Capitolul XV Un glonte tras în ducele de Wellington.

— Se cauta asasinul.         — Nelinistea lui Monsieur în legătură cu retragerea străinilor.         — Agitaţia spiritelor.         — Ducele de Rohan la Saint-Sulpice.         — Ridicolul sau.         — Ducele de Rohan devine preot.         — O aventura la Neapole.         — Favoarea printului de Talleyrand.         — Bal la ducele de Wellington.         — Moartea micei prinţese de Orleans, născută la Twickenham.         — Moartea printului de Conde.

La câteva zile după sosirea mea la Paris, am trecut toţi, printr-o mare emoţie din pricina unei tentative de asasinat comisa asupra-ducelui de Wellington. În toiul nopţii, cineva trăsese un glonte asupra trăsurii sale în timp ce se întorcea acasă, la reşedinţa sa din Champs-Elysees. Acest evenirnen putea sa aibă cele mai supărătoare consecinţe. Ducele „e

1 Joseph-Marie. Conte de Portalis (1178 – 1858). Sub Imperiu, a ^ consilier de Stat, apoi prim-presedintclc Curţii din Angcrs; sub Restauraţie consilier, apoi preşedintele Curţii de Casaţie, pair al Franţei, ministru de JuS După 1830, a fost vicepreşedinte al Camerei Pairilor.

L era personajul cel mai important al epocii. Toată era convinsa de acest lucru, dar nimeni nu era mai Ojivins ca el. Nemulţumirea lui ar fi fost o calamitate. aşa ca uvernul făcu o adevărată problema de Stat din acest atentat. Ti0foc ca a doua zi, ducele păru a fi destul de bine dispus. S-au „cut cercetări, dar nu s-a descoperit nimic. Nimeni nu fusese Lnjt; glonţul n-a mai fost nici el găsit, împuşcătura fusese trasa în plina noapte, într-o trăsură care gonea nebuneşte. Toate astea păreau foarte suspecte. Opoziţia răspândi zvonul ca ducele, de comun acord cu partidul ultraregalist, poruncise „a se traga un glonte în el, pentru a se sluji de acest pretext ca să prelungească ocupaţia. Numai ca ducele nu era omul în stare sa se preteze la asemenea josnicii; râse şi el când auzi ce se scornise dar, o repet, soarta noastră depindea în mare măsură de buna lui dispoziţie, caci el singur putea lua iniţiativa, şi afirma, în fata celorlalţi suverani, ca prezenta în Franta a armatei de ocupaţie, al carei generalism era, încetase de a mai fi necesara. Toată politia se puse în mişcare fara sa descopere nimic. Ultraregaliştii îşi frecau bucuroşi mâinile şi ne asigurau ca străinii vor mai sta cel putin cinci ani, în tara. În sfârşit, primirăm unele informaţii de la Bruxelles. Milordul Kinnaird, din partidul revoluţionar, departe de a se gândi la un asasinat, denunţa pe un oarecare Castagnan trimis de comitetul revoluţionar ce-şi avea sediul la Bruxelles, unde se refugiaseră toţi foştii iacobini, prezidaţi de regicizii izgoniţi din tara. Când am avut dovada ca Castagnan trăsese asupra ducelui, a fost deferit tribunalului, pedepsit foarte sever, iar ducele s-a arătat pe deplin satisfăcut. A început sa se ocupe, cu mare conştiinciozitate, de proiectul eliberării Franţei de către trupele aflate sub comanda sa, dar cu el puteai avea 'ntotdeauna surprize, caci era un om foarte capricios, ^csorarea armatei de ocupaţie, obţinută cu un an în urma, Oricum, ne dădea mari speranţe. Totuşi tratatele prevedeau nci ani de ocupaţie, acea ocupaţie atât de umilitoare şi de groasa, iar cel de al treilea an abia începuse. Guvenul se uuia cât putea sa obţină eliberarea Franţei. Era însa facarat de partidul ultra care simţea, sau se prefăcea ca simte, o mare spaima la gândul ca armata străină va Franta. Monsieur îi spusese ducelui de Wellington şi d * nefericire destul de tare pentru ca acele vorbe sa fie auzite * repetate:

— Daca plecaţi, plec şi eu!

