Capitolul III Firea independenta a englezilor.

— Masa la contesa Dunmore.         — Aprecieri asupra lady-ei George Beresford.         — Salonul marilor doamne. – ^e se înţelege prin „societate” în Anglia şi în Franţa.         — Balul dat de marchiz”1 de Anglesey.         — Lady Caroline Lamb.         — Însurătoarea ducelui de Berry. Răspunsul ducelui de Poix.

Am examinat obiceiurile cu un ochi mult mai curios acum, în cea de a doua călătorie în Anglia, decât în tinereţe s am ajuns la concluzia ca, daca Anglia avea avantajul unei mai opulente, sociabilitatea era mult mai accentuata, franta. Nimeni nu aprecia mai mult decât mine caracterul 'obil, spiritul public ce distingea aceasta naţiune. Cu acel ^jflirabil bun-simţ, care constituie forţa acestei tari, englezul a jn ciuda independentei sale personale – recunoaşte ierarhia paselor sociale. Daca străbaţi un sat, auzi adesea câte un taran„ în Pra§ul colibei, spunându-i fetiţei sale: „Cwtsey to, ourbetters, Betsy!”1 expresie ce nu se poate traduce exact în franceza. Dar acelaşi bărbat nu admite ordinul nici unui uperior daca socoate ca drepturile i-au fost încălcate. Recurge la lege chiar şi împotriva primului senior al Citatului daca se socoate calcat în picioare, sau împotriva vecinului cu care s-a ciondănit la crâşmă. Tocmai pe aceasta încredere, ca legea îl protejează în orice împrejurare, se bazează sentimentul de independenta din care se naşte respectul de sine însuşi, pecetea oamenilor liberi. Pe de alta parte, aceasta independenta, inamica sociabilităţii, şi care duce la o fire putin mai sălbatică, este atenuata de dorinţa clasei inferioare de a nu face nimic care sa nu fie „genleel”2, iar la clasele elevate, de a nu face nimic care sa nu fie „gentlemanlike”^. Acesta este punctul care-i uneşte pe englezi între ei. Cât despre fantezia de a fi, fashionable „4, acesta este cusurul unui grup restrâns de oameni, împins adesea până la ridicol.

Observând de aproape cele doua tari, bagi de seama ca nişte oameni la fel de delicaţi în sentimentele lor pot totuşi sa se jignească reciproc prin felul cum îşi exprima aceste sentimente, ba as îndrăzni chiar sa spun, prin felul cum le c°ncep. Aceasta idee mi-a venit, amintindu-mi de o masa la j^re am fost invitata de una dintre vechile mele prietene, lady unmore, într-un cerc restrâns. Se discuta despre noutatea *llei: condamnarea lordului Bective de către Curtea cleziastica „Doctors Commons”. Iată şi de ce:

2 „°c'sy, fa o reverenţă superiorilor tai!” (engi). „} Politicos (engl.). 4 Manierat (engl.). La moda (engl.).

Lady George Beresford fusese, cu un an în urma, dintre cele mai încântătoare, mai distinse şi mai fericite femei din Londra, în urma unei naşteri, laptele i se urcase la cap §; înnebunise. Soţul ei era disperat. Fiind nevoit sa caute nişte hârtii de afaceri, se văzu silit sa forţeze o caseta aparţinând sotiei sale; ea conţinea o mulţime de scrisori care nu mai lăsau nici o îndoiala asupra genului de relaţii pe care le avusese cu lordul Bective. Bărbatul se înfurie. Desi nevastă-sa era nebuna şi deci închisa într-un ospiciu, el o dădu în judecata. Fura audiaţi câţiva martori care o împroşcară cu noroi. Lordul Bective a fost condamnat sa plătească douăsprezece mii de ludovici, drept despăgubire, soţului încornorat. Or, la masa la care fusesem invitata, se discuta despre aceasta suma ce trebuise a fi plătită Unii susţineau ca era mult prea mare fata de calităţile lady-ei Beresford, alţii, dimpotrivă, susţineau ca merita ca lordul Bective sa plătească atâţia bani pentru ea. Caci era atât de alba, atât de binefacuta, de talentata şi de graţioasă!

