Capitolul VIII Ducesa de Berry.

— Ducesa de Reggio.         — Căsătoria fratelui meu cu domnişoara Destillieres.         — Scena la Tuileries.         — Regele e bolnav.         — Manuscrisul din insula Sfânta Elena.         — Lectura la doamnele de Duras şi de Escars.         — Succesul acestei publicaţii apocrife.

M-am dus să-mi prezint omagiile, dar n-am văzut-o pe doamna ducesa de Berry pe care începutul unei sarcini o obliga sa stea în casa. Am văzut-o pentru prima oara la un bal la ducele de Wellington şi mi s-a părut ca arata cu mult mai bine decât ma aşteptam. Desi scunda, era foarte bine făcută; braţele, mâinile, gâtul, umerii îi erau de o albeaţă strălucitoare şi aveau o forma foarte atrăgătoare. Tenul îi era frumos, iar capul îi era împodobit cu o pădure de par de un admirabil blond-cenusiu. Trupul i se spijinea pe cele mai mici picioare pe care le-am putut vedea vreodată. Când râdea sau când vorbea şi chipul i se însufleţea, cusurul de la ochi aproape ca nu i se mai observa. Daca n-aş fi fost prevenita, cred ca nici nu 1-as fi remarcat. Starea sa o împiedica sa danseze. Dar se plimba de câteva ori, prin sala de bal, la braţul soţului ei. N-avea nici gratie, nici demnitate. Mergea urât şi cu picioarele ln afara. Era însa atât de nostima, încât i se ierta orice, iar extrerna ei tinereţe făcea să-i fie scuzata stângăcia. Luata în otul arata destul de bine. Soţul ei părea foarte preocupat de Persoana ei, la fel ca şi Monsieur (contele de Artois), ca şi amna ducesa de Angouleme. Cât despre domnul duce de, ^ouleme, se simţea atât de stânjenit de îndată ce intra într-un n> încât singura lui dorinţă era sa iasă cât mai repede din el; nu stătea niciodată mai mult de un sfert de ceas mulţumindu-se doar sa facă act de prezenta când acest lucru era absolut indispensabil.

