Capitolul IV Concert de dimineaţă.

— Generalul de Boigne.         — Căsătoria mea.         — Firea domnului de Boigne.         — Prinţii de Orleans.         — Contele de Beaujolais.         — Domnul duce de Montpensier.         — Ducele de Orleans.         — Neplăceri domestice.         — Călătoria în Germania.         — Hamburg.         — Munchen.         — Reîntoarcerea la Londra.         — Povestea lady-ei Mary Kingston.

Nu voi istorisi romanul vieţii mele, caci fiecare îl are pe al sau si, daca ai talent şi respecţi adevărul, poţi realiza un lucru interesant; din păcate, eu n-am talent. aşa ca nu voi spune despre mine decât ceea ce este absolut necesar, ca sa Puteţi înţelege de la câte ferestre am asistat la spectacolele pe care voi încerca sa le descriu şi cum de am ajuns la acest lucru. Pentru asta, e nevoie sa intru în unele amănunte privind măritişul meu.

Simţindu-se mult mai bine, mama tinu sa ma distrez, îl reîntâlnise la Londra pe Sappio, fostul maestru de muzica al regelui Franţei. Veni deci la noi, ma puse sa cânt, ramase încântat de talentul meu şi-l cultiva cu mare zel. Sotia sa, o persoana micuţă şi foarte gentila, era şi ea buna muziciana. Vocile noastre se potriveau atât de bine încât, când cântam împreuna, geamurile şi oglinzile vibrau. N-am mai văzut aşa ceva decât atunci când cântau doamnele Sonta'g şi Malibran. Acest lucru se bucura de un bun renume, mai ales printre artişti, pentru ca era ceva rar. Sappio îşi aducea destul de des nevasta la mama. Încetul cu încetul, se obişnuiră sa vina mai ales duminica dimineaţa, alcătuind până la urma un fel de concert, improvizat de artiştii profesionişti şi de cei amatori. Auditorii se înmulţiră, moda îşi vârî şi ea coada si, după câteva săptămâni, mamei îi fu nespus de greu sa scape de nepoftiţii care veneau cu grămada la noi. Un oarecare domn Johnson, pe care-l vizitam uneori, îi ceru mamei îngăduinţa sa aducă cu sine pe un nou-sosit din India; omul cunoştea prea putina lume şi era dornic de societate. Veni, apoi pleca fara ca noi să-i fi dat prea mare 'atentie. Trecură câteva săptămâni. Străinul ne făcu o noua vizita, se scuza ca o entorsa îl împiedicase sa vina mai curând şi o ruga pe mama sa poftească a doua zi sa ia masa cu el; după ce încerca sa se eschiveze în fel şi chip, mama nu mai avu încotro şi accepta. De altfel, nu veneau decât familia O'Connell şi familia noastră. Gazda îl ruga apoi pe domnul O'Connell sa vina la noi a doua zi dimineaţa şi sa ma ceara de nevasta, în numele lui. Ma apropiam de şaptesprezece ani. Nu mi se făcuse niciodată, până atunci, nici cel mai mic compliment. Nu cunoşteam alta dragoste, decât dragostea filiala. Mama nu-şi găsea liniştea văzând ca resursele noastre, şi aşa destul de precare, erau pe terminate. Regina Neapolelui, alungata din statele sale, i-a spus ca nu ştia daca va mai putea să-i dea, în continuare, pensia pe care i-o fixase. Lamentările mamei ma Presionară totuşi mai putin decât tăcerea tatei şi insomniile re-şi lăsaseră pecetea pe chipul lui. Eram deci sub aceste impresii, când domnul O'Connell sosi cu misiunea de a-mi propune mâna unui om care spunea ca are o renta de douăzeci de mii de ludovici pe an, care oferea trei mii de ludovici, drept venit sotiei sale şi care insinua ca, neavând pe nimeni pe lume, nu va avea nimic mai scump pe pământ decât pe tânăra sa sotie şi familia ei.

I-am cerut un răgaz până a doua zi, desi hotărârea mea fusese luata. I-am scris un bileţel doamnei O'Connell ca s-o rog sa ma invite sa iau masa la ea – lucru care de altfel se întâmpla destul de des – şi să-l anunţe şi pe generalul de Boigne sa vina. Bineînţeles ca a fost prompt la întâlnire; am făcut greşeala – desi eu o socot un lucru cinstit – să-i spun ca nu simţeam nimic pentru el şi probabil ca n-aveam sa simt niciodată, dar ca – daca el voia sa aibă grija de părinţii mei asigurându-le existenta – îi voi fi atât de profund recunoscătoare, încât ma voi mărita cu draga inima, cu el. Daca acel sentiment îi era de ajuns, îmi dădeam consimţământul; daca pretindea mai mult, eram prea cinstita ca să-i pot făgădui ceva, atât în prezent, cât şi în viitor. El ma asigura ca nu-şi făcea nici un fel de iluzii ca ar putea inspira altfel de sentimente. Am cerut ca cinci sute de ludovici din renta mea să-mi fie asiguraţi printr-un contract, care avea sa fie semnat de părinţii mei, odată cu contractul de căsătorie. Domnul O'Connell îşi asuma sarcina sa redacteze aceste acte. Domnul de Boigne îmi spuse ca atunci nu-mi va mai da renta decât doua mii cinci sute de ludovici. Am fost de acord, tăind scurt orice discuţie şi m-am reîntors acasă pe deplin satisfăcută.

