Capitolul IV Familia de Orleans, la Twickenham.
— Spionajul exercitat asupra ei. — Dezbinarea dintre Ludovic al XVIII-lea şi ducele de Orleans, în 1815, la Lille. — Interiorul palatului Twickenham. — Cuvintele prinţesei Maria. — Contesa de Verac. — Naşterea unei prinţese de Orleans. — Contesa Melanie de Montjoie. — Baronul de Montmorency. — Contele Camille de Sainte-Aldegonde. — Baronul Athalin. — Ducele de Bourbon. — Prinţesa Louise de Bourbon.
Vizitele la Twickenham nu le trec în rândul obligaţiilor, pentru ca ele constituiau pentru mine o adevărată placere. Acesta era locul unde se retrăsese ducele de Orleans cu ai sai
1 Philippe-Louis-Marc-Antoine de Noailles, print de Poix (1752 – 1819), fiu' mareşalului de Mouchy şi a Annci-Louisc de Arpojon, ghilotinata în timpul Tcroarci. Aghiotant, apoi comandantul gărzii naţionale de la Vcrsaillcs, emigrează în 10 augus 1789. Locotenent general, capitan al gârzolor şi pair al Franţei, în timpu Restauraţiei.
— Regele, Monsicur, ducesa de Angoulcmc, ducele de Angoulcmc, ducele Bcrry şi întreaga Curte i-au ieşit înainte, până la Fontaineblcau, prinţesei debarcase la Marsilia.
Car” l
Unde ducea o viaţă simpla, consacrata exclusiv familiei.
F ainte de sosirea tatălui meu, domnul de La Châtre, fostul basador aj franţei, în Anglia, în neghiobia sa de curtean i igarnic, pusese pe urmele ducelui de Orleans o droaie de ioni plătiţi, care otrăveau şi cele mai nevinovate fapte ale Ai icelui, rastalmacindu-le sensul. Tata puse imediat capăt acestor tracasări ignobile, şi exilaţii din Twickenham îi rămăseseră cu tat mai recunoscători cu cât el descrise exact comportarea lor dreapta şi cinstita, deschizându-le astfel porţile Franţei, unde abia aşteptau sa se reîntoarcă.
Într-o zi, unul dintre agenţii retribuiţi de politia franceza veni să-i spună tatălui meu ca, în sfârşit, ducele de Orleans se demascase; ca la Twickenham se tipăreau proclamaţii răzvrătitoare împotriva guvernului şi ca baloturile cu acele proclamaţii erau gata sa fie expediate în Franţa. Spionul îl asigura pe tata că-i poate aduce oricând o asemenea proclamaţie.
— Ei bine, îi răspunse tata, adu-mi – nu zic o proclamaţie, ci o publicaţie mult mai putin grava, ieşită din tiparniţa de la Twickenham şi-ţi dau pe loc o suta de guinee! Spionul, cum era şi de aşteptat, n-a mai venit, în duminica următoare, ducându-ne, seara, să-i facem o vizita ducesei de Orleans, am găsit toată familia strânsa în jurul mesei, scriind o pagina de impresii. Ca să-i distreze pe copii, ducele cumpărase o mica tiparniţa portativa, de fapt o jucărie, cu care se amuzau duminica. Până atunci, tipăriseră câteva exemplare dintr-o fabula cu vreo douăzeci de versuri, scrisa de ducele de Montpensier în copilăria sa. Aceasta era deci tiparniţa clandestina, menita sa răvăşească lumea!
Toate acesle persecuţii prosteşti nu făceau decât să-l uifurie pe ducele de Orleans, cu atât mai mult cu cât Ludovic a' XVlIl-iea îl scârbise cu comportarea lui lăsa, atât în tara at? I în străinătate. aşa de pilda, la vestea debarcării lui poleon la Cannes, ducele de Orleans îl însoţise pe Monsieur v°n. Reîntors la Paris împreuna cu acest print, ducele ase mai apoi singur, la Lille, unde pregătise – împreuna cu eaalul Mortier – apărarea oraşului. Când regele ajunse în acest oraş, ducele îl ruga sa stabilească, în acel loc, reşedinţa sa şi a guvernului. După câteva ezitări, regele consimţi dându-şi cuvântul ca, orice s-ar întâmpla, nu va părăsi pământul francez. Acestea au fost ultimele vorbe pe care Ludovic al XVIII-lea i le-a mai spus ducelui de Orleans înainte ca acesta sa se retragă în apartamentul pe care-l ocupa' După trei ceasuri, careva veni să-l scoale spunându-i ca regele fugise în Belgia. Deci, în timp ce el îi făgăduia ducelui ca nu va părăsi pământul Franţei, slugile îi şi pregăteau trăsura cu care urma sa dea bir cu fugiţii! Furios ca regele îşi bătuse astfel joc de el, îi trimise o scrisoare plina de reproşuri amare; apoi, mai trimise una mareşalului Mortier prin care îl dezlega de orice făgăduiala. Nevrând să-l urmeze pe rege, se îmbarca şi se reîntoarse în Anglia, lângă ai sai. Închirie o casa la Twickenham, sat unde mai locuise şi în prima sa emigraţie.
