Capitolul VII Negocieri în vederea unui împrumut.
— Ouvrard pleacă în Anglia. – 1-l aduce tatei pe domnul Baring. — Discuţia cu lordul Castlereagh. — Sosirea domnilor Baring şi Labouchere, la Paris. — Nădejdi deşarte. — Dineul de la maresala Moreau. — Broşura lui Salvandy – Influenta generalului Pozzo asupra ducelui de Wellington. — Serata la ducesa de Escars. — Domnul Rubichon. — Împrumutul fiind, în sfârşit, contractat, opoziţia se plânge de acest lucru.
Am mai spus ca toate solicitudinile guvernului se reduceau la eliberarea teritoriului şi ca aceasta eliberare era legata de problema banilor. Ouvrard, cel mai ascuţit la minte, desi nu şi cel mai cinstit om de finanţe, se oferă sa se ocupe el de aceasta problema, propunând mai multe variante. Capitaliştii francezi, consultaţi, declarară, în unanimitate ca Uuvrard nu prezenta nici un fel de încredere, între alţii, „°rnnul Laffitte1 îşi batu joc, în gura mare, de ideea unui mPruniut şi-i spuse textual lui Pozo – al cărui bancher era – pcrr Jocques Laffitte (1767 – 1844), a debutat ca slujbaş la întreprinderea Fran! 8aux> aJungând în 1800 asociat, apoi succesor, în 1814 e guvernator al Băncii 183] '-apoi Preşedinte al Tribunalului Comercial. Deputat, apoi ministru până în ' and a fost înlocuit de Casimir Pericr.
Ca Franţa nu va găsi nici măcar un scud sa împrumute pe nic-o piaţa din Europa. Acest spirit al Bursei din Paris dezarnâ”-guvernul mai mult ca simptom decât ca rezultat. Caci puteri^ aliate si, mai ales, Prusia nu acceptau garanţia capitalistii0r francezi şi voiau ca împrumutul sa fie girat şi de capitalisti' străini. Singur Ouvrard persista în a susţine posibilitatea restabilirii creditului, încredintându-i-se deci misiunea de a se ocupa de aceasta treaba, Ouvrard pleca la Londra. Lua legătura cu tatăl meu pe care-l convinse cu argumente foarte clare. După câteva săptămâni, Ouvrard îl înştiinţa Ca împrumutul era ca şi făcut, în nişte condiţii foarte avantajoase ale căror amănunte urma sa i le trimită domnului Corvetto1 Bancherii Baring şi Labouchere2 nu cerură nici un fel de garanţie lui Echiquier, ci doar asigurarea ca efectuând o asemenea operaţiune financiara nu făceau nimic împotriva intenţiilor guvernului şi nici ceva care sa dăuneze intereselor Angliei, motiv pentru care doreau sa discute cu tatăl meu. ai discutară; domnul Baring veni însoţit de Ouvrard şi se declara gata sa trateze afacerea de îndată ce lordul Castlereagh 1-ar fi autorizat. Tata se duse la lord şi amândoi hotărâră ce trebuia făcut pentru a menaja celelalte puteri aliate si, în special, susceptibilitatea ducelui de Wellington. A doua zi, tata îi conduse pe domnii Barring şi Labouchere la lordul Castlereagh şi-i lasa acolo.
La putina vreme după asta, cei doi bancheri veniră să-i ceara, tatei, paşapoartele. Nu numai ca ministrul Castlereagh autorizase şi aprobase toată acea afacere, dar îi mai şi lăudase ca „dădeau dovada cum ca erau doi buni englezi din moment ce se obligau sa facă acea tranzacţie ce aducea un serviciu nemaipomenit întregii Europe”. Cei doi fura încântaţi. Domnul Baring adauga cum ca lordul Castlereagh îi recomandase, surâzând, sa se duca şi la ducele de Wellington, având u1
1 Louis-Emmanuel, conte de Corvetto (1756 – 1821), consilier de Stat, ministru finanţelor şi membru în Consiliul privat.
2 Alexandre Baring (1773 – 1848), bancher englez renumit, Comunelor, ministru al comerţului, pair, apoi conte de Ashburton.