— Ei, nu era chiar asa, şi apoi nu mai era nici foarte tânără!

— Da, dar i-a dăruit bărbatului ei nişte copii minunaţi!

— Ma rog, dar începuse s-o duca prost cu sănătatea, iar tenul îşi pierduse strălucirea.

— Era foarte deşteaptă şi instruita!

— În ultimele luni devenise trista şi destul de posaca! Discuţia continua astfel, cu un avantaj aproape egal, până când stăpâna casei îi puse capăt, zicând:

— Sunt de acord ca douăsprezece mii de ludovici e o suma foarte mare, dar bietul George o iubea atât de mult…

Puterea acestui argument păru irezistibila şi concilie toate opiniile, îi ascultam uluita. Ma deranja cumplit sa aud nişte femei din cea mai aleasa societate enumerând s1 discutând despre calităţile uneia dintre semenele lor ca şi cuifl ar fi discutat despre însuşirile unei iepe, iar mai ap01' apreciind în bani mâhnirea pe care pierderea ei i-o pricinuise soţului care, mie cel putin, mi se părea pur şi simplu ouio, fiindcă o dăduse în judecata pe mama copiilor sai, lovita şi a$ de soarta, îndurând cea mai cumplita pedeapsa la care poatL condamnata o fiinţă omeneasca.

Trebuia sa trag, din asta, concluzia ca înalta societate A 'n Anglia era total lipsita de sensibilitate! Lucrul ar fî fost tot tLt de nedrept ca şi cel prin care as fi decretat ca,. Ntuzoaicele sunt lipsite de modestie pentru ca folosesc ele locuţiuni proscrise de cealaltă parte a canalului. Adevărul e ca uzanţele diferite prezintă situaţiile sub alte ratete, aşa ca nu trebuie sa ne grăbim să-i judecam pe străini „ra a le fi studiat, în amănunt, obiceiurile. Ce societate nu ezinta an0malii şocante pentru observatorul care nu e încă obisnui1 cu ea? Teoretic, admiram respectul englezilor pentru ierarhia sociala, dar pe urma, sociabilitatea mea specific franţuzească se burzuluia când îl vedea acţionând în saloane. Doamnele din înalta societate nu-şi deschid uşile caselor decât o data sau de doua ori pe an, tuturor celor care printr-o relaţie oarecare, dar mai ales prin cele legate de alegeri, au cinstea de a se scrie despre ele, de îndată ce sosesc la Londra. Ca sa poţi face aceasta vizita, trebuie sa primeşti un carton mare pe care se afla imprimate cuvintele: „Ducesa cutare primeşte at home, în cutare zi”. Numele persoanelor cărora li se adresează este scris de mâna, la urma. Numai Cel-de-Sus ştie cât se zbat unii, cât aleargă şi la ce manevre recurg pentru a putea pune mâna pe o asemenea invitaţie. Ziua de primire sosita, stăpâna casei aşteaptă, în picioare, la usa salonului, făcând câte o reverenţă în fata fiecărei persoane care intra; dar un fel de reverenţă prin care parca le-ar spune:

— Desi va aflaţi în casa mea, cred ca va daţi seama ca nu va cunosc şi nici nu tin sa va cunosc!

Faptul e cu atât de evident, cu cât exista deosebiri vizibile în primirea oaspeţilor. Ei bine, şi cu toate astea, în aceasta tara unde oamenii par sa aibă atâta bun-simţ, nimeni nu se simte ofensat: fiecare are ceea ce doreşte: intimii – o Pnmire călduroasă, ceilalţi – bucuria de a fi fost poftiţi.

V^atia rămâne o luna întreaga înfipta în rama oglinzii, unde gVazuta de toţi cei care vin în vizita la persoana respectiva.