Doamna ducesa de Berry sosise în Franţa, complet ignoranta din toate punctele de vedere. Abia daca ştia sa citească. I se puse o serie de profesori de pe urma cărora ar fi putut profita, caci avea o inteligenta înnăscută şi o înclinare deosebita către tot ce era frumos. Dar nimeni nu se ocupa serios de ea şi daca toţi se străduiau s-o înveţe sa zdrăngănească la clavir sau sa mâzgălească, în van, hârtia nimeni nu se gândea să-i arate ce-i trebuie sa ştie şi mai ales cum trebuie sa se comporte o prinţesă. Soţul ei se amuza de ea ca de un copil şi-i plăcea s-o răsfeţe. Regele nu se ocupa deloc de mult prea tânără ducesa. Monsieur se purta fata de ea cu superficialitatea sa obişnuită. Singura care ar fi vrut s-o instruiască era ducesa de Angouleme, dar începu a o face într-un fel prea acerb şi dominator. Ducesa de Berry, mai întâi, se temu de ea, apoi nu mai putu s-o sufere. Ducesa de Angouleme s-a purtat mai blând cu tânăra măritată câta vreme ducele de Berry i-a mai ţinut de bine, de rau, piept; caci desi îi mai dădea uneori dreptate cumnatei sale, totuşi nici el n-o putea suferi. Ducând însa o viaţă foarte uşuratica, nu-şi mai contrazise nici nevasta, nici cumnata, până la urma, dându-le dreptate la amândouă. Aceasta comportare o făcu pe mica prinţesă atât de exigenta, încât deveni, pur şi simplu, posaca. Atunci bărbatul ei începu a-i repeta ca putea face tot ce dorea şi ce-i plăcea, fara sa se jeneze de nimeni şi de nimic şi fara să-i pese de ce-i spuneau cei din jur. Se pare ca din toate lecţiile care i s-au dat, asta a fost singura de care a profitat, cu cea mai mare placere, şi de care nu s-a îndepărtat cu o iota. Era ciudat sa vezi în mijlocul Curţii sale, hlizindu-se cu unele din doamnele ei de onoare, fara sa scoată o vorba cu nimeni altcineva. Nu exista femeie mai bătrână de care sa nu râdă desi – o repet – ducesa de Berry era o tânără cu mult bun-simt-O mâna dibace ar fi făcut om din ea. Dar niciuna dinff6 persoanele, care o înconjurau, nu era capabila de aşa ceva, cu excepţia – poate – a ducesei de Reggio, doamna ei de onoare. Dar, din păcate, ea nu-i plăcea micii ducese fiindcă fusese numita de rege şi acceptata de nevoie de ducele de Rerry. Maresala Oudinot, ducesa de Reggio, reprezenta, de fapt, regimul imperial, la noua Curte, într-un mod atât de demn încât nimeni nu cutezase sa se plângă de locul pe care-l ocupa, (jesi funcţiile de la Curte stârneau invidia partidului regalist care le privea ca pe proprietatea sa exclusiva. Sigur ca ducesei îi trebuise mult tact şi spirit pentru a-şi pastra slujba într-o societate cu totul noua şi foarte ostila. Dar reuşise fara nici un ajutor, fiindcă mareşalul Oudinot, oricât de brav soldat ar fi fost, nu ştia altceva decât sa joace cărţi, sa fumeze, sa alerge după fetişcane şi sa facă datorii. Trebuia deci ca sotia lui sa se bucure de consideraţie şi pentru el şi reuşi. Trebuie sa mai adaug ca mareşalul avea copii mari din prima căsătorie şi ca ducesa ştiuse sa se facă adorata de aceşti copii'. Ar fi fost deci cum nu se poate mai bine daca ar fi izbutit sa şi-o apropie şi pe ducesa de Berry; dar nu izbuti. Ducesa de Reggio îi inspira, tinerei căsătorite, respect; recurse deci la el pentru a drege, atât cât se putea, stângăciile prinţesei, desi vedea clar ca o deranjează. N-avea încredere în ea şi – pe măsură ce începu a deveni din ce în ce mai nepăsătoare – se îndepărta tot mai mult de ea.

Nu voisem sa stau la Paris decât câteva săptămâni. Dar un eveniment petrecut în familia mea ma obliga sa rămân mai mult decât prevăzusem. Mi-am găsit fratele în mare tandreţe cu domnişoara Destillieres. O cunoşteam de când era mica. Era încântătoare, iar mama era nebuna după ea. Se pare ca încă de pe atunci spunea tuturor ca nu voia sa se mărite decât cu micul Osmond. Murindu-i părinţii, rămăsese moştenitoarea unei averi imense şi stăpâna pe soarta sa. Fusese ceruta în căsătorie de cele mai bune partide din Franţa; fratele meu nici nu visa sa concureze cu pretendenţii ei; dar fata începu a-i

1 Nicolas-Charles Oudinot, duce de Reggio (1767 – 1847), locotcncnt-coloncl

* v°luntarilor din Meusc, general de brigada, de divizie, mareşal al Franţei, apoi Uce de Reggio. Comandantul gărzii naţionale şi pair al Franţei, în timpul stauratici, marc Cancelar şi cavaler al Legiunii de onoare în 1839. S-a însurat în l septembrie 1789 cu Charlottc Dcrlin; rămas văduv, s-a însurat a doua oara, în '2, cu Marie-Charlotte-Eugenic-Julicnnc de Coucy.

Face asemenea avansuri, încât se îndrăgosti nebuneşte de ea şi se vârî şi el – desi cu oarecare reticente – în batalionul pretendenţilor. aşa ca nu peste mult, fratele meu îl ruga pe tata s-o ceara formal, de la unchiul ei, care-i era tutore, dar de care nu depindea în nici un fel. Acest unchi se obişnuise însa cu ideea ca fata nu se va mai marita şi ca el va continua sa dispună cum voia, de averea ei; caci situaţia aceasta i se părea mult prea dulce pentru a nu încerca s-o prelungească la infinit aşa ca, departe de a combate sila nepoatei sale de a accepta vreuna dintre partidele ce-i fuseseră propuse, el dimpotrivă se strădui sa i-o sporească, insinuând – prin intermediul câtorva persoane devotate – ca sănătatea îi era prea şubreda şi ca cel mai cuminte lucru era sa nu se mărite. Când tata îi ceru deci -prin intermediul unui prieten comun – mâna nepoatei sale domnul de Bongard îl refuza politicos, dar categoric, după care se duse să-i spună acesteia despre cererea făcută şi despre refuzul ei de a se mărita.

