Capitolul III Șederea la Londra.

Portretul meu la cincisprezece ani.         — Felul meu de a trai.         — Domnul de Calonne.         — Asprimea unui legiuitor.         — Societatea emigranţilor.         — Preoţii francezi.         — Misiunea domnului de Frotte.         — Baronul de Roii.         — Episcopul de Arras.         — Contele de Vaudreuil.         — Marchiza de Vaudreuil.         — Doamna de La Tour.         — Căpitanul d'Auvergne.         — Abatele de La Tour.         — Doamna de Serant.         — Domnul duce de Bourbon.         — Societatea creola.

Silită de a ma afla adesea pe scena despre care voi vorbi, cred ca ar trebui sa spun, mai întâi, cum arătam pe atunci.

Mai serios şi mai solid instruita decât majoritatea persoanelor de vârsta mea, cu un gust destul de rafinat şi cu multe şi variate cunoştinţe în literatura a trei limbi pe care le vorbeam cu aceeaşi uşurinţă pe toate, nu ştiam, în schimb, nimic despre ceea ce se numeşte „lume”, unde niciodată nu ma simţeam la largul meu. Fara a fi frumoasa, aveam o figura plăcută. Ochii mici, dar vioi şi foarte negri, însufleţeau un ten demn de remarcat chiar şi în Anglia. Buze proaspete, dinţi foarte frumoşi şi o clădăraie de par de un blond-cenusiu; gâtul, umerii, pieptul, toate bine făcute; picioarele mici. Dar toate astea ma linişteau prea putin, din moment ce braţele şi mâinile îmi rămăseseră roşii, din pricina frigului pe care-l îndurasem când trecusem prin Saint-Gothard; şi va rog sa ma credeţi ca ma simţeam îngrozitor de prost din cauza acestui lucru.

Nu stiu când am descoperit ca totuşi eram frumoasa, dar, oricum, asta s-a întâmplat la o buna bucata de vreme după ce-am sosit la Londra. Exclamaţiile oamenilor simpli, de pe strada, au fost primele semne care mi-au atras atenţia asupra acestui lucru: „Eşti mult prea frumoasa, ca sa nu te măriţi!” îmi spusese odată un căruţaş, aranjându-şi cochet parul. Sau:

Ei bine, afla ca daca ai sa mai plângi, n-ai sa mai fii niciodată 'ca doamna asta frumoasa!„ o asigura o precupeaţa, care vindea mere, pe fiică-sa. „Domnul să-ţi binecuvânteze chipul atât de frumos, caci e o placere sa se uite omul la dumneata!” strigase odată un hamal când trecuse pe lângă mine.

În rest, e cât se poate de adevărat ca aceste omagii, aşa cum se întâmpla de obicei, nu m-au izbit decât atunci când nu le-am mai auzit. Nu stiu daca toate femeile simt la fel, dar pe măsură ce le auzeam începusem sa tin seama de ele. Deci primele cuvinte de lauda au fost cele ale trecătorilor, apoi cele pe care le auzi străbătând anticamerele, apoi cele pe care le culegi din locurile publice. Cât despre omagiile din saloane, făcute cu oarecare eleganta, trăieşti o bucata buna de vreme în virtutea lor.

Ca sa revin la tinereţea mea, eram de o atât de mare timiditate, încât roşeam ori de câte ori mi se adresa cineva sau se uita la mine. Or, aceasta treaba nu e prea plăcută. Ea constituie o adevărată suferinţa, iar eu o împingeam atât de departe, încât lacrimile ma sufocau adesea, fara nici un alt motiv decât un exces de încurcătura pe care nimic nu-l justifica. Cu o astfel de fire, ma resemnasem destul de uşor sa nu mai părăsesc odaia mamei şi mai ales căpătâiul patului ei unde acum zăcea mai tot timpul. Nu ieşeam decât foarte rar, ca sa ma plimb împreuna cu tata. Singurele mele distracţii erau sa joc şah cu un medic bătrân sau sa ascult ce discutau cei câţiva bărbaţi care mai veneau pe la tata. Printre aceştia, se numără şi domnul de Calonne, căruia începuse să-i placa atât de mult casa noastră, încât stătea mai mult la noi decât la el. Ascultam cu lăcomie povestirile relatate cu interes şi gratie, când iată ca am băgat de seama ca acelaşi eveniment era istorisit de el în mod cu totul diferit şi ca nu spunea aproape niciodată adevărul. Am început deci să-l dispreţuiesc Profund şi abia daca mai catadicseam să-l ascult. Cu o minte ai cu nişte calităţi cu totul deosebite, nu făcea decât boacăne a' prostii, în vreme ce era pe cale sa le săvârşească, nu voia sa Asculte de sfatul nimănui: dădea buzna, se năpustea cu capul 'nainte şi până nu săvârşea prostia nu se lasă. După asta, înainte de a simţi pe pielea lui urmările, le prevedea, se învinovăţea, se condamna şi abandona hotărârea pe care-o luase, cu o docilitate care nu se putea compara decât cu încăpăţânarea din ajun.