^ f'a Labouchere era cumnatul lui Baring şi seful sucursalei Hope din Amsterdam.
Vedere ca excelenta sa era foarte priceput în materie de finanţe, talent care se punea chiar mai mare preţ decât pe cel militar. Cei doi plecară chiar în aceeaşi seara, însoţiţi de Ouvrard, care le-o lua înainte, depăşindu-i. Desi afacerea era strict secreta, eram la curent cu tot ce se petrecea si, după cum va puteţi lesne închipui, foarte fericita, cu atât mai mult cu cât Pozzo ma anunţase ca ducele de Wellington se afla într-o dispoziţie excelenta şi ca se părea ca nu mai exista nici un alt obstacol de trecut, îmi ascundeam cum puteam mai bine aceasta satisfacţie, fiindcă în fiece zi auzeam discutându-se despre naivitatea absurda a guvernului care era atât de smintit încât sa creadă ca putea face un împrumut. Fiecare cunoştea câte un bancher sau un agent de schimb care le demonstra vanitatea unui asemenea proiect. La Bursa, se pare chiar ca se râdea cu hohote.
Peste doua ceasuri după ce ajunse la Paris, Ouvrard veni sa ma vadă. Discutase cu miniştrii noştri; discutase cu ducele de Wellington; discutase cu Pozzo şi era radios. Pozzo nu-şi întârzie nici el vizita, încântat de discuţia pe care o avusese cu ducele de Wellington. Îmi aduc aminte ca am luat masa într-un cerc restrâns, la domnul Decazes. Va las sa va imaginaţi singuri cât eram de bucuroşi. A doua zi dimineaţa, am primit un bilet de la Pozzo în care ma ruga sa nu-i scriu tatei, la Londra, înainte de a ma fi văzut cu el. Ducele de Wellington trimisese să-l cheme. Nu după mult, veni sa ma vadă, dar cu chipul complet schimbat. Domnii Baring şi Labouchere sosiră, dar nu ajunseseră la nici o înţelegere. Ouvrard, fire entuziasta, confundase dorinţele sale cu faptul irnplinit. Ori se înşelase, ori voise sa ne însele pentru a da o lovitura la Bursa, lucru de care era foarte capabil. Ce mai tura-yura, în loc ca cei doi bancheri sa fi consimţit la aranjamentele pe care Ouvrard le socotea ca şi încheiate, nu numai ca nu Acceptară, dar nici măcar nu voiră sa ia în discuţie vreo Propunere. Nu veniseră decât sa audă ce anume li se cerea. Apia după ce avură o discuţie cu domnul Corvetto şi după ce Dădură de înţeles ducelui de Wellington de pe ce poziţii Alegeau ei sa trateze, văzură, în sfârşit, cât de deosebite rau aceste poziţii de cele înfăţişate de Ouvrard şi cât de oneroase, încât era aproape cu neputinţă sa le accepţi. Bucuria noastră din ajun se destrama ca un fum preschimbându-se într-o adânca mâhnire. La mine, aceasta mâhnire a fost dubla: m-am necăjit şi pentru Paris şi pentru Londra. Era un mare eşec pentru tata care se părea ca fusese înşelat. Cred ca Ouvrard îi jucase pe toţi, pe degete, reuşind cu multa dibăcie, sa evite frazele clare în privinţa acestei negocieri; dar bănuiesc ca s-a încurcat el însuşi în plasa propriilor sale şiretlicuri fiindcă nădăjduise ca cei doi bancheri englezi, după demersul făcut pe lângă guvernul tarii lor şi mai ales după călătoria la Paris, urmau sa fie prea adânc vârâţi în aceasta afacere pentru a mai putea da îndărăt, aşa ca aveau sa fie nevoiţi sa accepte propunerile sale în legătură cu împrumutul. Cred de asemenea, ca domnul Baring, cu care discutase în amănunt, la Londra, şi care era mai uşor de dus de nas decât domnul Labouchere, se arătase mai dispus sa accepte tranzacţia ce i se oferise. E de asemenea de presupus, ca în timpul călătoriei pe care cei doi bancheri