Capitolul V Distracţii la Coppet.

Exilul lui Mathieu de Montmorency şi al doamnei Recamier.         — Doamna de Chevreuse.         — Purtarea ei la Curtea imperiala.         — Exilul şi moartea ei.         — Bal cu prilejul căsătoriei marelui duce de Bade.         — Costumul împăratului.         — Discuţie ciudata.         — Eticheta de la Curtea imperiala.         — Bal cu ocazia naşterii regelui Romei.         — Împărăteasa Maria-Luiza.         — Împăratul vrea sa fie graţios.

I-am reproşat întotdeauna doamnei de Stael de a-şi fi târât prietenii în acel nenorocit exil pe care ea îl îndura cu greutate, în timpul anului 1808, Coppetul fusese mai strălucitor ca niciodată; printul August al Prusiei stătuse acolo o buna bucata de vreme. Era teribil de îndrăgostit de doamna Recamier. Multi străini şi mai multi francezi se grupaseră în jurul strălucitoarei şi spiritualei opoziţii a doamnei de Stae'l. Aceasta societate despărţindu-se, răspândise în întreaga Europa cuvintele şi ideile prin care aceasta femeie stigmatiza cârmuirea lui Napoleon. Printul August le răspândise în Prusia unde toţi erau foarte avizi sa şi le însuşească. Toţi cei care stătuseră în acea vara la Coppet, îşi dădură întâlnire pentru vara următoare, împăratul, informat de ceea ce se petrecea acolo, simţise cum îl apuca din nou furia împotriva doamnei de Stae'l şi hotărî ca asemenea reuniuni sa nu mai aibă loc. îşi anunţa intenţiile, destul de tare, pentru ca prietenii doamnei de Stael sa fie pusi în garda, între alţii, doamna Recamier şi Mathieu de Montmorency. Amândoi mi-au vorbit despre acest lucru; am convenit ca – în interesul doamnei de Stael – sa lăsăm sa treacă aceasta furtuna, sa ne abţinem sa mergem la Coppet şi sa facem uitata vara precedenta prin liniştea celei care începea.

Mathieu şi doamna Recamier scriseră împreuna o scrisoare în acest sens, pe care o încredinţară domnului de Châteauvieux, caci în acea vreme nimeni n-ar fi cutezat sa trimită o astfel de scrisoare prin posta, în mânia ei, doamna de Stael uita de orice prudenta; încredinţa primului curier un răspuns plin de mâhnire şi de reproşuri, încheind cu aceasta fraza: „Până acum n-am cunoscut decât rozele exilului; le era sortit tocmai persoanelor pe care le iubesc cel mai mult să-mi arate şi spinii sau mai curând să-mi înfigă un pumnal în inima dovedindu-mi ca eu nu sunt decât un prilej de spaima şi de respingere „.

Doamna Recamier şi domnul Montmorency nu mai ezitară şi plecară. Mathieu ajunse la Coppet cu douăsprezece ore înainte de ordinul de exilare care-l obliga sa plece în Valence1. Doamna Recamier încă nu ajunsese; August de Stael ieşi înaintea ei, o întâlni în Jura şi-i explica îndelung ca ordinul de exilare, negăsind-o la Coppet, poate ca va putea fi revocat. Ea porni îndărăt către Paris, însoţită de o foarte tânără verişoară pe care o creştea de mai multi ani şi al cărui tata avea o slujba măruntă la Dijon. Sosind, îl găsi pe tatăl fetei în usa hanului; el îi explica, în câteva cuvinte, ca era plin de recunoştinţă pentru bunătatea eij dar ca nu mai putea să-şi lase fata, „fara sa se compromită”, alături de o persoana exilata, aşa ca i-o lua. Doamna Recamier îşi continua singura drumul spre Paris. Ajunse pe la miezul nopţii. Domnul Recamier, când o văzu, începu sa tremure.

— Dumnezeule, ce faci aici? Trebuia sa fii la Châlons, urca repede în trăsură şi pleacă.

— Nu mai pot, am petrecut doua nopţi pe drum, sunt frânta de oboseala!

— Atunci odihneşte-te! Am sa dau porunci ca trăsura sa fie gata pentru ora cinci dimineaţa!

A doua zi, doamna Recamier pleca într-adevăr: se duse la doamna de Catalan care o consola şi-o răsfăţa, însoţind-o la Châlons cu un devotament pe care 1-am putea numi eroic; caci ati văzut ce spaima inspira exilul sufletelor de rând. Acum, la drept vorbind, acest exil, atât de temut, se marginea la

1 Exilul doamnei Recamier şi al lui Mathieu de Montmorency a început în august 1811. Exista deci o eroare în datele indicate de doamna de Boignc. ai acum sa încercam sa restabilim adevărul: în 1807 a fost vara în care a venit la Coppet printul August al Prusiei, în 1808, doamna Recamier nu se duce la Coppet, având în vedere La vara din 1807 displăcuse profund lui Napoleon, în 1809, doamna Recamier se întâlneşte cu doamna de Stael la Lyon, apoi o însoţeşte până la Coppet. În 1810, doamna Recamier îşi petrece vara la Aix-cn-Savoic, după care se întâlneşte cu doamna de Stael la castelul Chaumont-sur-Loire, aproape de Blois; apoi tot grupul se „idrcaptâ către Fossc, la domnul de Salabcrry, uhdc cele doua doamne îşi petrec restul verii (n. edjr.).