— Te înşeli, unchiule, i-a răspuns fata, eu nu vreau sa ma mărit cu alţii! Dar cu domnul de Osmond vreau sa ma mărit!

Domnul de Bongard ramase năucit. Se duse la tata, îi spuse despre ce era vorba, dar încerca sa amâne cât mai mult cu putinţă aceasta căsătorie. Fie ca se mângâia cu ideea ca putea interveni ceva care sa duca la ruperea căsătoriei, fie ca avea nevoie de o perioada mai lunga pentru a pune ordine în gestiunea acelei averi imense prin care se pare ca începuse a cam da iama. Tinerii, în schimb, foarte grăbiţi sa se căsătorească, ma rugară, cu cerul şi cu pământul, sa mai rămân, fiindcă daca plecam, domnul de Bongard era în stare să-i mai amâne cine ştie cât. Până la urma, n-avu încotro şi trebui sa isprăvească, după ce-o lungise nu stiu câte luni, caci nunta fixata la începutul lui februarie, şi amânata luna de luna, nu avu loc decât în decembrie.

Desi căsătoria domnişoarei de Destillieres fu – dintre toate noutăţile – cea care ma interesa cel mai mult, m-ain interesat îndeaproape şi de evenimentele politice. Astfel arn fost destul de necăjită aflând într-o dimineaţă, ca Ludovic al XVIII-lea era grav bolnav; ba câtăva vreme toată lumea se teniu chiar ca va muri. În Camera deputaţilor începu a se legea elecţiunii. Prinţii erau în opoziţie directa cu guvernul, caci pe atunci Cabinetul era alcătuit din oameni rezonabili. Ducele de Berry asmuţea lumea împotriva acelei legi si> într-o seara, la el acasă, unelti pe fata pentru a îngroşa rândurile opoziţiei. Regele, informat, trimise să-l cheme, şi-i „puse verde, în fata, ce părere avea despre el. Ducele de Berry se plânse tatălui sau şi cumnatei sale. Toţi trei îşi manifestară nemulţumirea, se înfierbântară şi seara, după cina, Monsieur, luând cuvântul, îi vorbi regelui, în termeni destul de duri, despre nemulţumirile sale. Regele îi răspunse la fel. Madame şi ducele de Berry se amestecară şi ei în discuţie; cearta ajunse la o asemenea violenta, încât Monsieur spuse ca va părăsi Curtea, împreuna cu copiii sai. Regele îi răspunse, furios ca, pentru prinţii rebeli, mai existau şi fortăreţe. Monsieur replica, la fel de furios, ca Constituţia nu admitea închisori de Stat (caci acea sărmană Constituţie era întotdeauna invocata tocmai de cei care nu puteau s-o sufere), după care se părăsiră unii pe alţii, în aceşti „termeni amicali”.

Numai ducele de Angouleme tăcuse mâlc. Respectul datorat tatălui trezise în el respectul datorat regelui în aşa fel încât i-ar fi fost greu sa spună care din ei avea dreptate. Mânia odată trecuta, toţi fura necăjiţi de violenta vorbelor aruncate. Bietul rege, bătrân şi bolnav, plânse – seara – când le vorbi despre acest lucru, miniştrilor sai; dar aceasta scena i-a făcut mult rau, pentru ca i-a îngreunat digestia. La asta, s-a mai adăugat şi guta pe care o avea la stomac, în timpul nopţii, se sufoca, iar după aceea, câteva zile la rând, se simţi foarte rau. Boala a constituit un prilej pentru familia lui ca să-i dovedească o afecţiune în care el se prefăcu a crede pentru a~ai găsi un pic liniştea, dar pe care nu puse nici un preţ.

