Capitolul V Lordul Castlereagh.
— Lady Castlereagh. — Cray Farm. -Devotamentul lady-ei Castlereagh fata de soţul ei. — Accident şi prudenta. — Supeu la lady Castlereagh. — Invitaţie la tara, la lady Liverpool. — Toaleta mea, la Curtea reginei. — Botezul micii prinţese de Orleans. — Prinţesa de Talleyrand. — Ea consimte sa se despartă de printul de Talleyrand. — Contesa de Perigord. — Ducesa de Courlande. — Prinţesa Tyszkiewicz. — Căsătoria lui Jules de Polignac.
V-am mai spus ca nu cunoşteam în amănunt treburile tatălui meu. N-am ştiut decât ceea ce ştia toată lumea şi ceea ce putea fi povestit, în fiecare săptămână, tata primea doi curieri de la Paris întotdeauna aducându-i şi o lunga scrisoare personala din partea ducelui de Richelieu. Tata îi răspundea la rându-i direct, aşa ca birourile şi legaţia nu erau la curent cu fondul negocierilor al căror scop era totuşi clar pentru toată lumea. Caci se străduia sa obţină o oarecare uşurare în ceea ce privea opresiunea bietei noastre tari. Inima ministrului şi a ambasadorului băteau la unison, caci îşi consacraseră întreaga lor viaţa acestui lucru.
Lordul Castlereagh era un om de afaceri, plin de spini„ de capacitate, de talent dar fara alte haruri. Cunoştea perfec oamenii şi lucrurile din tara sa, caci se ocupase de afaceri de la douăzeci de ani. Dar habar n-avea de interesele s1 aporturile dintre puterile europene. Când, în 1813, o misiune „credintata lui Pozzo1 îl aduse la cartierul general al suveranilor aliaţi, el ştia doar ca blocusul ameninţa Anglia, ca trebuia sa combată ideea de a se pune în practica un asemenea olan sau cel putin de a-l întârzia cât mai mult cu putinţă şi ca Austria trebuia sa fie aliata fireasca a Angliei. Nici nu-i trebuia mai mult abilului print de Matternich ca sa puna mâna pe el. Lordul Castlereagh2 a fost una dintre primele mediocrităţi atotputernice asupra căruia Metternich şi-a exercitat pe deplin dominaţia.
Întotdeauna şi în toate epocile afacerile interne s-au făcut numai de către englezi şi numai la Londra; când era însa vorba de afacerile externe, Downing Street se afla sub supravegherea Cancelariei din Viena, dar cred ca aceasta situaţie n-a durat decât atâta cât a trăit lordul Castlereagh. Când 1-am cunoscut eu, încă nu dădea semne de fatala maladie ereditara care 1-a împins la sinucidere. Era, dimpotrivă, deosebit de calm şi de plăcut, discutând cu competenta, despre interesele englezilor, dar fara patima şi întotdeauna în mod perfect gentlemanlike. Vorbea destul de prost franţuzeşte. Una din frazele lui obişnuite era: „Draga domnule ambasador, sa încheiem discuţia în mod amiabil”; dar, daca cuvântul era departe de a fi corect, sentimentul care i-l inspirase era sincer. Castlereagh avea o deosebita consideraţie fata de caracterul loial al ducelui de Richelieu şi încrederea, pe care i-o inspira i-a facilitat multe din negocierile din acea epoca de trista memorie. Când o cunoscusem prima oara pe lady Castlereagh, roi se păruse destul de frumoasa; acum devenise o femeie solida şi foarte grasa; îşi pierduse toată distincţia, dar mai ' După dezastruoasa bătălie de la Lcipzig, generalul Pozzo a fost trimis la Londra (în noiembrie 1813) de suveranii aliaţi ai Austriei, Prusiei şi Rusiei pentru a examina, de comun acord cu Anglia, ce atitudine sa adopta fata de Napoleon. Pozzo are urmarea distrugerea lui Bonapartc – a determinat guvernul englez sa trimită pe pu?'-l11011' P° m'n>strul afaccrilo externe, lordul Castlcrcagh, singurul în măsură sa de ^ PUnctu' pe ' Pozzo conta să-şi facă din el un aliat în ura pe care o nutrea fata 1^1. AP°lcon. Dar planul sau a eşuat din pricina influentei pe care a cxcrcitat-o „rnich asupra lui Castlcrcagh.