De îndată ce familia de Orleans se convinse ca succesorul lui La Châtre nu avea de gând sa calce pe urmele acestuia şi ca nu avea a se teme de nici un fel de şicane din partea tatălui meu, între el şi duce se stabili cea mai deplina şi mai loiala încredere, ducele ajungând sa nu mai întreprindă nimic până ce nu se sfătuia cu tata. Împinse respectul fata de Ludovic al XVIII-lea atât de departe, încât nu mai primea pe nimeni la Twickenham până ce nu-şi dădea consimţământul ambasadorul Franţei, şi toate demersurile pe care le făcu, de a se reîntoarce în tara, le discuta în prealabil, cu tata, până în cele mai mici amănunte. Spionajul căzu de la sine. Domnul Decazes îşi rechema agenţii pe care domnul ambasador La Châtre îl convinsese că-i era absolut necesari. ai daca tot am pornit pe panta adevărului, apoi atunci sa mergem până la capăt şi sa arătăm ca domnul La Châtre nu voise sa renunţe la cei câţiva spioni care de fapt nu făceau nimic, de teama sa nu i se retragă fondurile secrete ce-i fuseseră alocate în acest scop. Mademoiselle a fost ultima de a carei încredere s-a bucurat tata, dar când s-a hotărât să-i acorde aceasta încredere, ea i-a fost dăruită pe deplin şi pentru totdeauna. Lfl timpul acelor zile lungi, petrecute la tara, am avut prilejul să-' apreciez spiritul distins şi francheţea caracterului. Devota-mentul meu fata de augusta cumnata a ducelui de Orleans sporea pe zi ce trecea.
Discuţiile cu ducele de Orleans cred ca n-au fost niciodată mai sclipitoare, ca în acea epoca. Trecuse de vârsta ia care o erudiţie profunda poate părea unora uşor pedanta. Imparţialitatea firii sale îl făcea sa înţeleagă şi sa accepte orice situaţie, vorbind despre acest lucru cu multa moderaţie. Bucuria lăuntrică îi potolea iritarea pe care i-o producea uneori situaţia sa politica; daca stau sa ma gândesc bine, cred ca nu 1-am văzut niciodată atât de mulţumit ca în micul salon din Twickenham, după mesele destul de sărăcăcioase pe care le luam adesea împreuna. La rândul lor, prinţii care locuiau la Twickenham n-aveau unde se duce la Londra, în rarele lor vizite în acest oraş, decât la ambasada. Ducele de Chartres, desi încă foarte tânar1, era un elev silitor dar care nu anunţa încă prin nimic nici spiritul viu, nici chipul fermecător de mai târziu. Era delicat şi putin cam ars de soare, ca orice copil născut în sud. Surorile sale scăpaseră de aceasta influenta a soarelui din Palermo. Cea mai mare căpătase încă din leagăn epitetul de „buna Louise”, pe care şi 1-a justificat pe deplin mai târziu, mergând pe urmele admirabilei sale mame; era proaspătă, alba şi roza ca o floare şi avea o claie de par lung şi bălai, ca aurul. Cea de a doua, bruna şi mai neastâmpărata, era cel mai delicios copil pe care 1-am văzut vreodată. Marie nu era atât de frumoasa ca Louise, dar poznele şi replicile ei erau atât de pline de haz şi de spirituale, încât o preferai fara sa vrei, surorii sale.
Ducesa de Orleans tocmai născuse, la Twickenham, încă o fetiţă căreia toată lumea îi zicea „fata domnului de, srnond”, pentru ca tata, în calitate de ambasador, îi 'Wocrnise actul de naştere. Acest ultim prunc completa la p i ' E vorba dc Ferdinand-Philippe-Louis-Charles-Henri (1810-l842), născut lcrmo, care în 1830 şi-a luat titlul dc duce dc Orleans.
Familia. La Twickenham, toată lumea se străduia sa le dea acestor eonii o educaţie buna, încă din leagăn. Zău daca am mai văzut undeva copii mai binecrescuţi şi mai putin răsfăţaţi ca cei ai ducelui de Orleans.
Restul celor care locuiau la Twickenham erau: contesa de Verac1, născută Ventimiglia, doamna de onoare a ducesei de Orleans încă de la Palermo, persoana minunata, devotata ducesei şi a carei moarte a însemnat o grea pierdere pentru Palatul Regal; doamna de Montjoie, la fel de distinsa atât prin calităţile inimii cât şi ale spiritului şi care era atât de ataşată de Mademoiselle, încă din primii ani ai tinereţii, încât n-avea alta familie în afara de ea şi nici alte interese. Raoul Montmorency2 şi Camille de Sainte-Aldegonde, aghiotanţi ai ducelui de Orleans, îşi împărţeau timpul între Franţa şi Twickenham. Domnul Athalin locuia şi el tot la Twickenham. Înainte de 1814, fusese ofiţer de ordonanţă al lui Napoleon. Ducele de Orleans şi-l făcuse aghiotant, cu consimţământul regelui; dar în 1815, Athalin se reîntoarse lângă împărat scriindu-i ducelui o scrisoare foarte respectuoasa.