— Oh, nu, monseniore, replicase ducele; va rog sa vv gândiţi mai bine!

După câteva săptămâni, o broşurică în care era vorba d prelungirea ocupaţiei, în loc de scurtarea ei, fu distribuita aproape peste tot; era anonima, dar plicul avea pe el un timbru intitulat: „Camera lui Monsieur”. Broşura fu atribuita domnului de Briges. Era precursorul faimoasei Note secrete^ Toate acele circumstanţe mărunte au stat la baza lipsei de popularitate din pricina căreia Carol al X-lea a murit în trei zile, câţiva ani mai târziu. Acele intrigi se răsfrângeau până şi asupra persoanelor care nu se amestecau în nimic. Domnea o nelinişte generala ce nu părea justificata de situaţia în care ne aflam, încă de la sosire, urechile mi-au fost împuiate de vestea „marei conspiraţii”; când am întrebat cine făcea parte din ea mi s-a răspuns:

— Habar n-am! Dar persoana a adăugat imediat, cu un aer vinovat: Tot ce pot să-ţi spun, e ca stam pe un vulcan şi fii sigura ca nu domnul Decazes va fi cel care ne va salva!

Silita sa aud de nenumărate ori aceste cuvinte, am sfârşit la rându-mi, prin a fi speriata, când o fapta de-a dreptul puerila m-a făcut să-mi vin în fire arătându-mi pe ce baze fragile stăteau aceste vesti. Asistam la slujba de la miezul nopţii în capela de la Tuileries; cineva ciocani uşor la usa tribunii regale. O data: nici un răspuns, Madame arunca o privire iritata în spatele ei. A doua ciocănitură: din nou nici un răspuns. A treia ciocănitură: regele porunci sa se deschidă usa. I se întinse un bilet, el îl citi, făcu semn maiorului general al gărzii regale şi-i spuse câteva cuvinte, în sopata. Maiorul ieşi„ şi slijba se sfârşi în toiul agitaţiei celor din Congregaţie. Ma* mult ca sigur ca „marea conspiraţie” izbucnise. Câţiva curtau

1 Scrisa de Vitrollcs.

Fofilară din capela pentru a se duce sa răspândească vestea, până şi la Bursa.

V Reîntors în apartamentul sau, regele ne anunţă ca sala Odeon luase foc şi ca ministrul politiei cerea trupe ca sa entina ordinea. Imediat, cei evlavioşi protestara ca nu era cazul sa tulburi un serviciu divin pentru un teatru care ardea, iar curtenii se indignară ca majestatea sa fusese deranjata Oentru un astfel de fleac.

— Ce părere ai de domnul Decazes? Acum cere porunci de la rege! Se vede ca asta-i o metoda noua!

Până seara, se răspândise vestea în întreg oraşul ca focul de la Odeon era începutul punerii în aplicare a „marei conspiraţii”; în schimb la Curte, unde erau ceva mai bine informaţi decât prostovanii din Paris, nu se discuta decât despre insolenta acelor bătăi repetate în usa capelei regale. Aveai impresia ca nu era vorba de nişte bătăi discrete în usa, ci de nişte izbituri cu toporul. La Tuileries, evenimentul căpătase asemenea proporţii, încât devenise cu mult mai însemnat decât distrugerea uneia dintre cele mai frumoase clădiri ale Capitalei. Scena din capela îmi readuse în minte un incident la care am fost martora la Saint-Sulpice, într-o zi când predica abatele Frayssinous1. Predicile lui erau foarte apreciate, şi ministrului politiei, anunţându-şi intenţia de a lua şi el parte la slujba, îi fu rezervata banca de onoare. Un echipaj, cu o mulţime de valeţi, în livrele scumpe, se opri în fata portalului. Din trăsură, coborî un bărbat în uniforma, după aliura, desigur un ministru. Elveţianul sosi imediat, cu halebarda în mâna, deschizând drum monseniorului, urmat de paracliser. Preotul se adresa lui Alexandre de Boisgelin (mâncau de profesie), întrebându-l daca făcea parte din suita excelentei sale.