Hoba ~ Lordul Castlcrcagh se însurase în vara anului 1794, cu lady Emilic-Annc doij ' ca cca mai mica şi comostenitoarc împreuna cu John Hobart, cel de al a c°ntc de Buckinghamshire.
Păstrase câteva urme din frumuseţea de odinioară. Nu era pre deşteaptă, în schimb era foarte binevoitoare şi de o rnar politeţe, dar lipsita de uzanţele societăţii înalte. La Congresul de la Viena, îi venise ideea să-şi împodobească coafura cu toate decoraţiunile şi ordinele de aur şi de diamante ale soţului ei punându-şi „pe frunte, în chip de panglica, Ordinul jartierei' Ridicolul acestei exhibiţii o făcuse sa renunţe la asemenea podoabe, dar dughenele – care se înmulţiseră ca ciupercile -îi furnizau suficiente zorzoane care mai de care mai ţipătoare menite să-i satisfacă prostul gust, care era totuşi dominat de unele preferinţe campestre: flori, păsări, câini şi animale de toate felurile. Nu se simţea nicăieri mai fericita decât la „Cray„ unde lordul Castlereagh avea o adevărată casa de preot de tara. Coborai din trăsură în fata unei mici bariere apoi, printre doua straturi de flori obişnuite, ajungeai în fata unei case cu trei odăi: una slujea de salon şi de cabinet, alta de sufragerie, iar cea mai mica, de cabinet de toaleta. La primul etaj, se aflau trei dormitoare: unul aparţinea celor doi Castlereagh, celelalte doua erau oferite oaspeţilor, printre care s-au numărat şi câţiva ambasadori. Tata a rămas de multe ori la „Cray farm”, şi chiar pentru mai multe zile. Lady Castlereagh avusese bunul simt ca, la tara, sa renunţe la cameriste. O vedeai adesea, într-o rochie de muselina, cu o pălărie mare de pai, pe cap, cu un sort dinainte şi cu o foarfeca în mâna, tăind flori, în spatele acestei case, care avea o intrare atât de modesta, dar care era aşezată într-un ţinut minunat unde se bucura de o vedere nemaipomenit de frumoasa, se afla un loc îngrădit, foarte mare, plin de plante dintre cele mai rare, o curte pentru animale şi una pentru coteţe care, împreuna cu serele, îi ocupa stăpânei casei aproape tot timpul liber. Doamna nu se îndepărta niciodată de bărbatul ei. Când lordul lucra, ea stătea pe fotoliu, la doi pasi de el. Îl urma pretutindeni, fie în oraş, fie la tara. Îl însoţise în toate călătoriile. Dar niciodată nu-l deranja şi nu-l contrazicea, indiferent ce-ar fi făcut, sau ar fi spus. Îşi petrecea nopţile alături de el, îndurând frigul) foamea, oboseala, paturile incomode, fara sa se plângă, şi f&ra sa dea impresia ca suferă din aceste pricini, în sfârşit, proceda ga fel, încât să-şi incomodeze cât mai putin cu putinţă
1 *rbatul, cu persoana ei, ca sa nu para ca vrea sa se impună.
—, sa nu para”, pentru ca unii din prietenii lor aveau Dr6sia ca de fapt în casa familiei Castlereagh găina era cea 're cânta şi nu cocosul. ai totuşi, bărbatul ei nu ridicase, 'ciodata, nici cea mai mica obiecţiune împotriva acestei nlpanii. Sa fi descoperit oare aceasta sotie devotata vreunul din semnele cumplitei boli pe care acea moarte înfricoşătoare dezvăluise lumii? Voia sa fie tot timpul lângă el pentru a-l praveghea şi a atenua efectele bolii lui. Mai târziu, m-am gândit de multe ori la acest lucru. Ar fi fost, într-adevăr, o explicati6 onorabila a acestei prezente perseverente care părea uneori cam ridicola şi de care ne şi băteam joc din când în când. Orice-ar fi fost, niciodată lady Castlereagh nu-şi părăsea soţul nici măcar pentru un ceas şi cu toate astea nimeni n-o putea acuza ca ar fi încercat sa exercite vreo influenta politica asupra lui.