Are Posibilitatea sa povestească celor din mediul ei, cum ma, m°k^aţe saloanele ducesei cutare, ce rochie purta

1Za X. şi alte remarce de aceeaşi natura. Scopul de a fi fost invitat la ducesa respectiva fusese atins, şi poate Ca persoana în cauza ar fi fost mai putin mândra ca fusese adrnis” la ducesa Z., daca acea ducesa ar fi fost mai politicoasa. La noi, în Franţa, nimeni n-ar fi suportat un asemenea tratament M-am gândit uneori ca superioritatea societăţii franceze asupra tuturor celorlalte se datorează – între altele – faptului ca la noi, persoana care primeşte, care face cheltuieli pentru a da o masa sau o serata, se simte profund îndatorata fata de persoanele care o onorează cu vizita lor, în timp ce, mai peste tot, e exact invers. Daca stai sa te gândeşti la treaba asta, îţi dai seama ca şi aceasta singura deosebire este menita sa înlesnească relaţiile şi sa le confere o nota de urbanitate.

Marile banchete englezeşti nu sunt aproape niciodată pe măsură caselor, aşa încât de cele mai multe ori, din saloanele prea pline, lumea se revărsa pe scara, iar alteori până în strada unde încurca trasurile, adăugând la plictiseala acelor reuniuni şi înghesuiala. Libertatea engleza (desi eu nu recunosc înalta justiţie a acestei tari) nu admite nici o ordine în mersul trasurilor. Biciuind caii şi năpustindu-i unii asupra altora, ajungi sau mai curând nu ajungi acolo unde vrei sa mergi. Nu exista serata în urma căreia sa nu rămână doua, trei trasuri făcute zob, pe strada. Acest fapt te mira cu atât mai mult cu cât la Londra, străzile sunt foarte frumoase şi foarte curate.

Banchetele mi-au sporit „sentimentul de recunoştinţă fata de bunii şi de folositorii noştri jandarmi”; caci dragostea mea de libertate a plătit întotdeauna în fata lor. Îmi amintesc ca într-o seara i-am strigat până am răguşit, aproape doua ceasuri, fiindcă în timp ce ne îndreptam spre lady Hertford, ne-am rătăcit, riscând în fiece clipa sa fim azvârliţi în canal. Noi am plecat din Portman square; ea locuia în Manchester square; daca drumul ar fi fost liber, într-un minut am fi f°s acolo. Pentru ca printul regent sa fie scutit de toată acea avalanşă de trasuri, sosea în salonul marchizei, străbătând grădiniţă şi încălecând o fereastra. Sigur ca era mult & simplu, dar când acea fereastra se deschidea cu zgomot pen a-i îngădui sa intre, pe toate chipurile trecea câte un surâsân afara de oboseala acestor aşa-zise petreceri, ceea ce ie face sa devina un adevărat chin este ora la care încep. Lipsind atâţia ani din Anglia ma dezobişnuisem. Fiind obligata sa ma duc la un bal, a doua zi după banchetul doamnei Hertford, am auzit bătând miezul nopţii fara ca mama sa se gândească sa plece. Am început s-o zoresc.

— Aţiu ca vrei sa pleci, şi eu abia aştept, dar vom face impresie proasta!

De data asta nu mai puteam s-o ştergem englezeşte, slugii6 încă nici nu apucaseră sa lumineze toate saloanele, iar n0i eram printre primele care venisem. După putin, intra şi stăpâna casei, trăgându-şi mănuşile. Fiica ei nu-şi isprăvi toaleta decât după o jumătate de ceas, iar lumea nu începu a sosi decât spre ora unu noaptea. Obosisem sa tot aud ca majoritatea femeilor dorm mai toată ziua, ca sa fie proaspete şi odihnite noaptea, când ieşeau în lume. Nu-mi vine a crede ca era adevărat, dar daca era asa, atunci sunt convinsa ca neavând ce face, dormeau din plictiseala. ai din moment ce tot vorbesc despre baluri, simt nevoia sa va povestesc despre unul foarte frumos, dar şi foarte bizar datorita celor care-l dăduseră.

