iar în ultimii ani, „fiule”. Domnul Decazes poate ca ar fi suportat aceasta înălţare, fara sa i se urce la cap, daca n-ar fi fost aţâţat de impertinentele unor curteni. Nevoia de a le plati cu aceeaşi moneda îl făcuse sa devina trufaş şi nepoliticos, cusururi care adăugate superficialităţii şi felului sau distrat de a fi îl ajutaseră să-şi facă mult mai multi duşmani decât merita.

Tot în acea vreme, se semnala o conspiraţie la Lyon care nelinişti grozav pe toată lumea. Agitaţia devenise vizibila în oraş şi în împrejurimi, iar dezordinea – iminenta. Imediat îl trimiseră la Lyon pe mareşalul de Marmont, cu puteri depline, sa facă ordine. Regaliştii 1-au acuzat ca ar fi dat dovada de prea multa condescendenta fata de bonapartişti. Nu cunosc amănunte, în orice caz, el puse pe goana acea nălucă a răzmeritei, fiindcă la trei zile după sosirea lui la Lyon totu reintrase în normal iar oraşul era atât de liniştit de parca n s-ar fi întâmplat nimic, niciodată. Tulburările din Grenoble aduseseră, cu un an în urma, atât de mari avantaje genera W norirladieu1, încât autorităţile din Lyon fura bănuite de a fi Cat răzmerita numai pentru a obţine şi ele asemenea ecompense. Reputaţia generalului Camuel2 făcu credibila ceasta acuzaţie; caci se arata a fi demnul emul al generaluI, Donnadieu. Prefectul politiei, om deloc stimat3, i se lăturase pentru a-l speria pe domnul de Chabrol, prefectul departamentului, care nu mai acţiona decât după bunul lor plac.

Adevărul asupra răzmeritei din Lyon a rămas şi azi un mister. Unii au negat totul; alţii, dimpotrivă, au arătat-o în toată amploarea ei. Se pare ca nici unii, nici alţii n-au avut pe deplin dreptate. Opiniile.

— Întotdeauna foarte însufleţite în acest oraş – exaltate mai apoi de cele „O suta de zile”, erau gata sa explodeze. Aţâţările unor şefi de partide sau poate unele stângacii ale administraţiei puteau foarte bine duce la o catastrofa, în aceasta împrejurare, mareşalul îşi impuse voinţa. Generalii Donnadieu, Camuel şi mai ales Dupont, care fuseseră etichetaţi de Restauraţie ca oameni de mare încredere, erau – sub Imperiu – foarte putini luaţi în seama, iar în armata nu se bucuraseră de nici un respect.

Negocierile pentru reîntoarcerea ducelui de Orleans reuşiseră. Printul venise deocamdată singur ca sa tatoneze terenul. Acest drum fusese prost pregătit de un discurs al unui deputat din opoziţie, domnul Laffitte, discurs în care pomenise numele lui Wilhelm al III-lea de Orania, în aşa fel încât îşi pusese în cap tot partidul regalist. Din păcate, ducele

1 Gahriel Donnadieu (1777 – 1849), vicontc şi locotenent general; conspirând împotriva Primului Consul a fost închis. Reintrat în gratii, a fost făcut de c<wc Napoleon, baron şi general de brigada. Compromis din nou, a fost întemniţat Pentru a doua oara. Ludovic al XVIU-lca 1-a numit locotenent general, 1-a luat cu sine a Gând şi i-a încredinţat comanda oraşului Grcnoblc. După monarhia din iulie s-a rctras din viaţa publica.

— Simon Camuel, generalul armatei republicane din Vandcca. Mai târziu, a ajuns deputat în Vicnne.

U Charrier de Saiimeville, locotenent general al politiei din oraşul Lyon. „Era în. Actlv> inteligent, care timp de douăzeci de ani a adus mari şi importante servicii „cm mmistrarca oraşului, în nişte epoci deosebit de dftlcilc. Din păcate, era (A/e 'lorncnit de vanitos şi-şi dădea o importanta ce întrecea orice măsură„. „'oriile cancelarului Pasquier, t. IV, p. 173) (N. ed.fr.).