În epoca despre care va vorbesc, era certat cu toată lumea (până şi cu domnul conte de Artois, pentru care se ruinase), plin de datorii, trăind sub protecţia ambasadei Spaniei unde ceruse sa fie ataşat pentru a evita arestarea, dar trăind atât de vesel şi de plin de verva ca şi cum s-ar fi aflat în cea mai grozava situaţie din lume. Iată, în legătură cu acest lucru, o mica întâmplare care ne ajuta sa ne facem o idee despre aviditatea oamenilor de legi din Anglia. Se afişase la Primărie lista persoanelor care – ataşate pe lângă diverse legaţii – nu puteau fi arestate pentru datorii. Spania era pe atunci în cearta mare cu Anglia. Ambasadorul spaniol plecase; lista rămăsese totuşi afişată, dar putea fi smulsa, în orice clipa, şi aruncata. Domnul de Calonne se ducea zilnic la Primărie ca sa se asigure ca lista rămăsese la locul ei. Într-o zi, se întâlni cu un legiuitor, un om de treaba pe care-l văzuse în multe alte locuri.

— Ce faci, domnule, în cartierul asta îndepărtat? Domnul de Calonne îi spuse despre ce era vorba.

— Nu te mai deranja sa vii până aici, eu trec zilnic prin sala asta ca sa ma duc la tribunal; îţi făgăduiesc sa ma uit la lista şi sa te anunţ de îndată ce va surveni vreo schimbare.

Domnul de Calonne se pierdu în mulţumiri şi nu se mai gândi la nimic. Lunile trecură si, o buna bucata de vreme, nici măcar nu se mai gândi la lista, între timp, avu de rezolvat o mica afacere pentru care apela la binevoitorul sau amic. Pe nota de plata pe care o primi, citi stupefiat: „ item pentru a fi cercetat daca numele domnului de Calonne a rămas pe lista legaţiei Spaniei, cincisprezece şilingi; item etc. Etc.”. Suma se ridica la doua sute de lire sterline. Domnul de Calonne se înfurie, dar fu bun de plata sau, ca sa fim cinstiţi, adauga şi aceasta suma la celelalte datorii.

N-am dus niciodată viaţa de emigraţie, dar am văzut-o destul de îndeaproape pentru a pastra despre ea nişte amintiri care e foarte greu sa le pui în ordine, atât sunt de disparate, fti venea sa lauzi până la înduioşare aceleaşi persoane a căror uperficialitate, lipsa de judecata şi urâţenie sufleteasca te făceau sa te revolţi. Femei din cea mai înalta societate lucrau ce ore pe zi, ca să-şi poată hrăni copiii. Seara, se împopoţonau, se strângeau laolaltă, cântau, dansau şi se distrau până după miezul nopţii. Asta era partea frumoasa a lucrurilor, partea urâta consta în faptul ca se ponegreau, denigrându-se în ceea ce privea munca pe care o prestau, plângându-se ca una dădea un randament mai bun ca cealaltă, comportându-se mult mai urât decât muncitoarele de profesie. Amestecul dintre vechile pretenţii şi lipsurile prezentate era dezgustător.