— Care excelenta?

— Ministrul politiei.

— Pai unde e?

^ ' Denis, conte de Frayssinous (1765 – 1841}, fondatorul faimoaselor cuvântări la Saint-Sulpicc, episcop de Hcrmopolis, membru al Academiei şi ministru al u|telor.

— Uite-l colo, precedat de elveţian.

— Pai acela nu-i contele Decazes, e ducele de Rohan! Imediat, paracliserul o lua la goana după elveţian pentru a-l trimite îndărăt, la postul lui, lângă portal, iar ducele de Rohan, despuiat de onorurile uzurpate, fu lăsat singur în mijlocul bisericii şi obligat – cu toată haina lui de pair al Franţei – sa ia loc pe un simplu scaun de pai, alături de noi, ca cel mai modest enoriaş. De data asta, lumea n-a râs de contele de Rohan, căruia i-ar fi dat, oricum, întâietate în fata domnului Decazes. Ridicolul situaţiei era prea flagrant ca sa mai stârnească râsul. Ducele de Rohan, pe vremuri Auguste de Chabot1 – un tânăr care avea şi spirit şi cultura – fusese silit sa primească postul de şambelan al lui Napoleon. Băiatul se purtase cu demnitate, bun-simţ şi simplitate la Curtea imperiala. După Restauraţie, îşi lua titlul de printul de Leon, însa între timp, fumurile măririi i se urcaseră la cap. îşi pierdu sotia, pe fosta domnişoara de Serent, moştenitoare bogata, într-un groazic accident si, cu putina vreme înainte de a ajunge eu la Paris, prin moartea tatălui sau, devenise duce de Rohan şi pair. Aceste onoruri, care erau totuşi de prevăzut, îl umplură de orgoliu. Deveni un adevărat emul al marchizului de Tuffieres. Pretenţiile sale aristocratice mergeau până la extravaganta. Castelul sau din Roche-Guyon fu decorat cu toate emblemele feudalităţii. Slujitorii sai îi spuneau „monseniore”. Umbla tot timpul îmbrăcat în uniforma de pair şi pusese sa i se facă un guler şi nişte podoabe brodate la o haina de casa în care primea lumea în audienta, dimineaţa, amintind astfel de răposatul mareşal de Mouchy care poruncise sa i se facă un cordon albastru, strălucitor, pe care-l purta în baie. Văzând un

1 Louis-Frantois-Auguste, conte de Chabot, apoi print de Leon şi duce ele Rohan-Chabot (1788 – 1833), şambelanul surorilor lui Napoleon, apoi chiar al împăratului; a fost exilat pentru ca 1-a vizitat pe Papa Pius al VII, prizonier la Fontaineblcau. Colonel de Stat-Major, a devenit – după moartea tatălui sau, în l* – pair al Franţei. S-a căsătorit în 1809 cu fata contelui de Scrcnt, nepoata ducelui cu acelaşi nume, care a murit arsa, în 10 ianuarie 1814, în momentul în care se prcgate sa se duca la masa la duccsa-vaduva de Orlcans. Distrus sufleteşte, ducele a int mănăstirea Saint-Sulpice unde, cu timpul, a ajuns vicar general al arhiepiscop de Auch, apoi de Besanton si, în sfârşit, cardinal.

Tra „oftret care semăna grozav de bine cu ducele de Rohan, Doamna de Puisieux spuse:

— Oh, dar e Auguste! Ai apoi, vedeţi, adăugă ea, indicând un ecuson cu armele sale pictat într-un colt al tabloului, iată şi expresia fizionomiei sale.