Am fost, de altfel, martora unei întâmplări în care aceasta doamna a dat dovada de mult caracter. Printre alti câini, avea şi un buldog, care s-a năpustit într-o zi asupra unui mic epagneul, pe care 1-ar fi sfâşiat daca lordul Castlereagh n-ar fi intervenit. Dar, din nefericire, buldogul – furios – 1-a muscat rau pe stăpân, de picior şi mai ales de mâna. A trebuit sa intervină mai multe persoane ca să-l poate scoate pe lord din gura câinelui care spumega de furie. Imediat şi-a făcut apariţia şi lady Castlereagh. Primul lucru pe care 1-a făcut a fost sa mângâie câinele, ca să-l calmeze. Lumea zicea ca ar fi turbat. Dar lady Castlereagh se prefăcu a nu auzi nimic. Buldogul nu mai părăsi odaia lordului, care suferea cumplit din pricina muşcăturilor. Până şi cei mai indiferenţi se lndignara văzând ca lady Castlereagh continua sa mai mângâie un animal atât de primejdios. Dar ei nu-i pasa şi °ntinua sa tina câinele în odaia soţului ei, străduindu-se sa Propie animalul domesticit de stăpânul pe care-l speriase ^ °aznic. Abia după patru luni, după ce lordul Castlereagh se ca CC^ ^ ^e sPaima aJ de rani, ea se debarasa de câinele pe e Până atunci îl cocoloşise şi-l mângâiase.
Lady Castlereagh nu era o persoana nemaipomenita, dar în schimb, avea foarte mult bun-simţ. La Londra, oferea întotdeauna câte un supeu, sâmbăta seara, după spectacolul de la Opera, îşi alesese acea zi pentru ca nu-i plăcea sa aştepte pentru ca a doua zi era duminica şi pentru ca cortina cazând fix la miezul nopţii, lumea venea imediat la ea, lucru ce nu s-ar fi întâmplat într-o alta zi a săptămânii. Acele supeuri ale lady-ei Castlereagh, la care nu venea tot atât de multa lume ca la banchete, erau destul de plăcute. Corpul diplomatic era admis de la sine, la fel ca şi membrii guvernului. Ceilalţi erau invitaţi prin viu gări.
Printre lucrurile care se schimbaseră sau pe care poate ca le uitasem eu în timpul absentei din Anglia, erau şi rochiile pe care le purtau doamnele, când se aflau la tara. Aveam sa simt aceasta lipsa de memorie, pe propria mea piele, în tinereţe, fusesem foarte buna prietena cu lady Liverpool. Într-o zi, ma pofti la masa, la câteva mile de Londra, unde lordul Liverpool1 avea o casa destul de modesta, desi mult mai arătoasa decât acea „Cray farm”, a colegului sau Castlereagh.
Ma ruga sa vin devreme ca să-mi arate gradina şi ca sa petrec o zi întreaga, la tara. M-am dus împreuna cu tatăl meu. Dar cum fusese reţinut de nişte treburi urgente, n-am ajuns decât la cinci şi jumătate. Lady Liverpool ne certa ca întârziasem, apoi ne arata gradina, soarele, straturile cu legume, ograda, curtea de păsări, cocina porcilor, toate destul de prost îngrijite, în sfârşit, sosi de la Londra şi lordul Liverpool. L-am lăsat de vorba cu tata, iar noi ne-am îndrepatat către casa. Eram îmbrăcată – îmi aduc aminte ca acum – într-o redingota de postav din Tours, alba şi împodobita cu un şnuruleţ de jur-împrejur. Pe cap, purtam o pălărie de pai de orez, cu flori şi ma credeam grozav de eleganta şi de frumoasa. Intrând în casa, lady Liverpool îmi spuse:
1 Robert Banks Jenkinson, mai întâi baron Hawkcsburg, apoi conte de uns Liverpool (1770 – 1828). Director al Monctarici; după pacea de la Amicns a ministru de externe. A fost însurat de doua ori: prima oara, în 1795, cu a Thcodosia Hcrvey, fata contelui Bristol, despre care vorbeşte în cartea de fata ^ de Boignc. În 1822, s-a recăsătorit cu miss Chestcr, fiica lui Charles Chestcr nepoata lordului Bagot. T. >.
