Capitolul VI Ordonanţa care casează Camera.

— Reflecţiile vicontesei de Vaudreuil în legătură cu acest lucru.         — Negocierile cu miniştrii englezi.         — Opozitia ducelui de Wellington.         — Reîntoarcerea mea la Paris.         — Broşura lui Guizot.         — Regretele unei femei din partidul ultraregalist.         — Ghearele regaliştilor.         — Licenţierea corpurilor de garda din casa regala.         — Colonelul Pothier şi domnul Girardin.         — Cvasi-regalistii.         — Serata la doamna Duras.         — Coteria denumita „Castelul”.         — Chateaubriand vrea sa părăsească Parisul.         — Vinde Val-du-Loup vicontelui de Montmorency.         — Vorbele spuse de printul <k Poix, lui Decazes.

Ordonanţa din 5 septembrie care casa „Camera de negăsit”, din 1815, ne-a pricinuit mult mai multa bucurie ecat surpriza. Exagerările sale furibunde erau incompatibile cu cârmuirea moderata a lui Ludovic al XVIII-lea. Partidul 'grant, care-şi mai păstrase câţiva reprezentanţi în Anglia, u adevărate accese de turbare. Nu ma pot abţine sa nu estesc o discuţie care a avut loc între tata şi vicontesa de Vaudreuil' (sora ducelui de Caraman), doamna de onoare ducesei de Angouleme. Vicontele se afla, în acea epoca, într-o călătorie la Londra. Sosi, tremurând de mânie şi de turbare ia ambasada. După ce primi confirmarea acelei vesti de necrezut – casarea Camerei – se adresa tatălui meu:

— Va plâng într-adevăr, domnule de Osmond, pentru ca va aflaţi într-o situaţie groaznica!

— De ce, doamna?

— Cum puteţi anunţa aici un asemenea eveniment? Sa casezi o Camera! Englezii nu vor crede niciodată ca e cu putinţă un asemenea lucru!

Tata îi afirma ca nimic nu era mai obişnuit, în Anglia ca un astfel de eveniment, şi ca englezii nu se vor mira câtuşi de putin.

— Fiţi, cel putin, de acord cu mine ca, daca se casa Parlamentul, guvernul ar fi avut măcar bunul simt sa facă alegeri şi sa convoace un altul!

Iată deci cam care era educaţia noastră de la Palat, în ceea ce priveşte guvernele reprezentative. Doamna de Vaudreuil trecea drept o femeie de spirit şi exercita o oarecare influenta asupra ducesei de Angouleme. Ea era una dintre favoritele abatelui Latii2.

Nu-mi mai aduc aminte – chiar daca am ştiut – cum au decurs negocierile cu cabinetele Sfintei Alianţe. Aţiu doar ca erau pe punctul de a se înţelege ca ocupaţia teritoriului nostru putea fi scurtata daca plăteam mai repede daunele de război, numai ca realizarea acestui lucru era extrem de dificila. Ducele de Wellington nu era de acord sa vadă scăzând armata de ocupaţie, desi recunoştea ca întreţinerea acestei armate

1 Victoire-Pauline de Riquer de Caraman (1764- 1834), măritată în 1781 cu Jcan-Louis, vicontc de Vaudreuil ce aparţinea străvechii familii de Vaudreuil care furnizat miniştri Canadei şi Luisianei. În timpul Revoluţiei, întreaga ftwi Vaudreuil a emigrat. Ruinata de evenimentele din San-Domingo, unde îs1 a averea, suporta cu multa demnitate privaţiunile impuse de exil. Contele de Vaudrcui, var eu precedentul, a fost confidentul contelui de Artois.

2 Jean-Baptiste-Marie-Anne-Antoine Laţii (1761 – 1859); preot apoi sP în partibus de Amyclcc, apoi episcop de Chartrcs şi pair al Franţei; este arhiepiscop de Reims de către Carol al X-lca. În 1826 este numit cardinal.