Alungarea din Paris a unor persoane cât şi din jurul Parisului pe o raza de patruzeci de leghe. La început fusese desemnat un loc special, dar curând acest exil se îmblânzi, în sensul ca te puteai stabili oriunde voiai, atât în afara Parisului, cât şi în împrejurimile sale. Dar prestigiul puterii imperiale era atât de mare, încât daca aveai ghinionul să-i displaci lui Napoleon, erai expus, pretutindeni, la tot felul de jigniri şi ofense zilnice.

Soarta doamnei de Stael se agrava din nou. Nu numai ca rămăsese exilata în continuare la Coppet, dar ca sa te duci s-o vezi, aveai nevoie de un permis special al prefectului. Având de suportat aceste noi dificultăţi, pretextând sănătatea ei şubredă, obţinea uneori aprobarea de a sta o bucata de vreme la Geneva, unde am întâlnit-o şi eu – după cum v-am spus -de câteva ori.

Doamna Recamier statu o vreme la Châlons, apoi la Lyon, după care pleca, în sfârşit, în Italia, unde se mai afla încă la căderea Imperiului.

Exilul ma obliga – cum e şi firesc – sa vorbesc despre unele dintre victimele sale: tânără, frumoasa şi extravaganta doamna de Chevreuse. Am spus mai înainte ca ocupa un loc cu totul aparte în ceea ce se numea pe atunci „vechiul regim”, împăratul nu admitea ca vreuna din notabilităţile „vechiului regim” sa nu facă parte din Curtea lui si, cu toate ca ducele de Luynes a fost senator şi a adus mari omagii sefului Statului, atitudinea independenta a nurorii sale a fost imediat observata şi sigur ca a displăcut. Numita doamna de onoare a împărătesei, ea a refuzat; împăratul a insistat, chemând-o la el, şi combătându-i, jumătate în serios, jumătate în gluma, toate motivele pe care le-a invocat. Până la urma a ajuns s-o ameninţe ca familia ei va raspunde pentru capriciile sale. N-avea decât sa consulte zidurile castelului din Dampierre care aveau să-i spună ca nu aparţineau familiei de Luynes, decât prin confiscare; după care adaugă ca ar fi prudent sa nu uite acest lucru.

Doamna de Chevreuse se văzu silita sa accepte. Nu se poate nega ca, în urma acestei constrângeri, împăratul nu s-a purtat totuşi frumos cu ea. Punea chiar un soi de cochetărie în titudinea sa fata de ea, încercând s-o atragă de partea lui. Ea.

— N schimb, era veşnic bosumflata, atât fata de el, cât mai ales fata de împărăteasa Josephine şi fata de doamnele ei de onoare e care le trata cu un imens dispreţ. Nu ca n-ar fi fost de un neam tot atât de mare ca şi ea, ci pentru ca le vedea cu câta tragefe de inima îşi îndeplineau îndatoririle fata de împărăteasa. Nu-şi făcea slujba decât în ultima clipa, după ce epuizase toate pretextele. Nu apărea niciodată la Palat, când se putea dispensa de acest lucru; într-un cuvânt, era cât se poate de cutezătoare.

Atâta timp cât a trăit ducele de Luynes, a izbutit sa menţină un soi de respect în jurul lui; dar, după moartea sa, doamna de Chevreuse – care-i manevra cum voia pe soacră-sa şi pe bărbatul ei – făcu o mie de boacăne, între altele, îmi aduc aminte ca în ziua unei mari serate ce urma sa aibă loc la palatul Luynes, ea îi fixa locul domnului de Talleyrand vizavi de bustul lui Ludovic al XVI-lea, plasat pe o consola şi înconjurat de candelabre şi de o mulţime de vaze cu crini, alcătuind un fel de mic altar. Ne duse pe toţi sa ne arate acest lucru, cu bucuria unei fetiţe de pension. Cum nisa mi s-a părut de prost gust şi mai ales periculoasa, i-am spus-o fara jena.

— Ce vrei! Mi-a răspuns ea, ma răzbun şi eu cum pot pe „micul ticălos” (asa îi spunea ea marelui Napoleon).

În scurta vreme, reuşi sa se facă detestata de toată Curtea. Numai împăratul mai continua s-o apere. Când bătrânii suverani ai Spaniei sosiră în Franţa, după evenimentele de la Madrid, li se asigura un serviciu de onoare. Doamna de Chevreuse primi ordin sa stea pe lângă regina Charlotte; ea refuza în scris, spunând că-i era de ajuns ca era sclava împărătesei şi ca nu mai voia sa fie şi temniceră reginei Spaniei. Doamna de La Rochefoucauld, căreia îi fusese adresata aceasta scrisoare, i-o duse înparatului, iar acesta semna pe loc ordinul de exilare.