Mama se simţi putin jenata ca nu apelasem la ea într-un moment în care era vorba de soarta mea. I-am povestit ce anume făcusem. ai ea şi tata, desi foarte mişcaţi, ma conjurară sa reflectez bine. I-am asigurat ca eram pe deplin mulţumită, şi lucrul era adevărat în acel moment, caci eram animata de eroismul primei tinereţi. Din punct de vedere al conştiinţei, ma pusesem la adăpost, spunându-i acelui om ca nu credeam ca-l voi iubi vreodată. Ma simţeam în stare să-mi îndeplinesc îndatoririle pe care eram pe cale sa le contractez şi de altfel totul era înlăturat de fericirea de a-mi scoate părinţii din situaţia grea în care se găseau. Nu aveam în fata ochilor decât acest lucru şi nu simţeam deloc ca fac un sacrificiu. Mai mult ca sigur ca la douăzeci de ani n-aş fi avut acest curaj, dar la şaptesprezece nu-ţi dai seama ce înseamnă să-ţi pui în joc viaţa. După douăsprezece zile eram măritată. Generalul de Boigne avea patruzeci şi şapte de ani, eu şaptesprezece. Venea din India, cu o reputaţie onorabila şi cu o avere imensa făcută în slujba prinţilor mahrati. Viaţa sa nu prea era cunoscuta şi m-a minţit ori de câte ori 1-am întrebat despre numele, familia şi viaţa lui '. Cred ca, în acea epoca, dorea sa rămână aşa cum

1 Bcnoât Laborgnc, s-a născut la 8 martie 1751, în Chambcry. Tatăl sau era negustor de blănuri. La început, a urmat acoala de Drept; după studii temeinice la colegiul din oraşul natal, s-a simţit atras către cariera armelor. A intrat deci într-un regiment irlandez aflat în slujba Franţei apoi, în 1768, s-a mutat în regimentul Clark. Văzând ca avansarea c mult prea dificila, trece – cu gradul de capitan – într-un regiment grec aflat în slujba Caterinci, ţarina Rusiei, în 1780 c luat prizonier şi dus la Chio, apoi la Constantinopolc unde rămâne prizonier şapte luni, până la încheierea păcii. Ajuns maior, îşi da demisia din armata şi pleacă în India. După o perioada destul de grea, în care – ca sa trăiască – c nevoit sa dea lecţii de scrima, Bcnoât Laborgnc este trimis de către lordul Hastings, guvernatorul indici, cu o misiune la prinţii indieni, în 1793 îl găsim la Deliii. După o seric de încercări pe lângă diverşi prinţi hinduşi şi după o seric de dificultăţi cu companiile din India, intra în slujba printului Sindiah. Îi organizează acestuia armata după sistemul european, se bucura de mari succese şi fata de alti prinţi indieni, este numit general al infanteriei, apoi guvernator al provinciilor cucerite, primind o cota parte din tot ce capturează, izbutind astfel sa adune o avere uriaşă, în 1794, printul Sindiah moare. După doi ani, Laborgnc, acum generalul de Boigne, se reîntoarce în Europa şi se însoară, în 1798, cu Adele de Osmond, căsătorie din care nu rezulta nici un copil.

Făcut conte, locotcncnt-gcncral şi înmânandu-i-sc Marca Cruce de Saint-Mauricc şi Saint-Lazar, de către regele Sardiniei, generalul de Boigne devine binefăcătorul oraşului natal. Ludovic al XVIII-lca îl numeşte aghiotant, îl face cavaler al ordinului Saint-Louis şi-i înmânează Legiunea de onoare. Moare la 21 iulie 1830, la Chambcry, unde i se ridica o statuie.

Instituţiile caritabile ridicate de general sunt numeroase: după ce a construit un teatru, a făcut numeroase străzi, a înălţat câteva institute ştiinţifice, a ridicat un colegiu al iezuiţilor, a mărit considerabil spitalul, a creat un azil pentru bătrâni, un ospiciu pentru nebuni, un loc de refugiu pentru cei care nu puteau munci, a instituit numeroase burse pentru tinerii merituoşi dar saraci şi dornici sa înveţe fie carte, fie o meserie.