— Vino în odaia mea să-ţi scoţi redingota şi pălăria. Ţi-ai adus camerista sau vrei sa ţi-o pun la dispoziţie pe a mea?
I-am răspuns, destul de încurcata, ca nu ma gândisem ca trebuia să-mi schimb rochia.
— Ei, nu face nimic, răspunse ea. Uite, ia o carte şi uită-te pe ea, până ce ma schimb eu!
Abia am apucat sa rămân singura ca am şi auzit sosind trăsură, apoi am văzut-o imediat pe lady Mulgrave, într-o rochie de satin, pieptănata frumos şi împodobita cu pene şi bijuterii; apoi apăru miss Jenkinson, nepoata stăpânei casei, îmbrăcată şi ea într-o rochie de mătase, cu pantofi albi şi cu o cununa de flori, în par; pe urma, se ivi însăşi stăpâna casei, îmbrăcată nu mai stiu cu ce, dar împodobita cu un val, ca Ifigenia, prins cu o diadema de aur, bătută cu pietre scumpe. Simţeam cum se cufunda pământul cu mine, de ruşine. La un moment dat, am crezut ca era vorba de vreun mare dineu diplomatic şi ca vom vedea sosind, rând pe rând, toate elegantele Londrei. Dar când colo, n-am fost la masa decât opt persoane, dintre care cinci, de-ale casei. Nu mai erau aşteptaţi alti musafiri. Dar eu uitasem ca era obiceiul sa te îmbraci pentru masa de seara, la fel cum te-ai fi îmbrăcat daca te-ai fi dus la o serata, la Londra. M-am învăţat minte şi nu m-am mai dus nici într-o zi, la tara, înainte de şapte şi jumătate seara, îmbrăcată în rochie de oraş.
Ai fiindcă tot sunt la capitolul toaletelor, as vrea sa va vorbesc despre cea cu care am fost la Curte. S-ar putea ca peste douăzeci de ani moda sa revină şi sa mi se para la fel de ciudata ca şi prima oara, când am purtat-o. Sa încep cu capul.
Coafura mi-era împodobita cu nelipsitul panaş pe care-l
°btinusem cu mare greutate, de la un negustor de pene scurnpe, unul Carberry, pe atunci la moda, care-mi făcu un panaş din şapte pene mari, minimum ce putea fi admis.
Naşele modeste aveau între douăsprezece şi cincisprezece Pene, iar cele bogate până la douăzeci şi cinci. Deasupra asului (aceasta era denumirea tehnica a podoabei cu pene) p p, arâl ° ghirlanda de trandafiri albi, iar sub ea, un şirag de eCâteva agrafe, un pieptan cu diamante şi câţiva zulufi blonzi îmi completau coafura. Acest amestec de pene, de flOrj de bijuterii şi de zulufi blonzi, şoca grozav în acea epoca gustul nostru, al francezilor, care rămăsesem la vechile costume greceşti. Dar asta încă nu era nimic. Partea de sus a rochiei era cam ca la cele de toate zilele. După ce corsajul mi-a fost bine ajustat pe trup, mi-au trecut peste cap un cos enorm, făcut din trei cercuri, care se prindea de talie cu ace de siguranţă. Coşul era făcut din pânza scrobita şi pus pe nişte balene care-i dădeau o forma foarte ampla, în fata şi în spate, şi foarte strâmta, în parti. Al meu avea, peste o fusta de satin, o a doua fusta de tul împodobita cu un mare volan din dantela de argint. O a treia fusta, putin mai scurta, din tul cu lame de argint, împodobita cu o ghirlanda de flori, era prinsa din loc în loc, ca o draperie aşa încât ghirlanda de flori tăia pieziş tot coşul. Buzunarele erau garnisite cu dantela de argint şi împodobite cu câte un buchet mare de flori. Ghirlanda, buchetele, fustele umflate toate ma făceau sa cred ca ies dintr-un cos mare cu flori, în rest, eram împodobita cu toate bijuteriile pe care le aveam. Poala tochiei de satin alb, garnisita cu argint, era festonata şi nu atingea partea de jos a fustei de dedesubt, caci aşa era eticheta. Numai regina avea rochie cu trena; prinţesele aveau voie sa poarte rochiile