Capitolul XI Tom Pelham.

Inaugurarea podului Waterloo.         — Dineu la Relllont.         — Firea posaca a prinţesei Charlotte.         — Politeţea sa.         — Un nou nriciu – Discuţia cu ea.         — Moartea acestei prinţese.         — Mâhnirea tuturor C] or din jur.         — Adevărata fire a prinţesei Charlotte.         — Gusturile şi biceiurile sale.         — Sinucidere la naştere.

Oricâtă spaima as fi avut eu de mare, oboseala călătoriei mi-a fost din belşug răsplătită de bucuria pe care le-a nricinuit-o părinţilor mei, reîntoarcerea mea la Londra. Am simţit o mare mângâiere să-mi pot alina, alături de ei, toate micile necazuri şi sâcâieli ale unei lumi atât de mercantile ca a noastră. Caci în Franţa nu exista persoana care sa nu-şi dea seama cât de plăcut e pentru un fiu, un frate sau un prieten sa se însoare cu o moştenitoare bogata şi câte invidii şi gelozii isca o astfel de căsătorie. Am observat, când acest lucru m-a privit şi pe mine, ca nici o alta împrejurare nu provoacă mai multa duşmănie în societate. Caci toată lumea aleargă cu limba scoasa după avere. Pentru a pune mâna pe bani, orice mijloc e bun; iar cel care vede ca a fost ales un altul în locul lui regreta amarnic, îmi amintesc, în legătură cu acest lucru, de planurile unuia dintre prietenii mei din copilărie, tânărul Pelham. Era fiul cel mai mic, împlinise şaisprezece ani şi se reîntorcea în casa părintească penultima oara, înainte de a părăsi colegiul. A doua zi după sosirea sa, tatăl sau, lordul tarborough, un omuleţ sfrijit, cel mai rece, mai serios şi mai Pun de el pe care 1-am cunoscut vreodată, 1-a poftiţi pe băiat In cabinetul sau şi i-a spus:

~ Tom, a sosit momentul să-ţi alegi o profesie; indifes? Nt ce ţi-ai alege, eu te voi susţine din toată inima. Nu vreau e mfluentez nici într-un fel. Dar, daca vrei sa te faci preot, sa Vvertlzez c& am la dispoziţie unele beneficii care te vor face raiesti, chiar de la început, pe picior mare. Ţi-o repet, îţi las deplina libertate. Te previn însa ca atunci când te vei hotar” nu voi admite nici o schimbare. aşa ca gândeşte-te bine. Nu-nv da răspunsul acum. Am sa te întreb când te vei reîntoarce l Colegiu. Atunci sa fii pregătit să-mi spui ce-ai ales!

— Da, domnule!

La sfârşitul vacantei, în care Tom se distrase de minune şi în timpul căreia tatăl sau nu-i adresase nici măcar u” cuvânt, îl pofti în cabinetul sau, spre spaima întregii familii şi îl întreba din nou:

— Ei bine, Tom, te-ai gândit în chip matur, la viitorul tau?

— Da, domnule!

— Ai te-ai hotărât?

— Da, domnule!

— Gândeşte-te ca nu voi admite nici un capriciu şi ca va trebui sa urmezi cu rigurozitate profesia pe care ţi-ai ales-o!

— Aţiu, domnule.

— Bun! Atunci vorbeşte!

— Ei bine, domnule, as vrea sa ma însor cu o moştenitoare bogata!

Oricât de flegmatic ar fi fost lordul Yarborough, nu putu rezista unui astfel de răspuns dat pe un ton atât de imperturbabil. aşa ca izbucni în râs. Până la urma, prietenul meu Tom nu se însura cu o moştenitoare; intra în marina şi se prăpădi de tânăr, de friguri galbene, în Antile. Era un băiat frumos şi de treaba. Dar v-am istorisit o întâmplare din alt secol; sa revenim la secolul al nouăsprezecelea.