„Domnul de Boigne, scrie doamna Lcnormand, a dat întotdeauna dovada de multa consideraţie şi respect fata de sotia sa si, atâta vreme cât a trăit, doamna de Boigne a petrecut în fiecare an câteva săptămâni împreuna cu el, fie la Buissonrond, fie la Chambcry; ori de câte ori ca îi făcea cinstea de a-l vizita, el invita cât mai multa lume. Însăşi sotia lui n-a rostit numele generalului decât cu respectul datorat unui astfel de binefăcător.” ' (N. ed.fr.) arata, adică onorabil. Adusese unele omagii unei foarte frumoase fiice a unui doctor. Ea le primise cu prea putina bunăvoinţa sau cu o cochetărie care nu-i fusese înţeleasă. Ieşind într-o zi de la ea, îşi aminti brusc de tânăra – adică de mjne _ pe care o cunoscuse cu câteva săptămâni mai înainte. Voi să-i dovedească acelei frumuseţi dispreţuitoare ca o fata mult mai tânără, mai frumoasa, mai binecrescuta, şi dintr-o familie nobila putea să-i accepte mâna. El mi-o oferi, iar eu am acceptat-o, spre nefericirea amândurora. Daca în acel moment as fi avut totuşi o fărâmă de minte, daca seducţia averii nu mi-ar fi surâs o clipa, cred ca n-aş fi avut curajul să-mi vâr capul în latul pe care mi 1-am pregătit cu mâna mea. Trebuie totuşi sa recunosc ca, desi o copila, nici un sentiment uşuratic n-a pus stăpânire pe inima mea, şi ca atunci când m-am văzut înconjurata de atâta lux, n-am simţit totuşi nici o bucurie.

Domnul de Boigne nu era atât de bun, nici atât de rau cum te simţeai uneori înclinat să-l judeci după faptele sale. Provenind din burghezia cea mai de jos, fusese vreme îndelungata soldat. Nici azi nu stiu cum a ajuns din legiunea irlandeza, aflata în slujba Franţei, la elefantul de pe spinarea căruia comanda o oaste de trei mii de cipai, alcătuită cu grija de el, şi menita să-l slujească pe Sindiah, seful prinţilor mahrati, căruia aceasta putere, organizata după tipicul european, îi asigura dominaţia în nordul Indiei.

Domnul de Boigne trebuie sa se fi folosit de multa abilitate şi şiretenie ca sa poată părăsi India ducând cu sine doar o părticică din bogăţiile uriaşe pe care le adunase acolo, părticică ce se ridica la mai bine de zece milioane de lire. Repeziciunea cu care trecuse de la gradul de soldat la cel de comandant, de la o sărăcie lucie la o avere imensa, nu-l făcuse niciodată sa simtă frecuşul societăţii ale carei rotite îl uimeau. Boala de care suferise îl obligase sa folosească opiumul în cantităţi mari, care-i paralizau deseori şi fizicul şi psihicul, îndelungata sa şedere în India adăugase geloziei sale înnăscute – de altfel fireasca la un om de vârsta lui – acea gelozie crâncena, specific orientala; pe lângă toate astea, mai avea şi o fire, cred ca cea mai grosolana pe care bunul Dumnezeu a dat-o vreodată vreunui muritor. Simţea nevoia sa se facă nesuferit în aceeaşi măsură în care oamenii normali se străduiesc din toate puterile sa placa. Voia să-şi impună puterea pe care i-o conferea imensa lui avere şi nu-i dăduse niciodată prin cap sa şi-o manifeste altfel decât jignindu-i pe cei din jur. îşi insulta valeţii; îşi jignea musafirii, dar, de cele mai multe ori, victima proastei sale dispoziţii eram eu, sotia lui. ai desi era un om cinstit, loial în afaceri, desi – cu toată grosolănia lui – părea un om de treaba, totuşi aceasta bădărănie la care se adauga îngâmfarea parvenitului, cel mai nesuferit dintre toate cusururile sale, toate astea îl făcuseră atât de antipatizat de toţi, încât nici o fiinţă, din nici o clasa sociala, nu se lipise de el, desi ajutase o mulţime de lume.