până la pământ. Când am văzut fustele imense şi apretate ale acelor toalete, nu ştiam daca sa râd cu hohote de enormitatea lor, sau sa fiu necăjita ca ma împopoţonasem într-un mod atât de ridicol. Trebuie sa mărturisesc ca abia când recepţia s-a terminat m-am simţit la largul meu şi ca acea rochie mi s-a părut cumplit de ridicola. Fiind împreuna cu mama, ne-am bucurat de privilegii diplomatice; pe scara, am urcat pe partea rezervata somităţilor. Caci ampla scara de la Palat fusese împărţită în doua, printr-o balustrada. Pe prima parte urcam noi, fara nici o înghesuiala; pe cea de a doua, vedeam o sumedenie de lorzi şi de ladies, înghiontindu-se, înăbuşindu-se şi călcându-se P picioare unii pe alţii, cu o furie de care numai poporul eng e în stare. Ma gândeam cât de mult ar fi displăcut francezi o asemenea „distincţie”. Sus, în capul scării, deosebirea dini invitaţi era ceva mai discreta: persoanele de vaza erau p°. Într-o sala aparte. Ele erau primele admise, în salonul reg Acesteia i se pregătise un fotoliu special, aşezat pe un fel de eStradă; aşa cum stătea pe un fotoliu înalt, sprijinita între perne, aveai impresia ca sta în picioare. Cu figura ei ciudata, regina părea ° mica statueta chinezeasca, desi îşi strunea Curtea, cu o mâna de fier. Conformându-se etichetei, prinţesele şedeau de o parte şi de alta a reginei, în absenta mintesei Charlotte, fata cea mare, locul ci era ocupat de ducesa de York. Printul regent stătea în picioare, vizavi de regina, înconjurat de fraţii sai şi de toţi ai casei, înaintase ca sa vorbească cu doamnele, după ce acestea treceau prin fata reginei. Ambasadoarele aveau sau îşi arogau dreptul (caci contesa de Lieven fusese acuzata de o astfel de uzurpare) de a o lua înaintea prinţeselor, după ce o salutaseră pe regina şi de a participa şi la restul recepţiei. Am fost încântata sa profit de acest drept, ca sa vad pe îndelete defilând toată acea strălucită şi bogata procesiune. Cum în acea epoca regina nu primea decât o data sau de doua ori pe an, la aceste recepţii venea o mulţime de lume, iar prezentările erau foarte numeroase. Cred ca nicăieri frumuseţea englezoaicelor nu era mai avantajata. Lumina puternica ce pătrundea prin cele doua ferestre imense, în fata cărora se opreau, le punea în valoare tenul curat, îmbujorat de căldură şi de emoţie. Fetele de optsprezece ani adăugau strălucirii şi prospeţimii chipului timiditatea debutului în societate, care nu se confunda câtuşi de putin cu stângăcia; mamele lor, în număr foarte mare, îşi păstrau şi ele prospeţimea tenului, pe care climatul Angliei o întreţine mai mult decât oricare altul. Chiar când erau urâte, făceau fata situaţiei cu o demnitate fara pereche. Caci erau şi unele de o urâţenie într-adevăr catastrofala. Dar în mare, zău daca am văzut o mulţime de oameni atât de frumoasa, femei şi bărbaţi, strânsa laolaltă. Acele rochii caraghioase, care nu le îngăduia Cejor frumoase să-şi arate gratiile, le avantajau în schimb pe e e urâte. După moartea bătrânei regine Charlotte, moda a, surijor acelora înfiorătoare a căzut imediat, englezoaicele °Ptând moda de la Curtea Franţei, din timpul Restauraţiei. „ u fusesem prezentata reginei, după ce ma măritasem, ^at s* cu ° a^ f°rma de protocol. De altfel, în acea > eram mult prea ocupata de propria mea persoana, aşa ca n-aveam când remarca alte femei despre care nu-mi rna' aduc decât vag aminte. Aţiu atâta ca dimineaţa pe care am petrecut-o în 1816, la Buckingham House, m-a amuzat copios.