o întreprinseră împreuna, în aceeaşi trăsură, domnul Labouchere sa fi făcut uz, cu folos, de elocventa sa, convingându-şi asociatul sa profite de nevoia în care se afla Franta pentru a-i impune condiţii cât mai grele. Ceea ce e sigur e ca cele trei conferinţe, pe care tata le avusese cu acei domni, îi crease impresia ca orice tranzacţie era imposibila. N-am sa redau în amănunt modul în care au fost reînnodate negocierile. Ducele de Wellington se strădui şi el cât putu sa urnească din loc aceasta afacere. Când îi intra în cap o idee şi era convins ca era buna, nu se lasă până n-o ducea la capăt. Pozzo excela şi el în aceasta arta şi a adus Franţei unul dintre cele mai mari servicii în acele vremuri de trista memorie în care soarta noastră depindea de capriciile unui copil bătrân şi răzgâiat, îmi amintesc de o împrejurare în care domnul de Barante1, vorbind de la tribuna, în calitate de comisar al regelui, cu nu stiu ce prilej, pomeni de armata de ocupaţie, categorisind-o cu epitetul de „cei o suta cincizeci de mii de jefuitori”. Expresia
1 Amable-Guillaiiine-Pmsper Brugiere, baron de Baranţe (1782 – '„ prefect sub Imperiu, deputat şi director al contribuţiilor, sub Restauraţie, ambasa şi pair al Franţei sub Monarhia din iulie. Membru al Academiei Franceze.
Era justa, dar ducele de Wellington se înfurie cumplit şi nu putu fi potolit decât cu mare greutate.
La câteva zile după asta, am luat masa la maresala Moreau, cu câţiva dintre miniştrii noştri. Toţi erau dezolaţi, caci de dimineaţă, apăruse o broşurică intitulata Franta şi coaliţia, prima lucrare a unui tânăr pe nume Salvandy1. Era scrisa cu un patriotism plin de entuziasm şi de talent în care chema pe fata, tot poporul francez, la lupta, împotriva „celor o suta cincizeci de mii de jefuitori”. Or, noi tocmai atunci eram în plina negociere pentru împrumut şi pentru reducerea armatei de ocupaţie. Pentru a reuşi în aceste tratative, trebuia sa menţii buna dispoziţie a ducelui de Wellington şi toţi ne temeam de efectul pe care aceasta broşură putea să-l aibă asupra lui. Ducele de Richelieu era consternat; Decazes era profund neliniştit. Avea broşura în buzunar; îi arata lui Pozzo câteva fraze care i se păruseră mai violente.
— Daca ducele n-a auzit încă de aceasta broşurică, spuse Pozzo, trag nădejde sa scăpăm cu fata curata!
După ce se lăsă aşteptat un ceas, după cum îi era obiceiul, ducele de Wellington sosi cu un surâs impasibil pe chipul sau plăcut şi cuvintele: „Ah, da! Ah, da!” erau semnul ca era bine dispus. Pozzo îmi şopti:
— Încă n-am aflat nimic!
Apoi, adresându-se ducelui de Richelieu, care se afla lângă mine, şopti:
— Fii liniştit şi lasă totul în seama mea!
Pe urma, se îndepărtară de miniştri, cu un soi de afectare, lua un aer posomorât, abia daca scoase o vorba în timpul mesei şi avu grija ca toată lumea sa observe cât era el de posac. Abia după ce-şi bau cafeaua, îl trase pe duce după sine, Pe o canapea, şi-i vorbi furios, de acea broşură răuvoitoare şi de necesitatea de a se reuni pentru a se plânge cât mai vehement, guvernului francez, fiindcă el nu era obişnuit sa suporte asemenea insolente etc. Etc. Ducele, uluit de aceasta ieşire, îi de – Narcisse-Achille, conte de Salvandy (1795 – 1856), magistrat, apoi consilier Ins.! N timpul Restauraţiei. Deputat, membru al Academici Franceze, ministru al c! Iunii Publice, ambasador al Madrid şi la Torino în timpul Monarhici din iulie.