În epoca în care m-am măritat cu el, era destul de avar, dar daca as fi vrut, as fi putut dispune cum mi-ar fi plăcut de averea lui. Cred ca o femeie mai coapta, mai abila, care sa ştie sa puna preţ pe bucuriile pe care ti le oferă banii, şi urmărind acel testament de care el tot vorbea întruna şi pe care 1-am văzut refacându-l de vreo cinci-şase ori, s-ar fi putut alege cu o situaţie frumoasa. Dar ce puteam face eu, o fetiţă de şaptesprezece ani, mult mai candida şi mai mândra decât fetele de seama mea? Treceam din uimire în uimire văzând cum bărbatul meu îşi dezvăluia, sub ochii mei, cele mai josnice şi mai urâte patimi. Gelozia lui absurda, exprimata în modul cel mai brutal, ma uluia, ma umplea de mânie şi de dispreţ. Având o situaţie strălucită, ofeream foarte des mese excepţionale, şi dădeam concerte minunate, la care bineînţeles ca trebuia sa cânt şi eu. Domnul de Boigne era, din când în când, foarte încântat sa arate lumii ce achiziţie făcuse el: o foarte frumoasa păpuşă, care se comporta ca un automat! Dar nu peste mult, gelozia lui orientala îl apuca din nou; furios ca fusesem privita, admirata, ascultata, şi aplaudata, mi-o trântea de la obraz, în nişte termeni mai mult decât cazoni.

Pe atunci erau la moda concertele, la care asistau persoanele cele mai distinse atât din Anglia cât şi din străinătate. Adesea veneau şi prinţii de Orleans; luau masa la noi, dar ţepeni şi plini de ei, fara să-şi permită nici cea mai mica familia”tateRetrasi toţi trei într-o căsuţă în Twickenham, din împrejurimii6 Londrei, trăiau cât se poate de modest, dar convenabil, pornnul de Monjoie, prietenul lor, alcătuia toată Curtea lor şi îndeplinea funcţiile de gentilom de camera, în rarele ocazii când era vorba de eticheta.

În ciuda silei de la început, în curând am observat ca ducele de Montpensier era tot atât de amabil pe cât era de cultivat şi de distins. Iubea cu pasiune artele şi muzica. Domnul duce de Orleans îi tolera orice din dragoste pentru el. Nimic nu era mai mişcător decât legătura dintre aceşti doi prinţi şi dragostea pe care o nutreau amândoi fata de fratele mai mic, domnul de Beaujolais. Acesta nu prea se sinchisea de afecţiunea lor. Era uşuratic, inconsecvent, n-avea nici o ocupaţie, şi când s-ar fi putut şi el emancipa, la Londra, calca în toate străchinile în care calca de obicei toţi tinerii pedanţi, în ciuda chipului sau încântător, a înfăţişării sale distinse, căpătase nişte apucături atât de urâte, încât nu te simţeai deloc bine în compania lui. Oricine-l zarea, când ieşea de la Opera, îl ocolea, temându-se sa nu fie beat criţă. Excesele şi băutura îl făcură sa se îmbolnăvească de piept; domnul duce de Orleans 1-a îngrijit ca o mama, însa nu 1-a mai putut salva.

Dar am început sa anticipez asupra evenimentelor, în epoca despre care vorbesc, domnul conte de Beaujolais era încă sub influenta fraţilor sai şi nu se ştia despre el decât ca promitea sa arate bine.

Domnul duce de Montpensier era urât, dar atât de amabil şi de graţios, manierele îi erau atât de distinse încât nici nu-i mai observai urâţenia. Ducele de Orleans avea un chip destul de frumos, dar n-avea nici urma de distincţie, nici în înfăţişare, nici în comportare. Niciodată nu părea sa se simtă la largul lui. Discuţia cu el, desi extrem de interesanta, avea o anumită nota de pedanterie care nu i se potrivea unui °m atât de tânăr, în sfârşit, n-aş putea spune ca ma încânta tot atât de mult cât fratele sau cu care mi-ar fi plăcut sa discut ceasuri în sir daca as fi cutezat.