În 18 iunie 1817, cu prilejul celei de a doua aniversari a bătăliei de la Waterloo, avu loc – cu mare pompa -inaugurarea podului căruia i se dădu numele de Waterloo. Printul regent, împreuna cu ducele de Wellington, urmat de toţi ofiţerii, care luaseră parte la bătălie, şi de regimentele de garda, trecură primii pe noul pod. Pentru personajele principale din localitate se ridicaseră chiar nişte tribun^ speciale. Aţiind ca se pregătea o tribuna pentru corpu diplomatic, tata anunţa ca n-ar vrea sa ia parte la ceremonia care se hotărâse sa nu asiste. Colegii sai din corpul diplomatic Declarară ca nu voiau sa facă opinie separata în acea îjnprejurare şi ca ceremonia, având un specific strict national, oU era neapărat necesar sa fie invitaţi la ea şi străini. Cabinetul e0glez fu de acord cu aceasta propunere. Tatăl meu s-a simţit profund mişcat de deferenta colegilor sai, cu atât mai mult cu §t cei de la Tuileries nu duceau lipsa de oameni care să-l fi învinuit ca dăduse frâu liber sentimentelor sale franceze. Cel care a refuzat primul tribuna, ce-i fusese pregătită, a fost printul Paul de Esterhazy. Cum n-a întâmpinat nici o dificultate, a venit să-l anunţe pe tata de hotărârea corpului diplomatic şi de consimţământul cabinetului englez.

Tot în 1817 trebuie sa plasez şi relaţiile mele cu prinţesa Charlotte de Galles. Sub pretext ca locuinţa ei nu era încă aranjata, se dispensase de obligaţia de a veni la Londra şi desi acela a fost un moment care a strâns laolaltă toată lumea buna, ea a rămas sub umbrarul răcoros de la Claremont, despre care spunea ca era mult mai sănătos în starea în care se afla, caci era însărcinată în mai multe luni. Am fost poftita şi eu, împreuna cu părinţii mei, sa luam masa la ea. Curiozitatea pe care mi-o inspira aceasta tânără suverana a unei tari atât de mari îmi era aţâţată şi de faptul ca pierdusem întotdeauna ocazia de a o vedea. Am fost primiti la Claremont de către lady Glenlyon, doamna de companie, şi de către un baron german, aghiotantul printului, singurul comesean la castel. Un grup de musafiri ne precedaseră, altul urma sa vina după noi. Printul Leopold îşi făcu apariţia o clipa, apoi se retrase. După ce am aşteptat vreme îndelungata, am auzit în odaia de alături u„ pas greoi şi care răsuna atât de puternic încât nu putea fi comparat decât cu cel al unui tambur major. Cineva de lângă m'ne zise: „lat-o pe prinţesă!”

Într-adevăr, am văzut-o intrând, la braţul soţului ei. Era Puna de podoabe şi arata bine. Dar evident, avea pretenţia sa

^mene cu marea ei înaintaşa, Elisabeta, motiv pentru care şi alca atât de apăsat şi de greoi, făcând în mod deliberat acel

&°rnot de tambur major. Tot ca şi strămoaşa ei, îşi purta capul sus, cu multa trufie, în timp ce ea intra în salon pe o usa, De alta usa, un maâtre d'hotel anunţa ca masa e servita. Prinţe străbătu salonul, fara sa spună o vorba nimănui. Sosita î sufragerie, pofti alături de ea doi ambasadori; printul se ase? V vizavi, între doua ambasadoare. După ce am încercat în s-o vad, aplecându-mă când în dreapta, când în stânga, câte un platou, prinţesa se hotărî şi porunci sa se ia vasul ce împodobea mijlocul mesei. Norii care i se adunaseră pe frunte i se mai risipiră putin. Surâse graţios soţului ei, dar n-a mai fost atât de amabila şi cu ceilalţi. Vecinii ei abia îi smulgeau vorba cu cleştele, aşa ca am avut destula vreme s-o examinez în linişte în tot timpul acelei mese penibile. Nu va pot vorbi despre talia ei, pentru ca, fiind însărcinată, îmi era greu să-mi dau seama cum putea arata. Se vedea doar ca era înalta şi solid construita. Parul îi era de un blond aproape cânepiu, ochii de un albastru ca de porţelan, fara sprâncene, fara gene, tenul de o albeaţă uniforma, fara nici o alta pata de culoare. Sunt sigura ca veţi striga: „Ce figura fada! Era deci o persoana cât se poate de insipida!”. Câtuşi de putin. Rar mi-a fost dat sa întâlnesc o fizionomie mai însufleţită. Privirea îi era plina de expresie. Gura, rosie ca cireaşa şi împodobita cu nişte dinţi ca perlele, avea modulările cele mai plăcute şi mai variate pe care le-am văzut vreodată şi extrema sa tinereţe, compensând lipsa coloritului din obraji, îi dădea un aer de o prospeţime remarcabila.