Am văzut-o pe ducesa de Fitz-James, într-o casa din împrejurimile Londrei, păstrându-şi vechile maniere şi invitând la masa pe toţi cei pe care-i cunoştea. Asta după ce se înţelesese cu toţi invitaţii ca, după ce se ridicau de la masa, fiecare sa puna câte trei şilingi într-o ceaşcă aşezată pe şemineu. După ce toată lumea pleca, ducesa nu numai ca număra banii, dar daca vreunul avea prostul obicei sa puna în ceaşca doar jumătate de guinee în loc de trei şilingi nu se lasă până ce nu-l dibuia şi până nu-i zicea vreo doua, pe un asemenea ton, încât îţi lua piuitul. Asta n-o împiedica, ba dimpotrivă, socot ca o ajuta sa trăiască într-un oarecare lux.

Am văzut-o pe doamna Leon şi toată acea societate cheltuind cu nemiluita, dar când se duceau undeva, femeile, coafate şi împopoţonate, se cocoţau pe imperiala diligentei, spre indignarea fara margini a burgheziei engleze, care nu s-ar fi urcat acolo nici s-o omori. Aceleaşi doamne frecventau parterul Operei unde nu se aflau decât femei întreţinute, de care nu se deosebeau câtuşi de putin. Moravurile erau şi mai libere decât înainte de Revoluţie, iar acele forme, care dădeau o oarecare spoiala de gratie imoralităţii, acum nu mai existau. Contele Louis de Bouille, intrând beat, într-un salon, se aşeză lângă ducesa de Montmorency, apoi o trase lângă sine şi pe ducesa de Châtillon, răspunzându-i persoanei care-l rugase sa Se poarte civilizat:

— Ei nu zău, ce tot spui? Nu sunt pe moşia mea? şi le lua de talie pe cele doua doamne.

Un asemenea ton nu era rezervat exclusiv domnului de Bouille. Aproape toată lumea trăia ca în familie, fara ca Biserica sa mai fi fost chemata sa binecuvânteze acele legături, încurcăturile băneşti, nevoia de a se asocia ca sa trăiască slujeau drept motiv unora sau drept pretext altora. ai apoi, din moment ce nimeni nu gândea nimic rau, totul era iertat. Nu exista nici o alta intoleranta, dar aceasta era deplina. Am văzut astfel de lucruri, nu însa într-un număr prea mare. Masa emigranţilor ducea o viaţă ireproşabilă; şi era firesc sa fie asa: caci din epoca aceea, a şederii lor prelungite în Anglia, şi-a schimbat şi poporul englez părerea proasta pe care-o avea despre poporul francez, în ceea ce privea părerile politice, ele erau o culme a lipsei de judecata. Până şi părerile emigranţilor, care duceau o viaţă dintre cele mai austere, erau cum nu se poate mai absurde. Toate persoanele care închiriau un apartament mai mult de o luna erau prost-vazute; era mult mai bine să-l închiriezi cu săptămână, acest lucru însemnând ca erai sigur ca te puteai întoarce dintr-o clipa într-alta, înapoi, în tara ta.

Tata închinase, pe trei ani, o căsuţă în foburgul Brompton. Cei din jur şi începuseră sa clevetească întrebându-se daca mai avea ceva de pierdut…

N-ar fi drept, vorbind despre emigranţi, sa trec sub tăcere purtarea clerului. Ea a fost de aşa natura încât şi-a câştigat stima şi veneraţia poporului englez, prea putin dispus să-i favorizeze pe preoţii papistaşi. Fiecare familie burgheza sfârşise prin a-şi avea abatele ei, de predilecţie francez, care-i învaţa pe copii sa vorbească franţuzeşte, asistaţi adesea şi de părinţii acestora. Reuniţi în colegii, unii dintre aceşti preoţi se ocupau de mici negustorii din care trăiau sau veneau în ajutorul celor infirmi sau bătrâni, în ciuda dorinţei de a face prozeliţi, au fost destul de înţelepţi pentru ca nimeni sa nu reclame aşa ceva, şi nu-mi aduc aminte sa fi auzit de nici un fel de plângere împotriva vreunui preot în toată perioada de timp cât a durat exilul. Aceasta comportare le-a atras aproape fel de veneraţie care s-a soldat cu unele rezultate de-a, ptul mişcătoare. De pilda, cei care aveau sarcina de a aproviziona micile lor colonii, se duceau vinerea la Billingsgute, cu siling1^ în mâna, unde negustorii de peste le umpleau cosurileAveau delicateţea – remarcabila pentru nişte oameni atât de simpli – de a lua şilingul şi de a le da preoţilor marfa în valoare de zece sau doisprezece şilingi. Bieţii preoţi francezi se minunau ce cumpărături pot face cu un singur siling. Aceasta ciudata tranzacţie comerciala se reînnoia în fiece vineri şi asta timp de ani de zile. Oamenii din Billingsgute aveau impresia ca aceşti preoţi le purtau noroc.