Cele „O suta de zile” odată terminate, ducele de Orleans îi scrisese sa vina îndărăt la el. Domnul Athalin profita de aceasta indulgenta care fu cât se poate de prost privita de Curtea din Tuileries, desi omul s-a arătat mai târziu, de un devotament fara margini fata de nobilul sau protector. Guvernanta prinţeselor şi preceptorul ducelui de Chartres -domnul du Parc, om de mare merit – completau personalul ce trăia alături de aceasta familie fericita, unde se ducea viaţa cea mai liniştită şi mai raţională.
1 Marie-Eustoquee de Ventimiglia, sotia lui Ccsar de Saint-Georgcs, conte Vcrac, gentilom al Camerei regelui şi marc maestru al garderobei sale.
— Anne-Louis-Victor-Raoul, baron, apoi duce de Montmorency, m Născut în 1790, a fost aghiotantul mareşalului Davont, şambelanul lui Napoleon ^ 1813, aghiotantul ducelui de Orleans în 1815 şi 1820. Unchiul sau, Tbiba”'g2l, Montmorency, murind într-un accident de trăsură, în 1818, ducele s-a însurat în cu văduva acestuia, născută de Harchic.
As vrea sa vorbesc în termeni la fel de onorabili şi despre bietul duce de Bourbon1. Dar, daca toate virtuţile familiale păreau a-şi fi ales domiciliul la Twickenham, toate cusururile păreau a sălăşlui împreuna cu el, pe o străduţă urâta din Londra, unde închiriase un apartament mizerabil. Nu-l slujea decât un singur servitor şi n-avea nici măcar o trăsură. Tata primise porunca să-l determine sa renunţe la acest gen de viaţă, dar nu reuşise. După trista sa apariţie în Vandeeă, se îmbarcase pe un vas şi – în timpul celor „O suta de zile” – se stabilise la Londra. Printul de Conde2 îl chemase lângă el, punându-i la dispoziţie oricâţi bani ar fi vrut. Dar ducele de Bourbon se încăpăţâna sa duca aceeaşi existenta mizera. Mânca de obicei câteva cotlete într-o dugheana – „Cftop house „ – caci nici într-un caz dărăpănătura aceea nu putea fi numita restaurant, se ducea, pe rând, la câte unul dintre teatre, aştepta – plimbându-se pe sub porticuri – sa vina ceasul când preţul biletului scădea la jumătate, intra în sala şi ieşea la sfârşitul spectacolului, împreuna cu una sau doua femei de moravuri uşoare pe care le schimba zilnic şi care-l târau după ele în vreo taverna, asociind astfel desantării, zgârcenia. Uneori îl mai însoţea şi lordul William Gordon în astfel de escapade, dar de cele mai multe ori se ducea singur. Se încăpăţâna sa rămână în Anglia numai pentru a se bucura de aceasta viaţă „onorabila” şi nici o rugăminte nu-l putu determina sa plece, nici pentru a fi de fata la ultimele clipe de viaţă ale tatălui sau. Prinţesa – sora lui – refuza şi ea sa se înapoieze în Franţa, dar din cu totul alte motive: şi anume din pricina urii sale fata de Concordat. Aveam o veneraţie deosebita pentru acea tânără Louise de Conde3, care c ' Louis-Henri-Joseph, duce de Bourbon (1756 – 1830), tatăl ducelui de tnghicn.
B ' ~Louis-Joseph de Bourbon, pri„; de Coiule (1736 – 1818). A luptat în -^ de aapte ani, a fost guvernator în Bourgogne, iar după ce a cucerit Bastilia,? Ra'.
— După dizolvarea micii sale armate, în 1801, a plecat în Anglia şi nu s-a i” ^ran'a decât în 1814. A fost marc maestru al Casei Regale şi colonel l al infanteriei franceze, la RC Domnişoara de Conde, Louise-Adelaâde de Bourbon (1757 – 1824), stareţa ducdui dCm°nt '-„ 1786' '„ l802' ° găsim caluSar'ta în Polonia; după moartea ^icdirf C, (tm)8hicn, se reîntoarce în Franţa unde, în 1815, întemeiază mănăstirea Ulc”nclor din Temple.
Deplângea, la picioarele altarului, greşelile săvârşite de patria sa. Dar numai atât. În rest, as fi putut scrie un adevărat roman despre ea, cu condiţia sa fac ca nu observ ca eroina era o fiinţă comuna, vulgara, ignoranta, banala în gândurile, sentimentele faptele, vorbele şi persoana sa. Erai tentat să-i plângi de mila bunului Dumnezeu, care era tot timpul sâcâit de tânără de Conde; caci îi solicita ajutorul în cele mai caraghioase şi puerile situaţii. Am auzit-o rugându-se cu ardoare, Domnului ca sa găsească un ghem de lâna, căzut sub un scaun; cu alte cuvinte, era caricatura unei călugăriţe de comedie. Tata a fost obligat sa se poarte aproape violent cu ea pentru a o determina sa se înapoieze în Franţa.