Masa odată isprăvita, ea le făcu femeilor un mic semn şi trecu în salon, unde o urmarăm toate. Prinţesa se aşeză într-un colt cu una dintre prietenele sale din copilărie, proaspăt măritată şi însărcinată şi ea, al carei nume 1-am uitat. Ausoteala lor dura până la venirea printului care rămăsese la masa, cu bărbaţii. El a apropiat câteva fotolii pentru ambasadoare, vrând sa dea discuţiei un caracter general, dar n-a izbutit, în sfârşit, contesa de Lieven, plictisita de acea lipsa de atenţie, s-a dus sa se aşeze, fara sa fie poftita, pe aceeaşi sofa pe care şedea prinţesa şi începu, cu voce joasa, ° discuţie care, aparent, se părea că-i stârnise interesul, Foarte absorbita. Toate eforturile pe care le făcu printul, Pa tfU a-şi determina sotia sa se poarte mai politicos şi cu P -ialti invitaţi, fura zadarnice. Fiecare stătea ca pe ghimpi şi c aştepta sa plece, în sfârşit, ni se anunţară trasurile şi a. ecaram salutate la fel de rece la despărţire cum fuseserăm şi i sosire, în ce ma priveşte, când mama m-a prezentat, rintesa n-a catadicsit să-mi facă nici măcar un semn din cap. rjrcându-mă în trăsură, am spus:

— Am vrut s-o vad, am văzut-o! Numai ca am văzut-o cam mult, caci sunt sătulă până în gât de mofturile ei!

Mama m-a asigurat ca prinţesa era, de obicei, politicoasa. I-am răspuns ca felul cum se agitase printul nu prea confirma acest lucru. Probabil ca după ce am plecat noi, j_o fi reproşat faptul ca fusese atât de posaca, fiindcă la câteva zile după aceasta vizita, tocmai când meditam cu regret la vizita de mulţumire pe care trebuia sa i-o facem pentru ca ne primise „atât de bine”, iată ca am primit o noua invitaţie. De data asta, prinţesa se pierdu în gratii şi politeţuri fata de toţi musafirii; totuşi preferinţa şi-o manifesta fata de noi. Ne opri până la miezul nopţii, discutând familiar despre toate şi despre toţi, despre Franta şi despre Anglia, despre primirea familiei de Orleans la Paris, despre legăturile lor cu Tuileries, despre legăturile sale cu Windsor, despre capriciile reginei bătrâne, despre acea eticheta care-i era insuportabila, despre plictiseala care o aştepta când avea sa fie obligata sa se mute la reşedinţa ei din Londra unde oricum trebuia sa rămână câteva luni. Mama îi spuse ca ar fi mult mai liniştită şi ar sta mult mai comod la hotelul unde locuise după ce se măritase.

— E adevărat, răspunse ea; dar când eşti atât de deplin fericita ca mine, te temi de orice schimbare, fie ea şi în bine!

Sărmana prinţesa! Conta prea mult pe aceasta fericire! Ne spuse, în aceeaşi seara, ca era sigura ca va avea un băiat, undea avusese întotdeauna tot ce-şi dorise. Apoi începu sa vorbească despre Claremont şi despre grădinile sale. Le Anosteam demult. Domnul de Boigne fusese cât pe ce sa Curnpere acea proprietate. Prinţesă Charlotte ne asigura ca se schimbaseră foarte mult în decurs de doisprezece ani şi ne ruga sa poftim într-o dimineaţă sa ni le arate pe îndelete Hotărârăm sa venim în prima zi când va fi frumos şi când tata îşi va putea îngădui sa se rupă de la treburile sale. Prinţesa nu mai ieşea din casa, decât ca sa facă unele plimbări prin parc şi între ora doua şi patru era întotdeauna încântata sa ne vadă Ne-am despărţit, după o strângere de mâna atât de energica încât am crezut că-mi smulge braţul, însoţită de cele mai calde cuvinte de simpatie exprimate cu un glas care cu siguranţă ca ar fi fost dulce şi plăcut daca Memoriile din secolul al XVI-lea nu ne-ar fi informat ca regina Elisabeta vorbea scurt şi tăios. Nu neg ca prinţesa nu mi s-a părut mult mai amabila, ba chiar şi mai frumoasa decât penultima oara. Printul Leopold răsuflă uşurat, parând sa se bucure ca sotia îi făcuse pe plac. În dimineaţa fixata ca sa vizitam parcul din Claremont, ploua cu găleata, aşa ca trebui sa mai amânam vizita câteva zile. Dar când am ajuns, prinţesa Charlotte era complet schimbata. Ne primi mai rece ca niciodată, se scuza ca starea ei nu-i îngăduia sa facă decât câţiva pasi, apoi îl chema pe aghiotantul neamţ, rugându-l sa ne arate parcul prin care i-ar fi făcut atâta placere sa ne însoţească, manifestându-şi totodată dorinţa de a scăpa cât mai repede de noi. Când am ajuns în celalalt capăt al parcului, am văzut-o de departe, la braţul soţului ei şi fofilându-se ca un ogar. După ce făcu un mare înconjur, se îndrepta către noi. Aceasta nepoliteţe, aproape grosolana, ne indispuse atât de tare încât eram hotărâţi să-i plătim cu aceeaşi moneda şi sa fim şi noi tot atât de reci şi de indiferenţi ca şi ea. Dar vântul începuse a bate altfel. Leopold.