Botezul micii prinţese de Orleans a prilejuit, ia Twickenham, o adevărată serbare, evident atâta cât îngăduia un asemenea loc. Nas era împăratul Austriei, reprezentat de ambasadorul sau, printul Paul Esterhazy. Ducele de Orleans oferi o masa la care luară parte printul regent, ducele şi ducesa de York, ducii de Kent1 şi de Glocester2. Regina bătrână veni împreuna cu prinţesele, din Frogomore, ca să-i facă ducelui o vizita. Am fost foarte bucuroasa s-o revăd pe prinţesa Charlotte; printul Leopold sosi singur, scuzându-şi sotia care pretextase ca era foarte răcită. Adevărul e ca simţea* o sila imensa fata de bunica şi de mătuşile ei. De altfel i-a şi [mărturisit acest lucru, mai târziu, ducesei de Orleans pe carei o iubea foarte mult şi pe care venea s-o vadă destul de des, la Twickenham, unde eu n-am avut însa norocul s-o întâlnesc niciodată.
Cred ca va daţi seama ca ziua botezului a fost o zi grea şi obositoare. Toată acea adunătură de prinţi într-o modesta căsuţa burgheza, parca ne stătea pe cap, tuturora. Toată lumea a oftat uşurată când ultima trăsura a dus cu sine ultima alteţa regala şi ultima excelenta şi când – după spusele ducesei de Orleans – am rămas în sfârşit, între noi.
În afara de afacerile de stat, tatăl meu mai fusese rugat sa limpezească şi o problema particulara. Printul de Talleyrand îl implorase sa intervină pe lângă sotia sa şi s-o determine sa fie rezonabila. Aceasta se refugiase în Anglia în timpul celor „O suta de zile”, iar după aceea, el îi interzisese sa se reîntoarcă, sub diverse pretexte. Adevărul era ca domnul
1 Ecluard-Augustus, duce de Kent (1767 – 1829), al patrulea fiu al lui Gcorg” al 111-lea şi al reginei Charlotte. A fost tatăl reginei Victoria a Angliei.
2 Wilhelm-Frederic, duce de Glocester (1776 – 1834), fiul unuia dintre M1^ regelui Gcorgc al 111-lca; s-a însurat cu vcrisoara sa, prinţesa Maria, fiica rcgc'ul unchiul sau – şi a reginei Charlotte.
, Taiieyrand, îndrăgostit ca un pustan de optsprezece ani de oata sa, contesa Edmond de Perigord1, ar fi fost stingherit je prezenta sotiei sale. Va daţi seama ca nu era să-i facă ceasta mărturisire tatălui meu şi ca invoca tot felul de notive. Totuşi aceasta însărcinare îi era foarte neplăcută narintelui meu. Numai ca până la urma, ea se dovedi a fi mult maj facila decât se aştepta. Doamna de Talleyrand, în ciuda nrostiei sale, avea mult bun-simţ şi o cunoaştere a lumii care 0 făcuseră să-şi dea seama ca disensiunile dintre ea şi bărbatul ei n-ar face altceva decât sa amuze copios publicul. Doamna Edmond, stând în casa ei, ar fi fost sub demnitatea sa s-o alunge, fapt care de altfel nici nu s-ar fi putut realiza fara unele scene violente. Lua deci hotărârea sa se stabilească vara, la una din casele pe care domnul de Talleyrand le avea în Belgia, undeva, la tara, şi să-şi petreacă iernile la Bruxelles. Nu s-a reîntors la Paris decât peste câţiva ani, când despărţirea, practic, se produsese, fara însa ca cineva sa bage de seama. S-a arătat a fi foarte înţelegătoare, foarte potolita şi deloc lacoma în tranzacţiile care au urmat şi în care şi-a jucat, cu nobleţe, rolul, până la capăt. La un moment dat, i-a spus mamei, aceste cuvinte demne de reţinut:
— Sunt vinovata ca am cedat în fata unui fals amor-propriu. Atiam ce-i poate pielea doamnei de Edmond, încă de la Viena. Dar, din mândrie, n-am vrut sa ma amestec. Aceasta susceptibilitate m-a împiedicat mai apoi sa ma reîntorc la Paris, după ce reîntoarcerea împăratului din insula Elba ma obligase sa părăsesc Franta. Cum îmi cunosc foarte bine bărbatul, stiu ca m-ar fi primit acasă şi încă destul de frumos. °a pun rămăşag, ca ar fi fost chiar încântat. Aţiu perfect de „âne acest lucru, dar mi-a fost sila de femeia aceea. Am cedat deci în fata acelui sentiment profund de sila şi rau am făcut. Ani greşit când am socotit ca bărbatul meu era mult prea slab Ca sa fie în stare sa ma alunge. N-am ţinut seama de curajul pe </u (r) ul'°thee de Courlande, ducesa de Talleyrand-Perigord, prinţesa de Sugan. Ecjjf4” ' ^>'„° ('^2 – 1862), fiica ducelui Picrrc de Courlande, măritată cu °nd de Perigord, nepotul printului de Talleyrand.