L w„ tara şi făcea foarte dificila rambursarea cheltuielilor, război, cerute de marile puteri, înainte de a consimţi la vacuarea completa a Franţei. După spusele ducelui de „fcllington, armata de ocupaţie abia daca era suficienta pentru marile puteri ce ocupau Franta sa fie respectate, în zadar i explica ducelui ca armata impunea mai ales prin forţa ei morala şi ca o diminuare numerica, potolind spiritele şi Dovedind intenţia de a elibera pământul Franţei, ar asigura mult mai bine siguranţa oştilor împotriva răuvoitorilor tarii care nu vor putea în nici un caz pătrunde cu noi batalioane. Ducele nu voia sa admită aceste argumente de la care ministrul englez se arata mai putin recalcitrant. De altfel, veni special de la Londra pentru a avea o discuţie cu ducele. El arata ca, daca scădea contingentul englez, însemna sa dea prea multa importanta trupelor celorlalte naţiuni şi că-i va fi greu, în aceste condiţii, să-şi păstreze supremaţia şi sa împiedice abuzurile care, exasperându-i pe locuitori, făceau primejdia iminenta. Cabinetul rus era dispus sa ne acorde orice înlesniri doream, dar cel din Viena şi mai ales cel din Berlin se arătară foarte recalcitrante. Trebuia deci sa se înţeleagă între ele, dar când discuţiile se purtau la o distanta de şase sute de leghe, sigur ca şi concluziile se lăsau aşteptate cam mult. Până la urma, s-au înţeles, în sfârşit, hotărând ca tara sa fie eliberata pe măsură ce-şi va achita datoriile. Dar unde sa găseşti atâţia bani? Asta era un punct tot atât de dificil de rezolvat, ca şi primul. Era cu neputinţă să-i iei direct de la contribuabili fara sa ruinezi tara si, de cincizeci de ani, Franţa nu mai avea credit nicăieri. De unde sa iei bani într-un asemenea moment de criza şi de amărăciune? Asta era problema cea mai acuta care preocupa ministeriatul lui Richelieu. Tata i se alăturase ducelui fiind tot atât de îngrijorat şi de neliniştit ca şi el.

_ ^Asta era deci situaţia politica în Franţa când m-am

°târât sa vin şi sa petrec săptămâni la Paris. Fratele meu ese reţinut în capitala Franţei, de slujba pe care o avea la p. e de Angouleme. Locuia în casa mea, aşa ca sosind la p s>. A sfârşitul lui noiembrie 1816, am stat împreuna. Ma tjuu, enise din vreme ca opiniile ultraregaliştilor între timp îşi Sera violenta, mai ales după ordonanţa din 5 septembrie.

Am avut dovada după câteva minute. Vicontesa de Osrnond mătuşa mea, veni sa ma vadă. Atiam ca făcuse parte din partidul ce emigrase din Paris, după cum soţul ei1 făcea parte din partidul emigrant al gentilomilor din provincie. Am evitat cu grija sa ma lansez în vreo discuţie; dar, crezând ca rămân pe teren neutru, m-am apucat sa laud o lucrare a lui Guizot, ne care o citisem pe drum şi care se afla pe masa mea. Cartea -scrisa cu multa moderaţie – se preocupa de nişte probleme pur teoretice. Vicontesa se aprinse imediat.

— Cum? Citeşti pamfletul nesuferitului de Guizot? Nu pot crede, nepoata, ca aprobi o asemenea oroare!

Fratele meu se mira auzind-o vorbind astfel. El nu citise cărticica, dar îl auzise pe ducele de Angouleme, lăudând-o.

— Ducele de Angouleme? Te cred! Striga mătuşă-mea. S-ar putea chiar sa nu-l fi găsit nici destul de iacobin, nici destul de insultător fata de regalişti!

Ai înfierbântându-se, sfârşi prin a declara lucrarea lui Guizot, „atroce”, iar pe autorul ei, bun de spânzurat. Cât despre cei ce citeau de bunăvoie un asemenea spanac, ei bine, erau şi ei la fel de odioşi. Mi-am dat seama ca Rainulphe ma informase bine. Nebunia ultraregaliştilor sporise mult în absenta mea. M-am străduit deci, cât am putut, sa evit discuţiile – de altfel inutile – cu nişte oameni care, simţindu-se insultaţi, recurgeau întotdeauna, la cel de al treilea argument, dar a fost imposibil. Singurul mijloc la care puteam recurge, pentru a evita scandalurile, era sa ma retrag şi încă repede de tot. Dar, cu toată retragerea mea strategica, nu puteam evita întotdeauna atacurile. Atunci cel mai bine era sa ripostezi. Nu pretind ca nu mi-am schimbat şi eu de câteva ori opiniile, dar am avut întotdeauna curajul răspunderii, argumentând logic de ce anume făcusem acest lucru. La câteva zile după ce am sosit la Paris, discutând cu o femeie deşteaptă şi foarte de treaba, care ţinea

1 E vorba de Marie-Joseph-Eustache, viconte de Osmond (1756 – '<„ j colonel în regimentul din Cambrcsis şi din Ncustrie. A emigrat în 1791; în „n1” (emigraţiei a fost numit comisar extraordinar la Tours. În 1814, ajunge 'ocotcnCcU general, în 1821, devine comandor al Ordinului Saint-Louis. A fost însura domnişoara Gilbcrt de Voisins.