— Ne spuse ea, o silise sa iasă din casa, plimbarea îi făcuse bine şi o adusese în situaţia de a se bucura de prezenta „prietenilor sai”. Fu nemaipomenit de drăguţă şi de politicoasa cu noi. Se ataşă în mod cu totul deosebit de nnn^ care mergeam mai uşor ca mama; ma lua de brat şi ma târî după sine, calcând cu nişte pasi mari şi apăsaţi, făcându-mi o serie de confidente despre cât era de fericita în căsnicie a despre profunda recunoştinţa pe care o datora printulul de a fi consimţit sa se însoare cu moştenitoarea unui egat. Zugravi, cu multa veselie, antren şi spirit, situaţia lui de soţ al reginei”, dar adăugă înflăcărându-se:

— Leopold al meu nu va fi expus la aceasta umilinţă, sau sa nu-rni mai spuneţi mie Charlotte! şi izbi violent, cu niciorul, în pământ, (picior care era destul de gros, fie vorba între noi). Daca se vor opune, mai curând voi renunţa la tron, îmi voi căuta o coliba unde sa trăiesc după legile firii, călăuzită de soţul meu. Nu vreau şi nu pot sa domnesc în Anglia decât cu condiţia sa domnim împreuna. El va fi regele, regele recunoscut, regele care nu se va supune capriciilor mele. Caci, vezi, doamna de Boigne, stiu ca am multe cusururi, de altfel ai văzut şi dumneata… Odinioară am avut şi mai multe… Surâzi… Ti se pare cu neputinţă, nu-i asa? Dar, spre fericirea mea, Leopold şi-a asumat sarcina de a face din mine o fata de treaba (a good girl), înţeleaptă şi rezonabila, spuse ea cu un surâs încântător. Ei da, el va fi regele sau eu nu voi mai fi niciodată regina. Te rog să-ţi aduci aminte de ce-ţi spun acum şi vei vedea daca Charlotte ştie să-şi tina cuvântul!

Îşi spunea cu placere, Charlotte, ori de câte ori vorbea despre ea şi rostea acest nume cu un fel de emfaza ca şi cum ar fi atins celebritatea care-i era sortita. Vai! Sărmana prinţesa! Visele sale de dragoste şi de glorie au fost de scurta durata! În acea discuţie, care s-a încheiat sub colonada castelului unde ajunsesem înaintea celorlalţi, a rostit fraza despre fericirea deplina de la Claremont, rugându-mă sa vin cât mai des s-o vad. N-am mai văzut-o niciodată. Aici s-au încheiat relaţiile melc cu spirituala şi capricioasa moştenitoare a trei regate, Apucasem sa plec din Anglia, când, numai după câteva săptămâni, moartea a răpit într-un singur ceas doua generaţii e suverani: pe tânără mama, care urma sa devina regina, şi pe lu' ei, pe care-l adusese pe lume. Amândoi au pierit datorita „aPnciilor prinţesei Charlotte. Printul Leopold reuşise s-o Pace cu tatăl sau, printul regent, dar toată influenta lui ase în fata animozităţii pe care sotia sa o simţea fata de bunica şi de mătuşile lui. De teama ca nu cumva acestea sa vina şi sa asiste la naşterea ei, îşi ascunse durerile cât mai mult timp cu putinţă. Totuşi naşterea a fost atât de grea încât ar fi fost bine ca toate acele persoane sa fi fost de fata. Regina bătrână, înşelată de calculele intenţionat greşite ale prinţesei se afla la Bath, regentul, la marchiza de Hertford, la o suta de mile de Londra. Prinţesa nu-l avea lângă ea decât pe soţul ei pe care mamosul Crofft îl convinsese ca n-avea de ce se teme după un travaliu ce ţinea de peste şaizeci de ore. Medicii de la Facultate, strânşi în odăile vecine, cerură sa intre la prinţesa Dar ea refuza categoric să-i primească şi lipsa de experienta a printului, înşelat de Crofft, îl împiedica sa insiste, în sfârşit, prinţesa Charlotte aduse pe lume un copil foarte bine alcătuit, dar, pur şi simplu, mort de oboseala; mama era şi ea la fel de epuizata. O aşezară în pat. Crofft îi spuse printului ca sotia lui va avea nevoie de odihna. Apoi porunci ca toată lumea sa iasă din odaie. La o ora după naştere, femeia care o păzea o auzi pe prinţesa abia şoptind:

— Chemnati-l pe soţul meu! Şi-şi dădu duhul.

Printul, culcat pe o sofa în odaia vecina, nu mai apuca sa primească ultimul ei suspin. Dezolarea lui fu cumplita: pierduse totul. Nu stiu daca, pe viitor, firea prinţesei Charlotte 1-ar fi făcut fericit. Dar tânăra Charlotte era încă la început şi deci sub influenta unei pasiuni extrem de violente fata de bărbatul ei, făcând o mare risipa de drăgălăşenii cu un farmec pe care firea ei cam brutala le făcea cu atât mai preţioase. El o îmblânzise, daca mi-e îngăduit sa ma slujesc de aceasta expresie. ai grija cu care izbutise sa supună acea fire sălbatică, moleşita de dragoste, trebuia – atâta vreme cât era încununata de succes – sa fi fost foarte aţâţătoare, îl vedeai totuşi luându-şi întotdeauna unele precauţii, pentru a n-o speria şi a-i aduce aminte ca tânărul tigru avea şi gheare. Oare prinţesa va fi invocat tot timpul acea lege a dreptului natural care o obliga pe femeie sa se supună soţului ei? Va rog să-rfli îngăduiţi sa ma îndoiesc. Dar în clipa în care mi-a mărturisit acest lucru, ea era convinsa şi poate ca la fel de convins era s1 printul. Probabil ca, după ce-a pierdut-o, n-a mai păstrat io

6JTl0rie decât calităţile sotiei sale. E sigur ca atunci când nea să-i placa soţului ei, era pur şi simplu seducătoare. Cu aţe capriciile sale, nici nu va puteţi închipui de câta ooularitate se bucura în Anglia, încă din copilărie, englezii e obişnuiseră sa vadă în ea pe moştenitoarea tronului. Iar ea vea un instinct înnăscut, ştiind cu precizie ce anume place onorului ale cărui prejudecăţi erau adânc săpate în inima ei.

Străduindu-se sa fie altfel decât tatăl ei, luase obiceiul de a fi extrem de econoama în cheltuielile pe care le făcea. Când se ducea prin prăvăliile din Londra şi când negustorii încercau s-o ispitească cu vreo noutate mai costisitoare, ea le răspundea:

— Nu-mi arătaţi asemenea lucruri, sunt prea scumpe pentru mine!

O suta de gazete îi repetau cuvintele şi o lăudau cu atât mai mult cu cât de fapt aceasta lauda însemna o critica la adresa regentului.

Viaţa la Claremont era extrem de simpla, prinţesa străduindu-se sa dea ea însăşi pilda de multa simplitate. Nimic nu era mai putin pretenţios ca mobilierul ei. Nu exista în întreaga locuinţa nici o alta oglinda decât cea din odaia sa, precum şi o mica oglinda ovala de doua picioare pe trei, pusa pieziş în salonul cel mare. Mobilele mai pretenţioase erau doar de decor. Parca vad şi acum patul cel mare, cu patru coloane, al prinţesei. Perdelele atârnau în dreapta, fara draperii, fara franjuri, fara ornamente. Erau de pânza, cu desene reprezentând nişte crengi cu flori şi dublate cu percal roz. Nimic şocant în acea odaie unde mobilele, mai curând utile decât elegante, dovedeau obiceiurile conjugale ale tarii. Aceasta simplitate extrema în locuinţa unei femei tinere şi fermecătoare contrasta enorm cu opulenta, cu luxul aproape exagerat de care era înconjurat regentul, la Carlton House şi a Brighton. Moartea ei a îndurerat profund Anglia si, când m, „a! N mapoiat la Londra, în luna decembrie, toată populaţia, Pana şi surugiul, ba chiar până şi măturătorii de strada, purtau. ° u care a ţinut şase luni de zile. Doctorat Crofft devenind; a dispreţului public a sfârşit prin a-şi pierde judecata, ln”ebunind.