Nefericita expediţie din Quiberon avusese loc cu mult timp în urma, în nişte împrejurări deplorabile, şi fusese nefasta pentru toţi cei care luaseră parte la ea. Aederea în insula d'Yeu a constituit cea mai mare ruşine pentru înalta aristocraţie. De altfel, domnul de Vauban ne-a lăsat o descriere foarte amănunţită a acestei întâmplări.

Domnul de Frotte, fratele generalului, a venit la Londra. Misiunea sa era să-l avertizeze pe contele de Artois ca Vandeeă era pierduta daca niciunul dintre prinţi nu se ducea acolo s-o ajute. Nu stiu cine 1-a adus pe domnul de Frotte la mama; stiu însa ca începuse a veni foarte des. Negocierile sale trenau, caci mai mult se amuza făcând glume decât treaba serioasa, în sfârşit, după ce anunţa ca trebuie sa plece, ceru un răspuns categoric. L-am văzut sosind la mama, cu mutra unui om disperat. Indignarea lui depăşise orice limita. Iată ce anume ne-a povestit:

Domnul conte de Artois îl primise, înconjurat de ceea ce numea el „Consiliul sau”, adică episcopul de Arras, contele de Vaudreuil, baronul de Roii, cavalerul de Puysegur, domnul de Theil şi alti câţiva, caci erau opt sau zece (notaţi ca însărcinarea domnului de Frotte, care pleca a doua zi, era secreta). Domnul de Frotte vorbi despre situaţia din Vandeeă. Fiecare din cei din fata ridicară tot felul de obiecţiuni; până la urma, hotărâră ca prezenta contelui de Artois, acolo, sigur ca era necesara. Dar imediat începură a înşira dificultăţile unei asemenea călătorii. Cum va trai monseniorul de Artois fara s Valeţi, bucătari, medici etc. Etc., (noroc ca în epoca aceea nu era vorba de duhovnici). Totul fu dezbătut în amănunt. Contele de Artois părea destul de nepăsător şi chiar se arata gata sa plece. Domnul de Frotte încheie, zicând:

— Pot deci să-l înştiinţez pe fratele meu, generalul, ca monseniorul de Artois va fi acolo în cutare zi?

— Îngăduie-mi o clipa, zise baronul de Roii, cu accentul lui nemţesc; eu sunt căpitanul gărzilor monseniorului si, prin urmare, răspund de persoana domniei sale. Domnul de Frotte ma poate asigura ca nu-l paste nici o primejdie pe monseniorul de Artois?

— Suntem o suta de mii de oameni gata sa ne dam viaţa înainte de a cădea un singur fir de par din capul monseniorului! Ai cu asta, cred ca ţi-am spus tot!

— Acum va întreb pe dumneavoastră, domnilor, credeţi ca ar exista, în acel loc, suficienta siguranţă pentru ca monseniorul sa se hazardeze şi sa plece într-acolo? Oare pot eu consimţi la aşa ceva? Adaugă baronul.

Toţi susţinură ca nu, ca mai mult ca sigur era cu neputinţă ca domnul de Artois sa plece în Vandeeă. După asta, contele ridica şedinţa spunându-i domnului de Frotte că-i dorea drum bun şi că-i părea nespus de rau ca trebuia sa renunţe la un lucru despre care îşi dădea şi el, probabil, seama ca era cu neputinţă de realizat.