După zece luni de căsnicie furtunoasa, domnul de Boigne îmi propuse într-o buna dimineaţă sa ma readucă la părinţii mei. Am acceptat, cu nespusa bucurie. Dar nu asta era şi socoteala celor din familia mea, nici din societatea mea care voiau sa profite din plin de pe urma milionarului, pasându-le prea putin cine trăgea ponoasele. aşa ca iată-mă dintr-o data şi victima şi martira celor mai odioase persecuţii, îi reproşasem mai ales, bărbatului meu, ca ma avusese la şaptesprezece ani, că-mi spulberase toate iluziile cu care păşisem în lume, cu zece luni mai înainte. Numai ca domnul de Boigne nu se îndura să-şi lase din gheare prada, pe care acum începu a o regreta. Părinţii mei, precum şi persoanele cele mai distinse dintre emigranţi, trecură de partea lui. Unul îşi asuma sarcina sa ma spioneze, altul să-mi interogheze slugile. Cutare se lauda ca avea trecere la Roma şi putea desface căsătoria. Altul găsi ca contractul de căsătorie era lovit de diverse nulităţi etc. Etc. Se adunau acasă la soţul meu şi ma tocau fara mila. Inventau tot soiul de murdarii pe seama mea; i le povesteau – unii în versuri, alţii în proza – şi le vindeau pe bani grei. În sfârşit, toată lumea fu cumplit de pornita împotriva unei fete care abia împlinise şaptesprezece ani şi pe care, în ajun, o copleşise cu linguşelile sale. Văzând atâta josnicie şi răutate, până şi domnul de Boigne s-a revoltat; şi-a ferecat punga şi şi-a închis casa. Am văzut mai târziu, în mâinile sale, unele scrisori, adevărate pilde de elocinţa împotriva mea, dovezile josnicelor servicii pe care i le făcuseră acei aşa-zişi prieteni ai sai. Avusese grija sa păstreze numele persoanelor, sumele pe care le ceruseră şi pe care le plătise. Acele sume erau de natura să-l facă sa se umfle în pene, să-i satisfacă pe deplin orgoliul, constituind totodată o sâcâiala în plus, aratându-mi-le. Imposibilitatea de a-l determina pe domnul de Boigne de a aranja în aşa fel lucrurile încât sa am şi eu parte de putina linişte, nerespectarea făgăduielilor pe care le făcea cum că-şi va schimba purtarea fata de mine, mâhnirea pe care o simţeam fiindcă eram nedreptăţita de cei din jur, induşi în eroare de agenţi plătiţi de soţul meu, m-au determinat sa nu ma mai întâlnesc cu el decât după trei luni.

Nu voi intra în niciunul dintre amănuntele căsniciei mele. E de ajuns sa ştiţi ca, disperat şi crezând ca ma adora atunci când eram despărţiţi, satul de mine şi urându-mă când eram împreuna, m-a părăsit „pentru totdeauna”, de vreo cinci sau şase ori. Toate aceste despărţiri erau însoţite de scene care mi-au otrăvit tinereţea de care nu m-am bucurat câtuşi de putin şi care a trecut atât de repede încât aproape ca nici nu mi-am dat seama.

În 1800 am făcut o călătorie în Germania. Am petrecut o luna la Hamburg unde emigranţii erau cârmuiţi de sceptrul doamnei de Vaudemont. Câteva stângacii nevinovate pe care le-am săvârşit, scandalurile pe care le-au iscat – atât de mari încât era cu neputinţă sa le treci cu vederea – pur şi simplu m-au revoltat. De la Hamburg, m-am dus la Altona, apoi la Miinchen, populat pe atunci de rămăşiţele armatei lui Conde, unde am găsit exagerarea împinsa până la extravaganta, începând de atunci m-am obişnuit sa nu fiu de părerea nimănui şi sa am întotdeauna propria mea părere, îmi amintesc ca am auzit susţinându-se, la Munchen, inepţia ca emigranţii nu trebuiau sa consimtă sa se înapoieze în Franţa decât cu condiţia sa li se restituie nu numai castelele, ci şi mobilele în starea în care fuseseră când le-au părăsit. Cât priveşte restituirea bunurilor, dobândirea drepturilor şi satisfacerea tuturor pretenţiilor, faptul devenise ceva de la sine înţeles. Poate ca acele dorinţe, odată împlinite, i-ar fi dezamăgit, caci emigranţii se obişnuiră până într-atâta sa tot repete ca pierduseră rente de sute de mii de livre, încât ajunseseră sa creadă până şi ei acest lucru. Nu exista conac, oricât de amărât, pe care stăpânul sau sa nu-l regrete ca pe cine ştie ce castel măreţ. Am trecut prin Tirol, care mi s-a părut – după expresia printului de Ligne – cel mai frumos coridor al Europei. Am făcut apoi un drum până la Verona pentru a le vedea pe surorile domnului de Boigne, a căror existenta, până la urma, mi-a mărturisit-o, apoi ne-am reîntors la Londra, unde am avut bucuria să-mi regăsesc părinţii, de care aceasta călătorie ma îndepărtase. Daca nu mi-aş fi făgăduit sa nu intru în amănunte, as fi avut de istorisit foarte multe lucruri legate de amărăciunile şi de ofensele pricinuite de manierele grosolane ale bărbatului meu. Folosesc cu bună-ştiinţă cuvântul „maniere”, fiindcă aveam a ma plânge mai mult de forma decât de fondul felului sau de a se comporta. După ce înduri zilnic astfel de dispoziţii capricioase, care, daca le-ai suporta doar din când în când, nu te-ar deranja, îţi dai seama cât de mult îţi poţi amărî viaţa. Sâcâielile bărbatului meu ma deranjară atât încât sa nu-mi mai rămână lacrimi cu care s-o plâng pe cea mai buna prietena a mea. Draga Mary, povestea ta n-are nevoie de talente speciale ca sa poată fi istorisita: e de-ajuns sa fie veridica, aşa ca ma voi strădui s-o redau întocmai.