Ducele de Rohan veni să-şi etaleze importanta, în Anglia, în nădejdea ca, cu titlurile lui, va pune mâna pe o moştenitoare bogata. Mâna cumnatei mele fusese ceruta de el cu un an în urma si, pentru a înnobila aceasta alianţă care i se părea cam nedemna de el, se sluji de intervenţia regelui. Dar augustul peţitor dând greş, ducele nu mai găsi în Franţa o partida tot atât de bogata care sa aspire la onoarea de a împărţi averea şi numele cu el. Călătoria cu scop matrimonial, în Anglia, rămânând şi ea fara succes, ducele de Rohan se decise sa îmbrăţişeze cariera ecleziastica. Se înconjura de o seama de preoţi şi-şi transforma saloanele de la Roche-Guyon, în seminar. Nu stiu cum s-a putut aranja acest lucru, dar s-a aranjat. Gurile rele spuneau ca celibatul îl făcuse pe ducele de Rohan sa nu mai aibă nici un fel de jena. Cunosc o întâmplare din care fiecare va trage concluziile pe care le va crede de cuviinţă.

În 1813, Auguste de Chabot, şambelan al împăratului, cu un chip minunat, plin de talente, desenând splendid, cântând dumnezeieşte, destul de spiritual, obţinu la Neapole, mari succese pe lângă regina, sotia lui Murat1, şi regenta în absenta soţului ei. O profunda simpatie se stabili între cei doi: discuţii între patru ochi, plimbări solitare, scrisori, portrete schimbate între ei. Tânărul îi sucise capul reginei, iar ea nu ascundea câtuşi de putin acest lucru. Lucrurile ajunseră atât de departe, caci Chabot făcea parada de o devoţiune fara Margini, încât primi cheia unei uşiţe dosnice ce dădea în odaia regmei. Momentul întâlnirii a fost fixat pentru noaptea Următoare. Auguste fu prompt la întâlnire. Dar a doua zi 'mineata primi un paşaport, fiind rugat sa părăsească oraşul eapole în cursul aceleiaşi zile. Un mesager mai intim veni Carolinc Bonapartc, cea de a treia sora a lui Napoleon. 535 să-i ceara eleganta cutiuţa în care se afla cheia de la usa reginei. Din ziua aceea, regina care păruse topita după el nu i-a mai rostit nici măcar numele. Domnul de la Chabot n-a înţeles niciodată motivul acelei dizgraţii, caci el ştia ca fusese cum nu se poate mai respectuos şi mai cuviincios.

Portretul sau însa rămăsese şi 1-am văzut în mâna persoanei care mi-a relatat aceasta întâmplare şi căreia i l-a dăruit în clipa în care a îmbrăţişat cariera ecleziastica. Aceasta cariera se pare ca nu l-a împiedicat deloc să-şi păstreze toate obiceiurile sale de dandy; toaletele sale, îndelung căutate, erau fara număr. Ba, la un moment dat, avusese discuţii interminabile cu un cizmar renumit din Roma pe care voia să-l convingă sa dea pantofilor, pe care şi-i comandase, o linie ce i se părea a fi mult mai eleganta, în rest, trebuie sa recunosc ca efectua slujba cu o gratie pe care n-am mai văzut-o încă la nici un alt preot, cu toate ca o rostea cu multa convingere şi seriozitate.

Aceste ambiţii de dandy nu 1-au împiedicat sa devina, în scurta vreme, arhiepiscop, apoi cardinal. Cred ca, în fond, tocmai în acest lucru consta secretul vocaţiei şi ascensiunii sale. ai cariera civila şi cea militara fuseseră cam încurcate, îşi cunoştea posibilităţile, şi tocmai de aceea se îndreptase către cariera bisericeasca.