Orice preţ sa ma sperie, vorbindu-mi despre tendinţa ° derâta şi concilianta a ministrului Richelieu, mi-a spus:

_ Vezi şi tu, draga mea, ce sacrificii ni se impun şi cât exasperează acest lucru! Cele „O suta de zile” ne-au costat bjne de o mie opt sute de milioane. Ei bine, ce-am dat noi ' ntru asta? Capetele a doi oameni…

M-am dat un pas îndărăt.

_ Draga mea, dă-ţi seama ce spui! Cred ca dac-ai judeca pic, ţi-ar fi ţie însăţi groaza de cele afirmate!

Simţindu-se putin stânjenita, voi să-mi explice ca nu se referise nici la răzbunare, nici la vreo idee sângeroasa, ci ca nu urmarea decât sa inspire teama celor facţioşi şi să-i liniştească pe oamenii de treaba în numele cărora se făceau întotdeauna răzmeriţe.

În fond, crima ministrului Richelieu se reducea la faptul că-i lăsase în slujbele lor pe toţi înalţii funcţionari ai Imperiului, slujbe pe care fostul partid emigrant voia sa le acapareze. „Camera de negăsit” şi ministrul ei, Vaublanc, lucraseră din greu la aceasta „epurare” (asa numeau ei darea afara a foştilor slujbaşi), cu un zel căreia moderaţia lui Richelieu îi pusese capăt. Laine, succesorul lui Vaublanc, se înverşunase cumplit împotriva ducelui scoţându-i vorbe cum ca ar fi fost copilul din flori al unui negru şi ca el fusese cel care introdusese ghilotina, la Bordeaux. aşa încât prin saloane, nu i se mai spunea, cu indiferenta, decât Bastardul, Mulatrul sau Călăul. Mai târziu, a devenit idolul partidului care-l cadorisise cu atâtea porecle, evident toate inventate şi fara nici o baza reala. Trebuie sa recunoaştem totuşi ca regaliştii nu erau atât de exageraţi chiar fara nici un motiv şi Ca aveau ei un dinte împotriva cârmuirii. Numai ca, din Păcate, acest dinte se datora stângaciei propriilor lor şefi. De P1 da, în 1814, se apucaseră sa alcătuiască aşa-numitele „companii roşii”, ale casei regale. Va daţi seama cât de absurd PVQ O w 1 ' a adauge oştilor cele mai active şi mai bine instruite din nic' Un COrP ^e e^ ^atuit din tineri de elita care nu făcuseră cast i ^ mm^c> m afara de faptul ca protestaseră din fundul e elor lor, împotriva Imperiului. Pe de alta parte, nu e mai putin adevărat ca nobilii de tara erau pe drojdie în acea epoca de sărăcie generala, ca nu mai aveau cu ce să-şi echipeze băieţii, sa le cumpere cai şi arme şi să-i trimită, pe cheltuiala lor, să-l păzească pe rege, la Paris. Majoritatea acelor tineri izbutiseră totuşi sa ajungă la Gând în timpul celor „O suta de zile”. Mai târziu, fura licenţiaţi, fara ca măcar sa li Se mulţumească, desi toţi acei băieţi veniseră după rege, pe cheltuiala lor. Nu zic ca regimul trebuia neapărat sa fi păstrat acele „companii roşii”, dar nici sa le desfiinţeze cu atâta nepăsare. Alt exemplu: căpitanii gărzilor începură a pretinde ca companiile lor nu erau destul de arătoase şi ca nu aveau un aer suficient de milităros.