Care-l au, de obicei, poltronii, în absenta ta. Da, am făcut greşeala! Acum nu-mi mai rămâne decât sa trag ponoasele sa nu-mi agravez situaţia înraindu-l împotriva mea. M-am supus la tot ce mi-a cerut şi a văzut ca sunt dispusa sa evit orice situaţie care ar putea isca un scandal.
Doamna de Talleyrand şi-a ţinut, cu străşnicie cuvântul. Blândeţea de nesperat a acestei doamne 1-a făcut pe domnul de Talleyrand sa treacă prin chinurile iadului, cu atât mai mult cu cât doamna de Edmond se îndrăgostise pătimaş de un austriac, contele de Clam si, în timp ce sotia legitima îj lasa rivalei casa din strada Saint-Florentin, amanta fugea cu austriacul. Domnul de Talleyrand era înnebunit. Pe de alta parte, era sâcâit de deznădejdea ducesei de Courlande, mama contesei Edmond, care murea de gelozie fiindcă Talleyrand se îndrăgostise de fiică-sa. In acelaşi timp, prinţesa Tyszkiewivz, îndrăgostită şi ea, în aceeaşi măsură de domnul de Talleyrand, se străduia din răsputeri să-l consoleze, făcându-i o curte asidua, până când uitarea sau poate vârsta i-o scoaseră complet din minte pe mlădioasa doamna'Edmond, rămânând alături de cea care-l consolase când fusese atât de nefericit.
În vremea asta, Jules de Polignac petrecu o mare parte din vara acelui an, în Anglia. Fusese reţinut în acea tara pentru a-şi perfecta contractul de căsătorie cu o scoţiană pe care o cunoscuse la Paris. Cu toate ca purta frumosul nume de Campbell, era totuşi un copil din flori, dar enorm de bogata şi deosebit de frumoasa. Sora ei se măritase cu domnul Macdonald. Domnişoara Campbell fusese logodita cu un tânăr ofiţer ucis în bătălia de la Waterloo. În iarna următoare, fata venise la Paris ca sa se distreze şi să-şi mai uite durerea. aşa îl întâlnise pe Polignac care-i plăcuse şi care-i ceruse mâna. Ea acceptase, dar acest lucru nu era de ajuns. Miss Campbell era protestanta. O asemenea căsătorie ar fi stânjenit viitorul lui Polignac; trebuia deci s-o convingă sa devina catolica-Pentru a o determina sa renunţe la protestantism şi a-şi însus1 dogmele catolice, Polignac venise la Londra. Stătea la noi, la ambasada, unde şi mânca zilnic. Evenimentele nu-l dificasera câtuşi de putin opiniile, atâta doar ca vorbea mai tin şi mai măsurat decât cu un an în urma. Căsătoria civila u loc în salonul tatei. Pe urma, ne-am dus la capela catolica, ja biserica protestanta, în Anglia era absolut necesar sa te satoresti la biserica pentru ca nu exista alte registre de stare 'vila decât cele ţinute de parohi. Cred, de altfel, ca miss Campbell nu şi-a schimbat religia, facându-l pe bietul Jules sa lăţească scump sacrificiul pe care i 1-a impus. Caci zău daca m văzut pe pământul asta o fata mai posaca, mai bizara şi mai nepoliticoasa. A murit de piept, la trei ani după ce s-a măritat, lăsând în urma doi copii care se pare ca moşteniseră sănătatea şubredă a mamei lor, ca de altfel şi averea. Pe Jules nu-l interesase deloc averea sotiei sale, fapt care-i făcuse pe cei din familia Macdonald să-l laude grozav. A fost, cred, cel mai bun şi mai grijuliu dintre soti, cu posaca lui nevasta.
Omul închis în sine e întotdeauna politicos şi se comporta admirabil.