Ceru amănunte despre broşură. El îi relata câteva fraze pe care avu grija sa le exagereze. Ducele se strădui sa potolească mânia ambasadorului, îl ruga sa nu întreprindă nici un demers până ce nu se va sfătui cu el, făgădui sa citească broşura şi-j dădu întâlnire a doua zi, dimineaţa. Pozzo veni să-şi ia pălăria care se afla lângă mine, şi-mi spuse:
— Anunta-l pe Decazes ca totul s-a aranjat! După care pleca fara sa fi schimbat o vorba cu miniştrii.
Ducele, în schimb, se apropie de ei şi se strădui cât putu ca, prin atenţia şi politeţea sa, sa compenseze proasta dispoziţie a colegului sau rus. A doua zi dimineaţa, Pozzo se duse la duce. Acesta citise broşură; sigur ca nu era prea plăcută, dar în tot cazul era mult mai putin ofensatoare decât îl anunţase generalul Pozzo. Frazele pomenite în ajun nu erau chiar atât de fulminante, epitetele insultătoare lipseau cu desăvârşire; şi apoi, era opera unui copilandru oarecare, aşa ca n-avea nici o importanta; fapt e ca lectura acelei lucrări nu-l mâniase pe duce cum îl mâniase, chipurile, pe Pozzo. Acesta se mai „calmase” putin peste noapte. Se lăsa convins de elocinţa ducelui, şi consimţi sa nu facă nici un fel de tapaj, cu atât mai mult cu cât aflase ca guvernul francez era indignat şi dezolat de aceasta publicaţie intempestiva. Până la urma conveniră s-o considere ca nula şi neavenita. Cel mult, puteau face menţiunea ca ştiau de existenta ei, dar ca nu ţineau câtuşi de putin seama de ea. Ne-am amuzat grozav cu aceasta poveste. Se înţelege ca Pozzo nu abuza de asemenea fapte, ca recurgea foarte rar la astfel de lucruri pentru ca ducele sa nu observe niciodată puterea pe care Pozzo o avea asupra lui. Nu trebuie sa credeţi, din aceasta întâmplare ca ducele ar fi fost o nulitate. Mai întâi, ca avea în sine instinctul războiului, în cel mai înalt grad, desi nu era prea tare la partea teoretica, apoi pentru ca judeca sănătos în toate afacerile importante. Desi nu dădeau dovada de prea mare moralitate în conduita sa, era deosebit de loial şi de franc, spunea întotdeauna ce gândea şi-şi respecta punct cu punct angajamentele luate în ajun. Se întâmpla însa uneori ca cine ştie ce fantezie să-l facă să-şi schimbe, brusc, părerile pe care le avusese în ajun. Pozzo se străduia, cu multa abilitate şi cel mai adesea, cu deplin succes să. J potolească hachiţele. Ducele îl asculta cu atât mai multa placere cu cât ştia ca-l avea la mâna de când cu povestea din tgl5 despre care v-am mai vorbit.