Asa ca, într-o buna dimineaţa, îşi adunară oamenii, îi puseră sa facă un pas înainte pe toţi cei care nu atingeau o anumită înălţime şi-i înştiinţară ca fuseseră scoşi din cadrele armatei, întâmplarea a făcut ca aceasta reforma sa lovească mai ales în cei care fuseseră la Gând. Li se dădură, e adevărat, câte un brevet pentru alte companii, dar birourile unde se prezentară îi primiră foarte prost, caci ofiţerilor de acolo prea putin le pasa de campania din Gând pe care o numeau în derâdere „călătorie sentimentala”.

O împrejurare cu totul deosebita dădu loc la multa bârfeala. Colonelul Pothier, vrând sa se însoare, ceru -conform uzanţelor – aprobarea ministrului de război. După câteva zile, i se răspunse ca nu putea sa se însoare pentru ca era… Mort! Din cale-afară de mirat de aceasta revelaţie, tocmai dădea sa iasă ca sa se duca sa ceara informaţii, când dădu nas în nas cu contele Alexandre de Girardin1 care intra şi care-i prezenta, în mod cel mai politicos cu putinţă, ^o scrisoare de graţiere. Indignat, colonelul se înfurie cumplit. In timpul celor „O suta de zile”, colonelul îl urmase pe rege la Gând. Domnul de Girardin, care comanda în departamentul de Nord, în numele împăratului, prezidase un consiliu de război care-i condamnase la moarte pe colonelul Pothier şi pe a^'

1 Alexandre-Robert-Louis. Conte de Girardin (1776 – 1855). A luat campaniile din Spania şi din Rusia. General de divizie în 1814; cel mai bun cre de copoi al lui Ludovic al XVHI-lca. A fost tatăl celebrului publicist cu acelaşi nu J0jsprezece ofiţeri, pentru ca dezertaseră, fugind în străinătate. Între timp, Girardin uitase de acest incident caci – în rapiditatea cu care se desfăşurase evenimentele – erau uitate şi lucruri cu mult mai importante. Girardin îşi datora existenta, favorizata AS soarta, talentului sau incontestabil de a organiza partidele AQ vânătoare, aşa ca – netulburat de nici o circumstanţă nolitica – se trezi, după cele „O suta de zile”, alături de prinţii Restauraţiei. Auzind de întâmplarea colonelului Pothier îşi aminti de ce făcuse si, pentru a înăbuşi aceasta afacere, dădu fuga la re§e' „ smulse ° graţiere şi i-o aduse cât ai bate din palme. Numai ca Pothier nu era omul care sa ia lucrurile atât de uşor. El declara ca nu avea nevoie de nici un fel de graţiere pentru ca nu dezertase niciodată din armata. Era vorba de un act infamant a cărui pata nu voia sa se extindă asupra copiilor sai. Domnul de Girardin o încurca rau de tot; caci nu putu împiedica _ oricât se strădui – ca ura şi protestele partidului regalist sa se dezlănţuie asupra-i. Dar talentul lui înnăscut de a organiza partidele de vânătoare ale regelui 1-a salvat şi de data asta în ciuda patimilor dezlănţuite ale duşmanilor sai. Mai târziu, a început sa se laude ca nu-l slujise pe împărat în timpul celor „O suta de zile”, decât pentru a-l trada, purtând o corespondenta asidua – în acest scop – cu ducele de Berry – gen de scuza care mi s-a părut şi mai odioasa decât vina de care era acuzat. Partidul regalist avea deci şi el nişte motive destul de serioase sa se plângă şi le exploata cu virulenta care-i era caracteristica. Accepta deci, cu placere, numele de ultraregalist. Dar cum domnul Decazes devenise oaia lui neagra şi cum nu tolera niciuna dintre persoanele care erau în relaţii amicale cu e'> pe noi ne porecliseră gvasi-regalisti. Nu peste mult timp, am ayut prilejul să-mi dau seama până unde mergea adversitatea Pe care o nutreau ultraregaliştii împotriva favoritului regelui. Am făcut reintrarea în societatea pariziana, în cadrul unei an serate data de doamna de Duras. Ma plimbam prin salon, rat cu vicontesa de Noailles, când iată ca am zărit-o pe

^ şi 1TUâa „flceteau. M-am îndreptat către ea, am luat-o de mâna s-a H* lncePut s^ discutam, în vremea asta, doamna de Noailles, esPrins de lângă mine şi s-a îndepărtat. S-a oprit la câţiva pasi mai încolo, lângă ducesa de Maille. După ce-am terminat discuţia cu doamna Princeteau, m-am apropiat de cele doua doamne, cu care eram foarte buna prietena.