Domnul de Frotte, la început uluit, apoi mâniat, izbi cu pumnul în masa şi striga, înjurând, ca nu merita ca atâţia oameni curajoşi să-şi rişte viaţa pentru el şi familia regala. De la acea şedinţă, venise direct la noi; era încă atât de furios, încât nu se putu abţine sa nu ne povestească şi noua tot ce se petrecuse, în amănunt, cu atâta patima, mânie şi indignare, care ma impresionară de aşa natura, încât am să-mi aduc întotdeauna aminte de aceasta scena. Probabil ca în urma acelor lucruri pe care le comunicase fratelui sau, acela avusese curajul să-i scrie lui Ludovic al XVIII-lea acea faimoasa scrisoare care începea astfel: „Sire, laşitatea fratelui vostru a făcut sa pierdem totul!”

Ei bine, lucrurile n-au stat chiar asa. Sigur, contele de nu făcea parte dintre acei oameni curajoşi care se arunca – cu capul înainte – unde e primejdia mai mare; dar daca cei din jur 1-ar fi îndemnat sa se duca, poate ca până la urma s-ar fi dus, desi n-ar fi făcut cine ştie ce isprava. Sa nu fim chiar atât de aspri cu el. Sa ne uitam putin în jurul nostru şi vom vedea ce influenta exercita puterea şi succesul asupra oamenilor. Ministrul, la câteva luni după ce se instalează, femeia frumoasa, artistul de mare talent, bărbatul la moda nu poarta cu toţii jugul linguşelii? După atâtea laude nu încep sa se creadă, în mod sincer, nişte fiinţe aparte? Daca numai câteva clipe ale unei adulări fugare au un atât de prompt rezultat, de ce sa ne mai miram ca nişte prinţi – cărora li se insufla încă din leagăn ideea importantei lor, precum şi faptul ca sunt nişte fiinţe privilegiate – săvârşesc tot felul de laşităţi ce deriva din sminteala de a se crede nişte persoane deosebite, şi ca prima datorie a fiecăruia dintre noi este sa avem grija de ele? Sunt convinsa ca într-adevăr contele de Artois i-a arătat domnului de Frotte imposibilitatea de a-şi risca pielea şi ca acest argument i s-a părut de necontestat. Când le spunem prinţilor ca am fi fericiţi sa ne dam viaţa pentru ei, treaba asta pare un fel de formula cum ar fi de pilda „sunt cel mai umil servitor al domniei voastre”, cu care încheiem, de obicei, o scrisoare; numai ca ei o iau cât se poate de în serios şi socot ca e într-adevăr o cinste pentru noi sa ne dam viaţa pentru ei. Credeţi ca asta e numai vina lor? Nu, în primul rând e vina celor din jurul lor, care le-au insuflat asemenea idei, întotdeauna şi sub toate regimurile.

Nici uneia dintre persoanele care-l înconjurau pe contele de Artois nu-i pasa de o expediţie aventuroasa, al carei insucces n-avea sa le aducă decât oboseala şi lipsuri crunte, în plus, baronul de Roii a fost – în aceasta împrejurare – unealta doamnei de Polastron. Dragostea ei sincera, dar prost înţeleasă, fata de contele de Artois, nu-i inspira, de fapt, temeri decât pentru siguranţa contelui, fara sa aibă în vedere ai gloria lui. Episcopul de Arras, arogant şi violent, extrem de ocupat cu intrigile pe care le ţesea împotriva Curţii lui Ludovic al XVIII-lea (caci cei doi fraţi se duşmăneau pe fata, şi agenţii lor încercau tot timpul sa le dejoace planurile), episcopul de Arras, zic, se temea de vreun tertip menit să-l smulgă pe conte din mâinile sale şi să-l dea pe mâinile militarilor, cu atât mai mult cu cât în acea epoca printul nu manifesta nici cea mai mica predilecţie pentru preoţi. Iar episcopul n-avea într-adevăr în el nimic de oştean.