Murindu-i fratele, lady Kingston devenise o foarte bogata moştenitoare. Acel frate lăsase un fiu; însurându-se însa prea târziu, copilul nu mai putuse fi legitimat. Mama, persoana interesanta, murise la naşterea celui de al doilea copil, care se prăpădise şi el. Tatăl lady-ei Kingston nu voise sa recunoască niciodată căsătoria fiului sau şi nici pe copilul pe care acesta îl lăsase în grija surorii sale, lady Kingston. Aceasta asprime mersese atât de departe, încât atâta vreme cât trăise bătrânul, lady Kingston fusese nevoita să-şi ascundă interesul pe care i-l purta micului orfan şi pe care-l crescu cu o grija deosebita. De îndată ce intra în posesia averii, ea se preocupa de soarta tânărului Fitz-Gerald, căruia chiar propriul sau tata îi lăsase puţinul pe care-l avea; lady Kingston îl ajuta sa intre în armata, îl sprijini, îi facilita căsătoria cu o tânără ce urma sa capete o avere frumoasa apoi – lucru destul de rar în Anglia -instala aceasta tânără pereche, într-o casa pe care conţii de Kingston o aveau la Londra şi unde nu locuiau niciodată. Lordul Kingston, om sălbatic şi posac, nu-şi părăsea domeniul din Irlanda unde trăia ca un despot. Lady Kingston avea o mulţime de copii; grija educării lor o adusese câţiva ani la rând în capitala, unde familia Fitz-Gerald avea un cămin foarte plăcut. Sotia era blânda, atenta, soţul – prietenul, fiul, fratele ei. Micile domnişoare Kingston crescuseră pe genunchii lor. Lady Mary, fata cea mai mare, era una dintre persoanele cele mai încântătoare pe care le-am întâlnit vreodată. Mama sa dorea s-o scoată în lume, dar ea refuza sa iasă, preferând să-şi continue studiile alături de surorile ei.

Singura ei placere era sa se plimbe pe jos ori calare, iar uneori cu brişca. Lady Kingston nu vedea nici un impediment ca domnul colonel Fitz-Gerald s-o însoţească. Acest obicei dura de câţiva ani, dar lady Kingston nu bagase de seama ca, între timp, fetiţa de odinioară devenise o fata încântătoare şi ca protectorul ei n-avea nici treizeci de ani. Daca ai fi cercetat cu atenţie toate portretele eroilor de roman pentru a extrage idealul de perfecţiune, cred ca toţi acei tineri ar fi fost cu mult sub ceea ce se putea spune despre tânărul colonel Fitz-Gerald. Chipul lui frumos, ţinuta distinsa, fizionomia atât de blânda şi totodată atât de expresiva, toate acestea nu făceau altceva decât să-ţi întărească încrederea în însuşirile sale sufleteşti, cu totul deosebite. Colonelul gărzilor era adorat atât de subalterni, cât şi de camarazi.

Mary venea sa petreacă dimineţi întregi şi uneori chiar şi serile cu mine. Era însoţită întotdeauna de Fitz-Gerald; mama ei făcea vizite, surorile stăteau cu guvernantele. Colonelul avea delicateţea s-o aducă, apoi venea s-o ia îndărăt, uneori cu brişca. De îndată ce rămâneam singure, ea avea întotdeauna câte ceva de povestit despre calităţile colonelului; de altfel, nu-mi vorbea decât despre el. Eu eram mult prea tânără şi prea inocenta pentru a bănui ceva. Mi se părea cât se poate de firesc să-i laude lui Fitz-Gerald nişte calităţi care păreau, într-adevăr, admirabile. O iubeam mult pe Mary. Ma simţeam măgulită ca prefera mica noastră casa din Brompton-Row, celei mai strălucite societăţi din Londra. Colonelul, fara sa fie muzician, avea o voce frumoasa, îl rugam sa cânte împreuna cu noi şi râdeam de ne prăpădeam când scăpa câte un diez sau pocea câte un cuvânt italienesc; atunci se jura ca ne va sili sa cântam în galica, pentru a-şi lua revanşa. Lady Mary se arata gata să-i satisfacă dorinţa şi de multe ori cântau amândoi, cum nu se poate mai frumos, vechi melodii irlandeze. Vai! Ce n-aş fi dat ca acele seri, atât de plăcute şi care n-aveau alti martori decât pe mama şi pe tata, sa fi fost atât de nevinovate pentru cei doi sarmani tineri, cum erau şi pentru mine! Sunt convinsa ca prima care s-a îndrăgostit a fost Mary. Ea s-a simţit puternic atrasa de el, iar Fitz-Gerald nu şi-a dat seama de pericolul care-l pândea.