Marchizul de Anglesey1, după ce fusese însurat douăzeci şi unu de ani cu o fata din familia de Villiers şi avusese o mulţime de copii, divorţase în Scotia, unde legea admite infidelitatea soţului drept cauza de divorţ. Apoi se însurase cu lady Emilie Wellesley care – divorţând, la cererea ei, în Anglia – îşi lăsase şi ea bărbatul cu o droaie de copii2. Marchiza de Anglesey se recăsătorise cu ducele de Argyll. Neavând nici o vina, nu făcea parte din categoria femeilor divorţate şi ca atare era admisa atât de regina, cât şi în societate. Cum rămăsese în relaţii foarte bune cu fostul ei soţ, câteva din ' HenryWilliam Paget (1768 – 1854), fiul cel mare al contelui de Uxbridge. 4 i't<jr suPcrior, la moartea tatălui sau (13 martie 1812) devine conte de Uxbridge. La An |'C pentru comportarea sa deosebita la Watcrloo, c numit marchiz de „ |, frjS? Y: S'a însiirat în 1795, cu lady Carolinc-Elisabeth Willicrs, cea de a treia fiica A „. Ul „c Jerscy. Din aceasta prima căsătorie, s^au născut trei băieţi şi cinci fete.

1 avut alti copii şi din cea de a doua căsătorie.

Hcniy ty ^In'l'e-Charlotte, fiica contelui Cadogan avea din prima căsătorie, cu Wel'cslcy, mai târziu lordul Cowlcy, trei băieţi şi trei fete.

Fiicele sale – între optsprezece şi douăzeci şi doi de ani -locuiau la tatăl lor, dar ieşeau în lume împreuna cu mama lor în bătălia de la Waterloo, lordul de Anglesey pierduse un picior. Starea sa alarmanta – caci se zbătuse multa vrerne între viaţă şi moarte – stârnise un viu interes prin toţi cei care-l cunoşteau şi care-şi manifestară dovezile de simpatie şi compătimirea. De îndată ce se făcu bine, dorind să-şi manifeste recunoştinţa fata de solicitudinea prietenilor sai pregăti o serbare grandioasa, în cinstea acestora. Construi o sala mare de bal în continuarea splendidului sau apartament din Uxbridge House şi pregăti tot ceea ce era necesar împreuna cu noua lui sotie, totul pe picior mare şi de o opulenta fara egal. Invitaţiile, făcute într-o forma încă nefolosita până atunci, nu erau nominalizate. Lordul de Anglesey, adresând mulţumirile sale domnului şi doamnei cutare pentru solicitudinea lor, nădăjduia că-i va vedea trecând pe la Uxbridge House, în cutare seara. Cu câteva minute înainte de sosirea musafirilor, lady de Anglesey, fiind divorţată şi deci neavând voie sa apară în societate, după ce supraveghease cu grija totul, pleca la tara. Lordul de Anglesey, mult prea tandru şi mult prea galant pentru a-şi lăsa sotia singura, o însoţi. aşa ca şi stăpânul şi stăpâna casei, unde se dădea acea grandioasa serbare, dispăruseră. Fetele din prima căsătorie a lordului făcură onorurile casei, ajutate – cu curtuazie – de domnişoarele Wellesley, fetele din prima căsătorie a doamnei de Anglesey, care rămăseseră lângă mama lor. Trebuie sa mărturisesc ca nu se putea concepe o idee mai ciudata decât cea de a pofti atâta lume la tine acasă, iar tu, gazda, sa te eclipsezi. Acel bal s-a mai ilustrat şi printr-o alta ciudăţenie.