Dar am cam luat-o înainte. Sa ma întorc la primăvara anului 1818, când îl lăsasem pe domnul de Talleyrand, oarecum dizgraţiat. L-am regăsit la mare cinste atât în ochii lui Monsieur cât şi ai tuturor celor din jur. Aceasta favoare cu care fusese copleşit Talleyrand se manifesta mai ales după un bal dat de ducele de Wellington la care asistaseră şi printii-îmi aduc aminte ca, cu un an în urma, se fofila prin spatele oaspeţilor invitaţi la banchete pentru a ajunge până la fotoliul ducesei de Courlande, care-i rezervase un loc alături unde nimeni nu venea să-l deranjeze. Singurul print care-i mai adresa câteva cuvinte în trecere era ducele de Angouleme. De data asta, lucrurile se schimbaseră. Acum, trecea ţanţoş Prin mulţimea care se dădea, respectuoasa, la o parte din calea lui-Primit cu strângeri cordiale de mâini, fu dus direct la r. Ducele de Berry înşfăcase acea mâna, acum atât de curtata, pentru a nu i-o mai ceda decât lui Monsieur. Lumea se jnghesuia în jurul lui, uitându-se ca la o minune. N-am urmărit firul acelei intrigi al carei rezultat îl vedeam acum desfăşurându-se sub ochii mei. Mi-e greu sa cred ca Talleyrand ar fi încurajat dorinţele lui Monsieur care, în acea epoca, dorea mai presus de orice, menţinerea ocupaţiei. Talleyrand era mult prea abil pentru ca, palpând pulsul tarii, sa nu-şi dea seama ca febra independentei creştea cu fiece zi ce trecea şi avea sa explodeze daca nu se luau masurile cuvenite; probabil însa ca prefera sa se alieze cu oricine pentru a-l izgoni pe ducele de Richelieu, iar acesta era în mod sigur un motiv suficient de alianţă. Tot la acel bal am mai avut ocazia de a remarca prea putina politeţe a prinţilor noştri. Către mijlocul seratei, ducele de Wellington veni să-i propună sotiei lui Monsieur sa facă împreuna un tur prin sala de bal. Eticheta prevedea să-l ia de brat, şi orice mare doamna din înalta societate ar fi fost flatata de acest lucru. Dar Madame, îl lua de brat pe ducele de Berry, ducesa de Berry, pe Monsieur (caci ducele de Angouleme se eclipsase ca de obicei), iar ducele de Wellington se văzu obligat sa meargă, de unul singur, înaintea acelui mic grup regal. Ajunseră până la ultimul salon unde Auguste Comte1 făcea şi el de unul singur înconjurul salii de bal. ai fiindcă filosofului îi trebuia, în acel moment, un tap ispăşitor, îşi arunca privirea asupra domnului de Ruffo, fiul printului Castelcicala, ambasador de Neapole, a cărui mutra tâmpa se preta de minune la rolul pe care urma să-l joace, începu a-i scoate deci cărţi de joc de prin buzunare, de la piept, din pantofi, din ciorapi, din cravata; un adevărat Potop de cărţi de joc. Prinţii râdeau cu hohote, strigând cât îi ţinea gura: „E Ruffo, Ruffo!” Or, acel domn de Ruffo era unul dintre intimii lor si, totuşi, când Comte îşi isprăvi numărul, ei '$' Părăsiră amicul fara să-i adreseze un cuvânt, o vorba buna, c”'-v ' Augtlste Comte (1798 – 1857), filosof francez, fondatorul pozitivismului.

Filoz f °” 'e filosofie pozitiva (1830 – 1842) este una dintre operele de seama ale

101 ^colului al XlX-lea. E considerat, de asemenea, şi fondatorul sociologiei.

Fara ca măcar să-l salute atât pe el cât şi pe Comte a cărui reverenţa solicita totuşi un salut, întorcându-le amândurora spatele, cu o grosolănie care, pur şi simplu, m-a uluit.

Cu câteva săptămâni mai înainte, îl văzusem la Londra în cabinetul tatălui meu, pe printul regent, care cu toate ca era un mare senior, asistase la o mare reprezentaţie la acelaşi domn Comte. Am mai spus cred, ca n-am văzut în viaţa mea o regina mai politicoasa ca Maria-Antoaneta. Din păcate Madame nu moştenise aceasta calitate, poate cu intenţie fiindcă stiu ca ţinea la memoria mamei sale. Dar întreaga ei adoraţie era pentru taică-său; cu toate virtutiile sale, nu era câtuşi de putin graţioasă, în timp ce ieşeam de la balul ducelui de Wellington m-am trezit alături de ducele şi de ducesa de Damas-Crux, ultraregalişti încrâncenaţi, care ca şi mine îşi aşteptau trăsura. Am dat mâna cu ei, apoi cu domnul Decazes, pe urma cu Jules de Polignac, iar la urma cu Pozzo, o strângere de mâna şi mai amicala decât cu ceilalţi.