Ublicul ştia şi el perfect de bine ca regele se opunea prinţilor; § urna care circula pe atunci consta în a numi bulele negre tolosite la scrutin, „prunele lui Monsieur”.

Ma strădui sa nu vorbesc despre evenimentele despre re nu cunosc amănunte particulare. aşa ca nu voi spune nimic despre reprezentaţia piesei Germanicus, o tragedie de Arnault1, pe atunci proscris în Franţa, care exalta până la paroxism pasiunile partidelor imperialist şi regalist, înţeleptele precauţii luate de autorităţi pentru a împiedica o ciocnire între tinerii din vechea armata şi gărzile regelui li se parura tuturora exagerate, aşa ca cele doua partide strigară sus şi tare ca fuseseră lezate şi persecutate de autorităţi, caci oamenii când sunt stăpâniţi de patimi nu mai judeca limpede.

Tocmai în acel moment am primit de la Londra primul exemplar din Manuscrisul din insula Sfânta ElenaL-am citit cu mare interes, îmi amintesc ca i-am scris mamei câ-l primisem într-un moment cât se poate de nepotrivit şi ca răspundea mult prea bine pasiunilor ce se dezlănţuiseră pe moment, ca sa pot crede în autenticitatea lui. Cartea era, de fapt, manifestul partidului bonapartist care luase fiinţa în acel moment la Paris, aşa încât era aproape cu neputinţă sa nu te gândeşti ca, desi trimisa de dincolo de Atlantic, cartea sosise exact la momentul oportun. Ca sa nu provoc nici un fel de răzmeriţă, am pus cartea sub cheie şi n-am suflat nimănui nici o vorba.

A treia zi, doamna de Duras ma întreba daca în scrisorile pe care le primisem de la Londra nu era cumva vorba şi despre împărat. Am răspuns, cu cutezanţă, ca nu. După cele zise am primit un bileţel de la ea prin care ma ruga sa vin să-mi petrec seara în casa lor. Am găsit vreo cincizeci de persoane, strânse în jurul mesei, iar pe masa, lumânări, pahare pline cu apa îndulcita, ma rog, toate cele necesare pentru lectura, caci tocmai se pregătea sa citească, ce credeţi? Manuscrisul din insula Sfânta Elena! Aceeaşi reprezentaţie ' Antoine-Vincent Arnault, literat francez născut la Paris, în 1766. A debutat în 1791. În 1799 ajunge membru al Academici, iar sub Imperiu, secretar general al Academiei. Exilat în timpul celei de a doua Restauraţii, e radiat din Academic. Rechemat în 1819, c reprimit în Academic al carei secretar devine.

2 Manuscrisul din insula Sfânta Elena, o cărticică tipărită la Londra. „Aceasta pastişă a păcălit multa lume; Napoleon a dczavuat-o. Astăzi se ştie c” generalul Lullin de Châtcauvicux, aflându-sc la tara în toamna anului 1816, s-a amuzat sa scrie aceasta lucrare şi s-o trimită, fara nici o explicaţie, la Londra, librarului Murray, care s-a grăbit s-o tipărească” (J. M. Querard, înşelătorii literare dezvăluite, t. II, pag. 1229), (N. Ed.fr.).