Îmbolnăvindu-se unul dintre fiii sai, lady Kingston fu chemata pe neaşteptate în Irlanda. Nevoind s-o expună pe Mary – a carei sănătate era şi aşa destul de delicata – oboselii unei călătorii lungi şi rapide, doamna Kingston pleca singura, rugându-l pe colonel sa i-o aducă el pe Mary. Abia în aceasta călătorie fatala îşi dădură amândoi seama de patima care-i stăpânea. Zic „amândoi”, fiindcă sunt convinsa ca Fitz-Gerald n-a sedus-o pe Mary, iar aceasta nu se gândea să-l târască pe colonel în acel condamnabil abuz de încredere. Fitz-Gerald ramase în Irlanda atâta timp cât statu şi lady Kingston acolo şi nu se reîntoarse la Londra decât odată cu ea şi cu fiica ei. În timpul acestei absente, avu loc măritişul meu. Eu îi scriam, dar ea nu-mi mai răspundea. După ce s-a reîntors la Londra, n-a mai vrut sa vadă pe nimeni; iar eu nu ma puteam duce la ea. Ma aflam în Europa când am primit vestea ca se îmbolnăvise, iar profunda ei tristeţe o hotărî pe mama sa s-o trimită -ca sa mai schimbe aerul şi sa se mai distreze – la o prietena a ei, lady Harcourt. Dar iată ca într-o buna dimineaţa, Mary nu mai apăru la dejun; o căutară, dar în zadar; pălăria şi salul, găsite pe malul râului, îi făcură pe toţi sa creadă ca se înecase; dar un muncitor o văzuse, la ora cinci, urcându-se într-o trăsură de posta. După douăsprezece ore, lady Harcourt – cu rigoarea zelului ei metodist – îi afişase numele şi semnalmentele, pe toate zidurile şi în toate gazetele. Mama îi reproşa aceasta cruda publicitate.

— Draga mea, îi răspunse lady Harcourt, fiecăruia după fapta, şi răsplata! Ai-a făcut-o cu mâna ei, acum sa suporte rigorile moralei!

Vai, biata Mary! Răutatea unora, severitatea şi cruzimea altora, totul a contribuit la pierderea ei!

La început, au crezut ca Fitz-Gerald plecase din Londra, cu vreo treaba, trimis de regimentul sau; dar s-a aflat în curând ca, de fapt, aceasta treaba n-a fost decât un pretext. Lady Kingston, persistând în orbirea ei, îi trimise veste ca fiica ei fugise, dar nu-l găsi. Zilele trecură. Lordul Kingston şi fiii sai, toţi mai mari decât Mary, sosiră din Irlanda şi începură să-i caute pe cei doi. După multa tevatura, aflară, în sfârşit, ca un domn şi fiul sau se pregăteau sa se îmbarce şi sa plece în America. Le luară urma şi-i găsiră chiar în clipa în care Mary se îmbraca bărbăteşte, pentru a se deghiza cât mai bine.

Când lordul Kingston intra în odaia unde se aflau cei doi tineri, aceştia îşi ascunseră amândoi chipul în palme. Mary se lasa luata de ai sai, fara ca nici ea, nici el sa răspundă la înjurăturile şi la ocările cu care fuseseră copleşiţi, decât cu cuvintele: „Da, suntem vinovaţi!” Mary fu adusa mamei sale, dar nu i se îngădui s-o vadă. Tatăl şi fraţii sai se preschimbară în cei mai nemiloşi temniceri. Ea nu încerca să-şi ascundă în nici un fel sarcina, care acum devenise vizibila. Nu se apară în nici un fel, accepta, supusa, toate nedreptăţile, dar cu demnitate, calm şi răceala.