— Vad ca cunoaşteţi oameni de toate culorile! Îmi spuse domnul de Damas.

— Da, i-am răspuns, pe toţi cei care slujesc efectiv guvernul!

Era atât de tâmpit, încât fu cât pe-aci sa ma felicite. Dar ducesa îmi arunca o privire furioasa şi nu ma ierta niciodată.

Familia de Orleans, ale carei maniere afabile şi atente constituiau un contrast izbitor cu cele ale ramurei mai vârstnice, n-a asistat la acel bal, după câte îmi amintesc, caci era nespus de îndurerata. Prinţesa cea mica, născută în Anglia, era pe moarte, şi într-adevăr, după câteva zile s-a şi prăpădit. Moartea lovea din ambele parti familia de Bourbon. Bătrânul print de Conde îşi încheie tot atunci lunga sa cariera, chemându-şi în zadar copiii lângă el pentru a-i închide ochii. Am arătat mai înainte cam ce fel de viaţă ducea, pe trotuarele Londrei, ducele de Bourbon, fiul bătrânului Conde. PrinteS. Louise refuza şi ea sa îndulcească ultimele clipe ale tataW ei, pretextând ca nu putea să-şi părăsească reşedinţa l Temple, unde se închisese, desi toate autorităţile eclezias autorizaseră sa se duca, iar cardinalul de Talleyrand1 şi rniepiscopul Parisului veniseră ei înşişi după ea. Femeia asta vea una din acele virtuţi pe care nu le pot nici pricepe, nici admira.

Domnul print de Conde muri în braţele doamnei de Houilly, fiica naturala a ducelui de Bourbon; ea îl îngriji cu o dragoste dintre cele ma tandre şi cu o mâhnire într-adevăr filiala. Ducele de Bourbon veni la câteva ceasuri după ce se prăpădise tatăl sau; păru foarte nefericit ca nu apucase să-l rnai prindă în viaţă, cu atât mai mult cu cât bătrânul print, în ultimei6 ceasuri, îşi regăsise memoria pe care şi-o pierduse de câţiva ani şi regreta amar absenta fiului sau. Ducele de Bourbon îşi pastra numele, susţinând ca cel de Conde era prea greu de purtat, îşi stabili reşedinţele în palatele Bourbon şi Chantilly, unde nu întârzie sa se dea din nou în spectacol, punându-se iarăşi pe scandaluri.

Slujba pentru printul de Conde avu loc la Saint-Denis şi fu măreaţă; Ludovic al XVIII-lea se prefăcu a-i aduce onorurile datorate rangului sau, conform etichetei Curţii, poate pentru a marca şi mai mult grosolănia cu care se purta cu ducele de Orleans. Îmi amintesc ca aceasta înmormântare a fost una dintre marile afaceri ale Curţii, în vremea asta, ministerul se preocupa de discurs, caci treaba era cam delicata fiind vorba de seful emigranţilor. Era dificil sa abordezi acest subiect în aşa fel încât să-i împaci şi pe unii şi pe alţii; caci, daca unii erau la putere, ceilalţi reprezentau tara.

Abatele Frayssinous, pus sa tina oraţia funebra, ieşi, foarte abil, din încurcătură, îmi amintesc între altele, o fraza care avu mare succes. Vorbind despre cele doua tabere franceze opuse una alteia, el spuse:

— Gloria o găseşti pretutindeni, fericirea nicăieri!

Discursul nu displăcu nici unui partid; totul ieşise cu 1 mai bine decât nădăjduiseră.

Apoj ad Ale*andre-Anj>elique de Talleyrand Perigord (1736 – 1821), Coadjutor, Unchiu|m'n'Strator genera' a' Cultelor, arhiepiscop al Parisului, apoi cardinal. Era Printului de Talleyrand.