Avu loc a doua zi, la ducesa de Escars. În tot timpul acelor seri, am fost urmărită de o idee pe care nu mi-o puteam alunga din minte, îl vedeam pe Bonaparte aflând ca, la mareşalul Duroc, n grup de şambelani şi de doamne de la Palat se adunaseră laolaltă pentru a auzi povestea patetica a izgonirii lui Ludovic aj xVIII-lea din Mitau, căruia soldaţii din garda, îi udaseră mâinile cu lacrimile lor; apoi cum Madame le împărţise diamantele ei pentru a-i împiedica sa nu moara de foame, cum bătrânul lor rege îi binecuvântase, cum abatele Marie1 părăsise de bunăvoie o lume unde nu triumfa decât nedreptatea etc. Etc., şi cum toată societatea imperiala era emoţionată până la lacrimi de intrarea împăratului în mijlocul ei. Ce risipa şi ce cheltuieli! Cât de populat era Vincennesul a doua zi! Slava Domnului ca lectura la doamnele, pe care le-am pomenit, nu putea fi considerata deplasata, nepotrivita, primejdioasa pentru tara; dar nu putea nici într-un caz asigura liniştea celor care asistau. Niciodată vreo publicaţie de pe vremea mea n-a făcut atâta vâlva. Nu-ţi era îngăduit să-ţi manifeşti dubiile asupra autenticităţii ei caci, cu cât erau mai fideli împăratului, cu atât mai vajnic susţineau ca ar fi lucrarea lui. Domnul de Fontanes2 pretindea ca recunoaşte fiecare fraza. Domnul de Mole susţinea chiar că-i auzea sunetul vocii rostind acele cuvinte. Domnul de Talleyrand pretindea ca-l şi vedea scriindu-le. Marmont regăsea în carte expresii din tinereţea pe care o petrecuseră împreuna etc. Toţi erau tulburaţi de acea creaţie literara a marelui om. Până la unua, m-am lăsat convinsa şi eu, desi nu mai conteneam sa ma mir de apariţia acelei publicaţii, exact la momentul oportun. Pe de alta parte, atâţia oameni mult mai competenţi decât mine afirmau ca recunosc autorul, încât ar fi fost o adevărată nepoliteţe sa ma îndoiesc. Am fost totuşi convinsa Abatele Joseph-Frantois Marie (1738 – 1801), savant matematician, i cPforul copiilor contelui de Artois. 1-a urmat pe prinţi în emigraţie. După ce în °V'C a' XVUI-lca a plecat de la Mitau la Varşovia, abatele Marie a fost găsit mort Patul sau, cu un pumnal înfipt în piept.

Îarj – Louis de Fontane (1757 – 1821), jurnalist exilat sub Teroare. Reîntors în Lud „ aJungc deputat, apoi preşedintele Corpului legislativ, senator şi conte.

0 a' XVIII-Ica i_a numit marchiz şi ministru al Consiliului privat.

De inoportunitatea acelor lecturi. Posedam doua exemplare ale lucrării si, la un moment dat, mi-am zis ca era nedrept sa le tjj, încuiate. Le-am pus deci la dispoziţia prietenilor mei, dar mai târziu m-am căit amarnic, caci în fiece dimineaţa primeam biletele de la cel putin douăzeci de persoane care mi le cereau Ca sa le poată obţine, făcuseră o lista pe care se înscriseseră Nici o mistificare n-a avut un succes mai deplin şi n. a fost mai utila partidului. Semipublicitatea făcea sa sporească preţul fructului oprit, preţul unei lucrări care devenise un fel de manifest; iar lecturile făcute în comun, sporind acel gen de entuziasm pe care-l exercita asupra cititorilor, le făceau şi mai propice sa aţâţe patimile. N-am asista niciodată la o astfel de reprezentaţie, în societatea imperiala. Dar, judecând după efectul pe care-l făcea în saloanele burboniene, puteţi presupune ca acele lecturi înmuiau profund inimile, răscoleau toate urile şi toate regretele. Manuscrisul din insula Sfânta Elena s-a dovedit până la urma a fi fost scris de domnul Bertrand de Novion, care nu se bucura de nici un fel de reputaţie literara, care nu 1-a văzut niciodată pe împărat de aproape şi n-a avut nici un fel de legătura cu el în timpul celor „O suta de zile”.

(Nota autoarei din 1841) – După ce a profitat douăzeci şi cinci de ani de succesul acestei publicaţii şi a primit până şi un salariu, domnul Bertrand de Novion a binevoit, în sfârşit, sa recunoască meritul adevăratului ei autor, domnul de Châteauvieux1. Pe vremuri, 1-am cunoscut şi eu; dar manifestările, relaţiile, opiniile domnului de Châteauvieux mă determinaseră sa nu-i acord nici un fel de importanta. A fost nevoie de aserţiunea sa, de dovada manuscrisului scris de mâna sa şi de mărturisirea lui Bertrand de Novion ca sa credem ca, într-adevăr, el fusese autorul acelei lucrări.

1 Jacob. Frederic Lullin de Châteauvieux (1772 – 1842), agronom şi ser”10' membru corespondent al Academiei de atiinte.