Domnul de Vaudreuil – iubitul despotic şi atotputernic al ducesei de Polignac – devenise soţul supus al unei tinere verişoare ale sale, cu care se însurase în timpul emigraţiei şi a carei conduita – caci fata nu prea avea măsura – ar fi putut să-l facă de râsul tuturor daca ar fi aflat ca trăieşte cu doamna de Polignac. L-am văzut destul de des pe contele de Vaudreuil, la Londra, fara să-i fi descoperit niciodată distincţia de care contemporanii sai făceau atâta caz. Fusese unul dintre corifeii acelei scoli a exagerării, care-şi făcuse apariţia înainte de Revoluţie, pasionându-se pentru toate fleacurile şi rămânând rece în fata lucrurilor mari. Datorita banilor pe care-i lua din vistieria regala, devenise un fel de Mecena al unor Vergilii oarecare, care-l ridicau în slavi, în cupletele lor. La doamna Lebrun, era gata să-şi dea duhul, de admiraţie, în fata câte unui tablou, şi-i proteja pe artişti. Se batea pe burta cu ei, păstrându-şi aerele de măreţie pentru salonul doamnei de Polignac şi ingratitudinea pentru regina, pe care 1-am auzit bârfind-o fara ruşine. Aflat în emigraţie şi îmbătrânind, nu-i mai rămăsese decât ridicolul unor pretenţii şi laşitatea de a-i vedea pe iubiţii sotiei sale întreţinându-i casa şi umplând-o pe nevastă-sa de cadouri, pe care ea pretexta tot timpul ca le câştigase la loterie. Din păcate, doamna Vaudreuil nu putuse deprinde, în propria-i familie, maniere delicate. Mama ei, o provensala bătrâna, care nu era lipsita de o oarecare abilitate, nu-i dădea nici un exemplu în acest sens. Iată, de pilda, o întâmplare, dintr-o mie altele.

În timpul campaniei prinţilor, unul dintre prietenii ei, plecând la oaste, i-a lăsat în păstrare o punga cu doua sute de ludovici.

— Daca trăiesc, i-a spus, am sa vin sa ţi-i cer. Daca mor, te rog să-i dai fratelui meu!

Prietenul se întoarse teafăr şi sănătos. Prima lui grija fu sa alerge la mama doamnei Vaudreuil. Dar ea nu scoase o vorba despre bani. Putin cam timid, tânărul nu îndrăzni sa ia el iniţiativa, în sfârşit, după mai multe vizite, se hotărî să-şi ceara banii.

— Vai, dragul meu, ma tem ca n-a mai rămas mare lucru din ei, îi spuse ea cu accentul ei provensal.

Ai, fara sa fie câtuşi de putin încurcata, îi întinse punga în care nu se mai aflau decât doisprezece ludovici. Va închipuiţi ca o astfel de persoana nu-şi putea creste fetele în principii prea severe. Toate au fost nişte profitoare. Una dintre ele, doamna de La Tour, îşi urmase soţul la Jersey, unde oastea din care făcea parte se afla în garnizoana, în acea epoca, guvernatorul insulei era un oarecare d'Auvergne, capitan în marina engleza, care avea pretenţia ca se trage din familia de Bouillon. Domnul d'Auvergne deveni foarte intim cu doamna de La Tour, care începu a face onorurile casei guvernatorului. Ofiţerii, maliţioşi, îi spuneau, între ei, doamna de La Tour d'Auvergne; femeia accepta numele şi de atunci atât ea, cât şi soţul, cumnaţii şi copiii ei renunţară la vechiul nume Paulet şi-l luară pe cel d'Auvergne. Mai târziu, sprijinindu-şi aceasta pretenţie pe nişte acte pe care căpitanul d'Auvergne – ce murise fara a avea urmaşi – i le lăsase ei, doamna se stabili în Franţa şi susţinu ca se trage din vechea familie de La Tour d'Auvergne; evident, nu câştiga nimic, dar alianţa cu acea veche familie nici nu-i fu contestata de nimeni, în aceasta treaba, a fost ajutata şi susţinută de fratele ei, abatele de La Tour, un intrigant fara pereche, în vremea despre care va vorbesc era secretarul intim şi devotatul fara margini al episcopului de Arras, şi tuna şi fulgera împotriva tuturor emigranţilor care se reîntorceau în Franţa, într-o buna dimineaţa, dispăru fara sa avertizeze pe nimeni, iar după cincisprezece zile aflarăm ca primul consul îl numise titularul episcopiei din Arras. Mânia patronului şi predecesorului sau nu mai cunoscu margini împotriva acelui „popa ticălos”.