De Orleans îşi şi anunţase sosirea şi ar fi fost şi mai mare inconvenientul de a da îndărăt în fata protestelor decât de a le sfida. aşa ca ducele sosi. Regele îl primi posac, ca de obicei doamna Delfma – politicoasa – Monsieur şi cei doi fii ai sai' în mod amical, iar ducesa de Berry – care-şi aduse aminte de Palermo pe care nu-l mai revăzuse de când se măritase – Cu bucurie şi cu afecţiune (numindu-l „draga unciule”, în fiece clipa), ceea ce-l făcu pe duce sa bombăne în sinea lui.

Ea plânse mult în urma acelei vizite, dar după aceea sj. A schimbat felul de a se purta cu ducele de Orleans căruia i-a spus de atunci încolo „monseniore”, în schimb, ducesei de Orleans a continuat să-i spună „mătuşă”. Purtarea exemplara a ducelui a făcut sa se prăbuşească toate zvonurile care nu găseau nicăieri mai mult ecou decât la mama sa. Anturajul sau era ostil în mod făţiş fiului ei, iar ea era mult prea slaba ca sa se opună, ori mult prea proasta ca sa bage de seama.

După ce m-am reîntors în Anglia, am început să-l vizitez destul de des si, pentru ca am încercat să-l distrag de la mâhnirea pe care i-o pricinuia boala câinelui epagneul al domnului de Follemont, vorbindu-i despre nepoţii sai pe care tocmai îi vizitasem de curând, la Twickenham, grupul ultraregalist m-a declarat „orleanista” şi a răspândit acest zvon care m-a neliniştit, nu pentru mine, ci pentru tatăl meu, fiindcă un ambasador trebuia sa fie imparţial şi sa nu tina cu nimeni. Dar până la urma, aceasta învinuire căzu de la sine, ca atâtea altele. De altfel, n-avea nici o baza, fiindcă daca ducele de Orleans ar fi vrut sa puna la cale vreo intriga în epoca în care sa afla în Anglia, 1-ar fi găsit pe tata foarte putin dispus să-i arate fie şi cea mai mica indulgenta. In timpul puţinelor zile pe care ducele le petrecu la Paris, veni sa ma vadă de doua ori. Oricât de onorata m-am simţit pentru acele vizite, m-arn temut ca ele sa nu reînnoiască toate clevetelile de peste iarna, dar nu s-a mai întâmplat nimic.

Răutatea celor din jur, aţâţata la maximum de norocul fratelui meu, care urma sa se însoare cu o moştenitoare atât de frumoasa şi mai ales atât de bogata, curtata de multi dintre ei, şi-a revărsat din nou veninul asupra noastră. Socotin robabil ca situaţia tatălui meu avusese o mare influenta „ uPra acestei căsătorii, începură a lansa zvonul ca, de fapt, ea datora unei adevărate orgii, unde biata mama se îmbătase rita, împreuna cu printul regent, ca acesta îngăduindu-şi nele libertăţi fata de ea, mama i-ar fi răspuns printr-o palma; î toate celelalte doamne se ridicaseră, indignate, de la masa, î printul se plânsese regelui, ca de atunci părinţii mei nu mai cutezaseră sa iasă din casa şi în curând urmau sa fie înlocuiţi de altcineva, la Londra.