Izbuti s-o vadă pe doamna Fitz-Gerald, plânseră împreuna, iar la urma o ruga sa vina în ajutorul soţului ei. Aceasta nici nu dorea mai mult; 1-ar fi primit înapoi acasă, cu braţele deschise. Se duse deci la el, trimiţându-i vorba ca avea un mesaj din partea lui Mary. Dar el, mulţumindu-i cu efuziune, îi răspunse ca viaţa sa, nemaiputând aduce fericire nimănui, o va consacra nefericitei victime pe care o târâse în prăpastie, îi datora trista consolare de a afla ca lacrimile de sânge pe care le varsă nu vor seca niciodată. La câţiva ani după aceasta catastrofa, doamna Fitz-Gerald mi-a arătat aceasta corespondenta, fiindcă nu s-a mulţumit doar cu un singur demers şi biata femeie nu mai avea invective pentru crâncenii persecutori ai lui Fitz-Gerald şi al iubitei sale. Când se pregătise sa fuga, tânărul îşi luase toate precauţiile pentru a-i asigura un trai fericit sotiei sale; apoi îi trimise generalului o scrisoare prin care îşi dădea demisia şi se instala într-un sătuleţ din împrejurimile Londrei, înainte ca Mary sa plece, îi trimisese un bileţel prin doamna Fitz-Gerald în care îi spunea unde-l putea găsi şi o asigura ca avea sa aştepte toată viaţa, în acel sătuleţ, poruncile pe care ea i le va da, dar ca nu va încerca sa ia în nici un fel legătura cu dânsa, de teama ca nu cumva să-i lr>greuneze situaţia. Mary fu dusa într-o casa părăsită pe care tatăl ei o avea în Connaught, pe ţărmul Atlanticului, într-un loc aproape sălbatic, şi data în grija a doua slugi devotate lordului Kingston. Fratele ei îl provoca pe Fitz-Gerald la duel: traseră de câte trei ori unul în celalalt, dar până la urma, fratele lui Mary observa ca Fitz-Gerald se ferea cu mare grija ca nu cumva să-şi rănească adversarul; fu silit sa se bata; dar nu voia – spunea el – sa mai adauge şi alte necazuri la cele pe care i le căşunase doamnei Kingston şi trasul lui în aer puse astfel capăt duelului în care tânărul nădăjduise că-şi va afla moartea. Neavând putinţă sa continue acest gen de răzbunare în fata martorilor, familia Kingston se gândi la altceva.

Mary se apropia de momentul în care trebuia sa aducă pe lume aceea fiinţa nevinovata a carei soarta o făcea sa tremure de spaima. Ameninţările o lăsau rece în ceea ce privea viaţa ei, dar nu şi viaţa copilului. Una din femeile care o păzeau păru a se îmblânzi. Ba, la un moment dat, se oferi chiar sa salveze acea mica fiinţă nevinovata, daca ar găsi pe cineva care s-o poată scoate din castel. Se va pricepe ea sa însele vigilenta stăpânului! Mary nu mai avea pe nimeni pe lume care s-o ajute, decât pe Fitz-Gerald. Femeia făgădui să-i duca o scrisoare. Mary îi scrise deci iubitului ei sa trimită un om de încredere în satul vecin, ca sa ia copilul. Scrisoarea -cum era de aşteptat – ajunse în mâinile lordului Kingston, care o cerceta cu atenţie, îl cunoştea prea bine pe Fitz-Gerald pentru a şti ca, pentru o astfel de treaba, nu se va încrede în nimeni, decât în el însuşi, într-adevăr, a doua zi, tânărul sosi la locul indicat, singur, pe jos, şi deghizat. Peste câteva ceasuri, lordul Kingston şi cei doi fii ai sai intrară în cămăruţa unde Fitz-Gerald se odihnea pe o saltea de paie. Se zice ca cei trei i-ar fi oferit un pistol ca sa se împuşte; ceea ce se ştie sigur e ca a pierit în acea odaie. Scrisoarea lui Mary, pe care o găsiră asupra lui, precum şi o miniatura a ei, fura aduse nefericitei fete, amândouă pline de sângele lui. Fraţii ei se lăudară cât fuseseră de şireti ca să-l poată prinde şi ucide. Mary, distrusa, născu un copil mort, apoi înnebuni, o nebunie atât de furioasa, încât la un moment dat trebuiră s-o lege. Aceste accese de furie alternau cu perioade de totala apatie, dar de îndată ce vedea vreun membru al familiei sale o apucau brusc furiile. Lumea – care la început fusese scandalizata de ingratitudinea lui Fitz-Gerald – sfârşi prin a fi mai mult decât indignata de comportarea familiei Kingston, încă înainte de aceasta ultima catastrofa. Cât despre doamna Fitz-Gerald, ea ceru pretutindeni dreptate şi răzbunare, pregătindu-se chiar sa dea în judecata familia criminala. Dar lordul Kingston era mult prea puternic în Connaught ca sa cuteze careva sa depună mărturie împotriva lui, aşa ca aceasta deplorabila afacere fu înăbuşită. Chiar daca lordul Kingston şi cei doi fii ai sai izbutiră sa scape de eşafod, n-au scăpat în schimb de hula şi de ruşinea oamenilor; nu m-aş mira deloc ca aceasta ruşine îndurata sa fi determinat pe unul dintre cei doi fii ai lordului, colonelul Kingston, sa rămână vreme îndelungata în străinătate.

Vedeţi deci şi dumneavoastră ca exista romane mult mai putin tragice decât acest trist episod din viaţa reala.