— Te admiram cum stăteai de vorba cu doamna Princeteau, spuse una dintre ele.

— Ei, e curajul unei proaspăt sosite! Spuse cea de a doua Daca s-ar fi aflat aici de opt zile, n-ar mai fi cutezat sa stea de vorba cu ea!

— Cum adică? Credeţi ca as fi avut neobrăzarea s-o vad şi sa nu schimb o vorba cu ea? Mai ales când mâine sunt invitata la masa la fratele ei?

— Lucrurile n-au nici o legătură, poţi sa te duci foarte bine la ministru, dar când îi întâlneşti în societate nu vorbeşti nici cu domnul Decazes, nici cu sora lui.

— Nu voi da niciodată dovada de o asemenea grosolănie!

— Vom vedea!

— Cred ca n-o sa aveţi ce vedea!

— Mde… Doar daca ai de gând să-ţi asumi curajul unei leoaice!

Cele doua prietene ale mele avuseseră dreptate; ca sa nu dau dovada de o josnica laşitate, a trebuit sa înfrunt întreaga societate din care făceam parte. Am avut întotdeauna, în mine, un fel de independenta, care se răzvrătea ori de câte ori era vorba sa mi se impună anumite lucruri, de către cei din societatea din care făceam parte. ai fiindcă tot veni vorba de societate, am observat ca în timpul absentei mele, devenise mult mai superficiala. Nu se preocupa nici de politica, nici de vreun lucru serios, motiv pentru care fusese numita sau poate că-şi luase ea singura numele de „Castelul”. Câteva doamne, reţinute la Paris în timpul verii, luaseră obiceiul de a-şi petrece serile împreuna, aşa cum ar fi făcut daca s-ar fi aflat în vreun castel, la tara, atrăgându-i şi pe bărbaţi în societatea lor. Lucrul era cât se poate de firesc. Dar, venind iarna şi lumea începând sa sosească la Paris, ele nu vrură pentru nimic în lume să-s' schimbe obiceiurile. Soseau împreuna oriunde erau invitata se strângeau ciorchine, în salon, înconjurate de câţiva dintr6 bărbaţii ce fuseseră admişi în societatea lor şi nu schimbau ° ba cu muritorii de rând. Mi se făcură avansuri serioase eritru a intra în acest „consiliu secret”, alcătuit din cele mai H îne prietene ale mele. Nu numai ca am refuzat, dar m-am arătat, a dreptul ostila fata de asemenea comportare. Argumentul u principal pentru a o combate (si puteam face acest lucru f^ra sa jignesc pe nimeni), era ca aceasta coaliţie lipsea societatea, persoanele cele mai frumoase şi mai distinse, menite s-o -mpodobeasca şi s-o facă sa fie cât mai plăcută, încetul cu „ncetul, bărbaţii cu oarecare distincţie părăsiră „Castelul„, care era urât de toţi cei care nu putuseră face parte din el. Câteva doamne se mai încăpăţânară o vreme sa rămână, dar peste putin, Castelul” se nărui. De altfel, toate persoanele care făcuseră parte din acea coterie se săturaseră până peste cap, unele de altele. Doamna de Duras adoptase fata de „Castel” aceeaşi atitudine ca şi mine. Nu acceptase sa facă parte din acea societate, desi era foarte buna prietena cu toate persoanele care o alcătuiau. Ducele de Duras, renunţând la slujba, ea părăsise palatul Tuileries. Ma duceam destul de des la ea, dar nu zilnic. Locuia în strada Varrene şi distanta destul de mare ma împiedica sa ma duc ori de câte ori as fi vrut. Pe de alta parte, nemulţumirile domnului de Chateaubriand începuseră a se agrava până a deveni aproape ostile, încurcăturile lui băneşti creşteau zilnic, iar firea lui antipatica era din ce în ce mai greu de suportat. La un moment dat, îi veni ideea de a se duce în Anglia şi de a scoate acolo un ziar de opoziţie, presa părându-i-se a nu fi suficient de libera la Paris pentru a ataca guvernul regelui. Tata se temea cumplit de acest musafir incomod. Din fericire, sila manifestata fata de o asemenea idee de către doamna de Chateaubriand, pe de 0 parte, şi rugăminţile Madamei, pe de alta parte, îl făcuseră sa renunţe la acest proiect. Dorinţa de a face vâlva în jurul lui, cât j1 nevoia de bani, îl determinară să-şi vândă casa din Val-du-°up. Nemulţumirea lui nu mai cunoscu margini când văzu ca ^lrneni nu se preocupa de un atât „de mare eveniment”, desi fu străduise să-şi facă o cât mai zgomotoasa reclama. Casa de n6 ^US^ 'a 'ote”e' cu °aţe ° mie de franci biletul. Doamna to vuras> frnbatându-se cu apa rece, ca şi el, era convinsa ca se va înghesui sa subscrie şi ca familia de Bourbon îşi va spala, în sfârşit, ruşinea ingratitudinii protectorul ei, coplesindu-l cu bani şi cu atenţii şi ca va piQ cu favoruri peste capul domnului de Chateaubriand. Dar în i a de asta, loteria anunţată cu atâta tam-tam eşua lamentah'i0 caci nimeni nu vru sa cumpere nici un bilet. Ba mi se pare au fost totuşi vândute trei bilete. Până la urma, Mathieu ^ Montmorency1 cumpăra el Val-du-Loup. Curtea, guvernul publicul, străinătatea, nimeni nu se preocupa de acest lucru „' domnul de Chateaubriand se văzu despuiat de căsuţa lui farsa fi produs efectul pe care scontase. Acest lucru îl scoase, pUr şi simplu, din sărite. Mai târziu, trebui sa insistam mult pentru a-l hotărî sa se asocieze cu ceilalţi fondatori ai Conservatorului desi nu avea nimic comun cu ei: nici prejudecăţile, nici sentimentele, nici regretele, nici speranţele, nici prostia, nici măcar onestitatea lor. N-a existat nici un moment în viaţa lui în care sa fi renunţat la opiniile, la gusturile şi la tendinţele sale personale. Majoritatea temelor, pe care le susţineau fondatorii Conservatorului, lui îi repugna. Daca i-ar fi stat în putere, daca ar fi fost chemat să-i combată, mai curând i-ar fi combătut decât să-i ajute, în epoca aceea, era veşnic posac şi dorea, cu înverşunare, sa ajungă ministru, în concluzie, nu era nici agreat, nici la moda printre cei care se pretindeau regalişti.