As putea scrie pagini întregi despre aceasta familie de Vaudreuil, dar ar fi prea putin amuzante, daca nu chiar plictisitoare. Trebuie totuşi s-o absolvim de toate aceste cusururi pe doamna de Serant-Walsh, fiica mai mare, persoana plina de calităţi, care a fost una dintre primele doamne de onoare ale împărătesei Josephine. Era deosebit de instruita, foarte spirituala şi împăratului îi plăcea sa discute cu ea, în vremea în care mai avea obiceiul sa stea de vorba cu lumea. Ea şi doamna de Remusat îi spuneau adesea unele adevăruri foarte utile pentru el, cât şi pentru alţii.

Creditorii contelui de Artois începură a deveni atât de îndrăzneţi, încât acesta fu obligat sa se refugieze între zidurile palatului Holyrood, la Edimburg, unde nimeni nu-l mai putea deranja. Locui acolo până ce apăru o hotărâre a Parlamentului englez în care se spunea ca nimeni nu putea fi urmărit pentru datoriile contractate în străinătate. aşa ca nici un print nu mai ramase la Londra, în afara de ducele de Bourbon care a pierit într-un mod atât de mizerabil, la Saint-Leu, sfârşit, de altfel, demn de viaţa pe care a dus-o. Tatăl sau, băgând de seama ca fiului nu-i plăcea câtuşi de putin şuieratul gloanţelor, îl expulzase din oastea lui Conde unde – între doua generaţii de eroi – tânărul făcea de râs numele de Conde. Nu era totuşi un om rau; era blând din fire, dar uşuratic. Poate ca purtarea lui se datora, în principal, unei timidităţi organice, care-l făcea sa nu suporte situaţia lui de print; nu se simţea bine decât printre oamenii de rând, pentru care n-avea nici un fel de stima, înclinarea lui, mult prea mare, către sexul slab, împreuna cu sila pe care o simţea pentru saloane îl făceau sa duca o viaţă prea putin onorabila. Când era silit de vreo împrejurare, cu neputinţă de evitat, sa se afle într-o companie simandicoasa, suferea în mod vizibil. Avea totuşi un chip frumos, cu trăsături nobile, iar gesturile sale – desi vădeau clar încurcătura în care se afla – erau totuşi pline de distincţie. O legătură intima cu tânăra contesa de Vaudreuil îl obliga o vreme sa frecventeze înalta societate, fara sa se simtă însa vreodată la largul sau. Se ducea, totuşi, parca cu ceva mai multa placere decât în alta parte, în aşa zisa societate creola. Aceasta societate era alcătuită din persoane ale căror locuinţe nu fuseseră chiar atât je devastate încât sa nu se mai poată sta în ele. Negustorii din Londra le făcură, la început, unele înlesniri dar, când văzură ca n-aveau sa mai fie plătiţi, încetară. Aceasta mica societate era de fapt cea mai năpăstuita dintre toţi emigranţii. O oarecare doamna de Vigne era cea mai bogata dintre toţi. Îşi dădea aere de mare proprietăreasa, îi spunea ducelui de gourbon „vecine”, pentru ca locuia pe strada ei şi era îndeajuns de vulgara ca sa încerce sa se puna bine cu el. Ea a fost cea care i-a răspuns unui englez când acesta a întrebat-o daca era creola:

— Da domnule, şi încă dintre cele autentice.

Fiica acestei doamne, foarte frumoasa şi foarte amabila, era curtata de cei mai distinşi dintre emigranţi; dar iată ca morile, aflate pe domeniile devastate, încetară sa mai macine şi deci sa mai producă, aşa ca până la urma, fata fu mai mult decât fericita sa se mărite cu consulul Angliei la Hamburg. Domnişoara de La Touche, fiica doamnei Arthur Dillon şi domnişoara de Kersaint, amândouă bogate, având pământuri întinse în Martinica, erau cele mai curtate. Prima se mărita cu ducele de Fitz-James, cea de a doua, cu ducele de Duras. Mai târziu, am devenit prietena buna cu amândouă, aşa ca voi mai vorbi despre ele.