Lady Caroline Lamb1 publicase cu câteva zile mai înainte romanul Glenarvon. Romanul cuprindea povestea aventurilor sale cu faimosul lord Byron, aventuri împinse cât mai departe cu putinţă, în plus, vârâse în carte, toate personajele marcante din înalta societate şi mai ales pe membrii propriei sale familii printre care şi pe bărbatul ei,

1 Lady Caroline Lamb (1785 – 1828), literata engleza, măritată în 1805 cu William Lamb, vicontc de Mclbournc, prim-ministru al reginei Victoria, în aiara romanul Glenarvon, a mai publicat Ghaham Hamilton şi Ada Reis.

Lordul William Lamb (devenit mai apoi lordul Melbourne). Adevărul e ca-l zugrăvise foarte frumos, atribuindu-i un caracter deosebit şi o purtare nobila; fusese însa mult mai putin binevoitoare cu alţii, şi cum nu se ştia precis despre cine putea fi vorba, toată lumea discuta despre persoanele presupuse ca fuseseră zugrăvite în carte.

La acel bal din Uxbridge House, am văzut-o pe lady Caroline Lamb tinându-l, cu dragoste, pe soţul ei de brat, şi oferindu-le curioşilor „cheia” – cum zicea ea, adică spunându-le fara nici o jena cine erau personajele pe care le descrisese. Avusese grija sa facă o mulţime de copii după carte unde numele schimbate şi numele adevărate erau trecute alături, unul lângă altul, fiind vorba de oameni ce se aflau de fata sau de rudele şi de prietenii lor. Aceasta scena completa bizareria acelei serbări ciudate.

De altfel, am renunţat destul de repede sa mai trăiesc la Londra; în afara de faptul ca ma plictiseam cumplit, mai eram şi suferinda. Rămăsesem de la Genova cu o durere reumatica la cap, care nu m-a părăsit decât după patru ani, după ce-am făcut o cura la apele din Aix şi care ma împiedica sa iau parte la distracţiile zgomotoase.

N-am simţit de asemenea nici un regret ca n-am putut lua parte la serbările date în Franţa în cinstea însurătorii ducelui de Berry. Din relatările care mi s-au făcut, reieşea ca fuseseră destul de măreţe, adică atât cât îngăduia tristeţea generala a unei tari aflate sub cizma străină. Ba chiar se pare ca fuseseră mult mai însufleţite decât te aşteptai sa fie într-o asemenea penibila circumstanţă. Majoritatea celor invitaţi la acea ceremonie aparţinea unei clase care privea Curtea ca pe ceva necesar vieţii. Când o împrejurare oarecare – fie politica, he o dizgraţiere – îi smulgea din acea atmosfera, viaţa le era searbăda. Un mare număr de persoane fusese lipsite de Placerea de a asista la acest eveniment, din pricina Revoluţiei; aceste persoane manifestau o veselie de copilandri şi un zel de e°fiţi, simulând o bucurie pe care erau departe de a o simţi.

Nu stiu în ce măsură poporul a luat parte la aceste, erbari şi daca s-a bucurat cât de cât. Lipsisem din tara si

°rrnatiile pe care le primisem se băteau cap în cap. Din toate relatările nu mi-au rămas în minte decât cuvintele printului de Poix1. În ziua întrevederii de la Fontainebleau^ adresându-se unui grup de curteni care, ca şi el, ieşeau diţi apartamentele lor, printul le-a zis:

— Atâţi, domnilor, ca noua noastră prinţesă are ochiul drept mai mic decât celalalt?

— N-am remarcat câtuşi de putin acest lucru! I-a replicat ducele de Maille. Dar, după ce reflecta o clipa, adăugă: Poate ca doamna ducesa de Berry are ochiul stâng putin mai mare decât cel drept.

Acest răspuns mi s-a părut mult prea diplomatic pentru a nu-l menţiona în paginile acestei cărţi.

După o vreme, m-am înapoiat la Londra. Dar n-am ieşit din ambasada – unde până la urma, am izbutit sa ne atragem câţiva prieteni – decât pentru a ne duce la colegii noştri din corpul diplomatic, la miniştri sau la Curte de unde nu puteam în nici un caz, lipsi.