Îmi amintesc de asemenea, ca la un mare bal dat de ducele de Castries, printul de Poix, care totuşi îl onora pe Decazes cu bunăvoinţa sa, îl batu pe umeri, spunându-i cu glas tare:

— Buna seara, draga trădătorule!

Domnul Decazes ramase atât de uluit, încât printul de Poix, ca s-o dreagă, adăugă cu naivitatea lui obişnuită:

1 Mathieu-Felic'ite, viconte, apoi duce de Montmorency-Laval (1767 – l”*6 căpitanul gărzilor contelui de Artois; după o vreme s-a retras în Elveţia, lângă doaw de Stae'l. După Restauraţie, a devenit aghiotantul lui Monsicur, apoi pair al Frânte, ministru de externe, membru al Academici şi guvernatorul oraşului Bordeaux. ^

— Jurnal ultra-regalist, care a încetat sa mai apară după ce a fost rcântun. Cenzura, în 1820. Principalii sai colaboratori au fost: Lamcnnais, cardinalul u Luzcrnc, domnii de Bonald, de Castelbajac, de Gcnaude, Berryer şi Lamartinc c pe atunci, îşi făceau debutul în publicistica.

_ Ce te miri, domnule, toată lumea îţi spune astfel!

În fond, printul de Poix spune adevărul, dar si Hoarea trebuie sa aibă uneori o margine. Domnul Decazes c3 ^mas foarte deconcertat şi probabil şi foarte iritat. Daca e a vLrat, aşa cum bănuiesc eu, ca ar fi trecut de partea

3 ctiurui' m ^^ s* 1818, e sigur ca a făcut-o numai din r 'cina partidului regalist, singurul care 1-a împins sa comită P asta fapta. De altfel, e cu neputinţă ca nişte ofense aduse f. 2 atâta vreme sa nu exaspereze pe cineva. aşa ca, fara voia i omul de Stat nu poate rezista la nesfârşit nevoii de a apăra, ' poate chiar de a-l răzbuna pe particular. Daca ar fi vrut, domnul Decazes s-ar fi putut răzbuna crunt pe cei care-l jigneau caci, în acea epoca, regele nu-i refuza nimic. Noroc însa ca era un om bun şi iertător din fire.