Negocierile pentru împrumut fura reluate şi până la urma totul se sfârşi cu bine; nu mai trebuiau decât semnate a doua zi. M-am dus, cu acest prilej, să-mi petrec seara la ducesa de Escars, la Tuileries (soţul ei era primul maâtre d'hotel al regelui). Când am intrat, am văzut un pâlc de oameni, strânşi în mijlocul salonului, căscând gura la unul care vorbea de te năucea. Era un oarecare Rubichon, un soi de nebun răutăcios care dăduse faliment, aproape fraudulos, de mai multe ori; asta nu-l împiedicase sa devina un fel de oracol al ultraregaliştilor. Ca sa fie auzit mai bine, se cocoţase pe un scaun, dominând mulţimea cu persoana lui lunga şi slaba. Prevestea o mare nenorocire guvernului regal, trântea argument după argument pentru a dovedi harababura din Finanţe, imposibilitatea de a plati impozitul şi falimentul de neînlăturat, înainte de cincisprezece zile. Pentru a pune vârf scandalului acelei tirade ţinută în însuşi palatul regelui şi la lumina lumânărilor plătite de suveran, domnul Rubichon îi avea, printre oaspeţi, ca auditori, pe domnii Baring şi Labouchere. Am remarcat, cu acest prilej, atitudinea diferita a celor doi oameni. Baring ridica din umeri si, după câteva minute, se îndepărta. Domnul Labouchere, dimpotrivă, asculta cu mare atenţie, clătină din cap, chipul i se întuneca, şi se simţi sau se prefăcu a fi neliniştit. Aţiu ca a doua zi, când fu vorba sa se semneze actele privind împrumutul, domnul Labouchere vru sa invoce cele spuse în ajun de Rubichon, pentru a mai înăspri condiţiile; dar franc şi loial, Baring se opuse, combătând el însuşi argumentele asociatului sau. Nu e mai putin adevărat ca cei mai intimi slujitori ai regelui au ftcut tot ce-au putut pentru a spori încurcăturile acelor negocieri, în ajun, declaraseră împrumutul imposibil; a doua Zl> îl găsi prea oneros; si, după ce-au prevestit sporirea uninenta a armatei de ocupaţie care – după ei – aveau sa puna ^âna pe toate oraşele noastre întărite, se plânseră amarnic ca Perfectarea împrumutului nu ducea decât la o reducere de treizeci de mii de soldaţi, lata care era limbajul aşa-zişilor prieteni ai regelui. Opoziţia – la rândul ei – tuna şi fulgera strigând ca străinii nu trebuiau alungaţi cu aur, ci cu plumbi. Sigur ca aceste vorbe dădeau dovada de un foarte frumos patriotism. Dar, vai! De jur-împrejurul granitelor noastre stăteau pregătiţi, de lupta, un milion de soldaţi, gata sa ne răspundă: „Vai de cei învinşi!”.
La Bursa, aceeaşi oameni care raseseră de se prăpădiseră când domnul Corvetto îi anunţase ca dorea sa facă un împrumut, declarându-i ca era cu neputinţă, acum se plângeau ca nimeni nu apelase la ei, susţinând ca ei n-ar fi pus nişte condiţii atât de draconice, aşa încât până la urma, acest succes nesperat fu, într-o oarecare măsură, atenuat de ura partidului căruia nu-i mai rămăsese aproape nimic de făcut, în guvernul regelui. Am fost mai mult surprinsa decât descumpănită. Văzusem discutându-se, timp de mai multe luni, aceasta afacere; când ziceam ca s-a făcut, dăduse greş de câteva ori. Urmărisem şi eu, cu sufletul la gura, temerile şi nădejdile tuturor inimilor bune, tuturor spiritelor patriotice. Trăisem şi eu insomniile lor, neliniştea cu care aşteptaseră o scrisoare de la Berlin, un asentiment de la Viena… Vedeam împrumutul acordat în condiţii suportabile, de către capitaliştii străini, vedeam ca inspiram destula încredere puterilor aliate pentru ca ele sa consimtă la nişte termene de plata cât mai largi cu putinţă. Iar ca dovada imediata a bunei-credinţe lor, iată-i retrăgându-şi treizeci de mii de soldaţi de pe teritoriul Franţei. Era de presupus ca, începând din clipa aceea, evacuarea completa a trupelor avea sa se succeadă într-un ritm rapid şi timpul ne-a dovedit-o. Era unul dintre cele mai mari succese pe care o tara, aflata într-o situaţie atât de dificila, putea să-l obţină.
Ducele de Richelieu era unul dintre acei oameni care, după ce făcuse un lucru fara pereche, putea foarte bine sa se dea modest, de o parte şi sa socoata ca fusese suficient de bine plătit pentru serviciile pe care le adusese. Vorbesc, despre el, în mod deosebit, pentru ca încrederea inspirata de loialitatea sa contribuise mai mult decât orice altceva, la succes ui pegocierilor împrumutului; colegii sai împărţiseră cu el veghile şi strădaniile; aşa ca meritau şi ei o parte din recunoştinţa Pe care naţiunile uita cui o datorează după ce încetează s ma sufere.
^ în ce ma priveşte, eu, care nu prea am obiceiul sa filosofez, am fost indignata de atâta ingratitudine, iar Pozzo a roşit de ruşinea noastră.