Aceasta „încântătoare istorioara”, inventata şi colportata în întreg Parisul, ajunse până la Londra. Câteva gazete engleze făcură aluzie la ea, şi intriga de la Paris se reînnoi, de data asta, la Londra. Toţi „bunii” mei prieteni veniră, rând pe rând, sa ma întrebe daca povestea era adevărată şi în ce măsură, pe ce canava fusese brodata şi aşa mai departe; dar când le răspundeam, conform adevărului, ca între mama şi print nu existaseră niciodată decât sentimente de stima, de respect şi de politeţe, care nu putuseră da loc la acea stranie poveste, vedeam pe fetele lor un mic surâs de neîncredere, care ma înfuria cumplit. Cred ca n-am simţit niciodată o indignare mai crâncena decât cu acest prilej. Mama era un adevărat model nu numai de virtuţi dar şi de buna-crestere. A inventa o asemenea absurditate pe seama unei femei de şaizeci de ani pentru a te răzbuna pe norocul pe care-l avusese fiul ei, mi s-a părut un lucru de o laşitate despre care nici astăzi nu pot vorbi cu sânge-rece.

Printul regent dădu dovada de multa bunătate şi înţelegere, întâlnindu-l pe tata în parc, îl tinu lângă sine tot timpul cât dura plimbarea, se opri îndelung, în mijlocul unui grup de seniori englezi, şi ei tot calare pe cai, şi nu pleca decât după ce strânse în modul cel mai amical mâna ambasadorului.

Ata îşi explica destul de târziu aceste favoruri pe care printul vu le mai făcuse nimănui, după ce auzi şi el zvonurile spandite la Paris şi care începuseră a circula pe ascuns, la Ra. Dezgustul pe care 1-am simţit fata de parizienii mei ca a lt! Lsu^at dorinţa sa plec cât mai repede din acel oraş în bârfa stătea la loc de cinste. Căsătoria fratelui meu amânându-se pentru toamna, m-am hotărât sa plec la Londr şi sa nu ma reîntorc decât în ziua nuntii sale.

În timp ce toată aceasta istorie odioasa se urzea şi propaga, familia de Orleans se instala, cu mic cu mare i Palatul Regal. Ajunsese la Paris, seara târziu; m-am dus să-' vad a doua zi dimineaţa, dar ei erau la rege să-l salute. I-an, aşteptat, şi nu mi-a fost deloc greu să-mi dau seama cât de penibila fusese acea vizita.

Ducesa de Orleans era trista, soţul ei, preocupat şi serios-Mademoiselle, intrând în sufragerie, se simţi rau. Îi fusese foarte rau în timpul traversării canalului şi încă nu-şi venise pe deplin în fire. Ne-am înghesuit în jurul ei; după ce se simţi ceva mai bine, îmi spuse, strângându-mi mâna:

— Îţi mulţumesc, draga mea, nu-i nimic, acum mi-e mai bine; dar ma simt încă slăbită.

Îngrijorarea de pe fetele celor din jur se risipi când văzură intrând un valet încărcat cu o tava plina de gogoşi fierbinţi.

— Ah! Faimoasele gogoşi de la Palatul Regal! Strigară toţi într-un glas. ai dragostea fata de pământul natal, bucuria de a se revedea în patrie şterseră impresia pe care le-o făcuse primirea de la Tuileries.

Am petrecut o parte din timpul cât am stat la Paris alături de acele prinţese amabile, care ma primeau cu multa bucurie şi bunătate şi care-mi împărtăşeau indignarea în legătură cu povestea debitata pe searna mamei. De fapt, ele cunoşteau mai bine ca oricare, din proprie experienta, fecunditatea invenţiilor calomnioase.

Tot pe atunci, începu a se răspândi zvonul căsătoriei secrete dintre Mademoiselle şi Raoul de Montmorency, căruia ea ar fi putut să-i fie foarte bine mama, atât era de mare diferenţă de vârsta dintre ei. Când tânărul se însura cu doamna Thibaut de Montmorency, intriganţii trebuiră sa renunţe ia aceasta poveste. Nu stiu daca nu 1-au înlocuit pe Raoul cu domnul Athalin, aşa cum am auzit vorbindu-se mai târziu. Cea de a doua versiune n-a fost nici ea mai adevărată decât prin13-

Adevărul e ca amândouă au fost la fel de absurde şi de calomnioase.