Toată lumea credea ca, după ce doamna de Chevreuse făcuse tot ce putuse pentru a şi-l atrage, avea sa suporte cu fruntea sus aceasta măsura. Dar lucrurile se petrecură exact pe dos: după ce primul moment de exaltare trecu, ea se simţi atât ^e copleşită, încât n-a existat demers, protest, rugăminte pe care sa nu le fi încercat pentru a reintra în gratiile împăratului. Pe măsură ce nădejdile i se spulberau, sănătatea i se şubrezea şi ea, încât până la urma, biata doamna de Chevreuse muri în cel de al treilea an de exil. Locuise, rând pe rând, la Luynes, Lyon – şi Grenoble, ducând pretutindeni cu ea acea fire capricioasa care a fost nenorocirea vieţii sale.

Fara sa fi fost prietene, eram totuşi destul de apropiate. In timpul şederii sale la Grenoble, ştiind ca ma aflam în Savoia, îmi scrise cât de mult regreta ca dificultăţile pe care le avea de întâmpinat o persoana exilata o împiedicau sa vina sa ma vadă. I-am răspuns ca voi veni eu la Grenoble. Într-adevăr, m-am îndreptat către acel oraş – fapt care ma obliga sa fac patruzeci de leghe în plus – plecând din Chambery. Am anunţat-o pe doamna de Chevreuse, menţionând ziua când voi sosi la Grenoble. Bătrâna ducesa de Luynes ma aştepta la hotelul unde urma sa trag. Doamna de Chevreuse – îmi spuse ea – era atât de bolnava, încât nu fusese în stare sa vina sa ma vadă, nici măcar sa ma întâmpine, dar vizita mea avea, desigur, să-i facă o mare bucurie, a doua zi de dimineaţă. După un ceas, aflându-mă la fereastra, am văzut-o într-o caleasca pe doamna de Chevreuse, îmbrăcată în roşu şi mi se pare ca şi în alb, plina de podoabe şi de bijuterii, dar atât de slaba şi de palida încât părea fantoma celei care fusese odinioară, întrebându-l pe unul dintre valeţi, cine era doamna, acesta îmi răspunse:

— E doamna de Chevreuse care se duce la spectacol; se duce zilnic la teatru.

Procedeul ei fata de mine mi s-a părut foarte ciudat. M-am gândit totuşi ca era mult prea nefericita ca să-i mai reproşez ceva. A doua zi, biata doamna de Luynes veni să-mi spună ca doamna de Chevreuse nu dormise toată noaptea, ca în acel moment tocmai adormise, şi ca pe seara va veni în mod sigur sa ma vadă. Mi-am exprimat regretul de a nu-mi mai putea prelungi şederea în acel oraş, mi-am chemat trăsură şi am plecat. Adevărul e ca doamna de Chevreuse nu voia. Sa vad în ce hal se schimbase de când plecase de la Curte, în afara de exil, doamna de Chevreuse mai avea un necaz care-i otrăvea ata Avea un par de un roşu nemaipomenit. Era convinsa ca toată lumea credea ca şi-l vopseşte şi era atât de preocupata de acest lucru încât, cu doua ceasuri înainte de a muri – cum „arul îi mai crescuse în timpul bolii – porunci sa fie rasa în cap, iar parul să-i fie aruncat în foc, în fata ei. Copiii ei -având nefericirea a avea nişte plete de un roşu tot atât de aprins ca şi al ei, mamei lor îi era sila să-i privească. Desi avea o mulţime de ciudăţenii – datorate, în parte, sâmburelui de nebunie moştenit din familie, în parte, răsfăţului exagerat al soacrei sale, doamna de Luynes – doamna de Chevreuse avea şi multe calităţi: era inimoasa, blânda, destul de originala, fara însa a fi pretenţioasă, spunea adesea lucrurilor pe nume, ceea ce o făcea picanta, iar atunci când voia, ştia sa fie deosebit de amabila şi de binevoitoare. A fost singura persoana „silita” sa facă parte din Curtea imperiala. Totuşi, i-ar fi fost foarte uşor sa fie ceva mai rezervata. Exilările – cu excepţia a doua sau trei – prilejuite de răzbunări personale – nu cădeau de obicei decât pe capul celor cu gura prea mare sau de o ostilitate atât de făţişă, încât nimic nu-i mai putea tine frâu. Atunci urmau rugăminţile şi ploconirile. Doamna de Balbi a făcut însa excepţie de la aceasta regula. Exilata din Paris, dispreţuita pe fata de împărat, ea n-a îngăduit nimănui sa încerce nici cel mai mic demers, nici pentru a se explica, nici pentru a cere iertare. S-a dus foarte liniştită şi s-a instalat la Montauban, a trăit în cea mai deplina înţelegere cu autorităţile, evitând astfel şicanele pe care acestea i le-ar fi putut face şi a rămas în acel loc până la Restauraţie, cu tot atâta calm pe câta demnitate, suferind astfel mult mai putin din pricina exilului, decât persoanele care nu ştiau cum sa se mai agite ca să-i puna capăt, în acea perioada, m-au întrebat şi pe mine, multi, cum de nu fusesem exilata.

— Pentru ca, le-am răspuns, nici n-am alergat cu limba scoasa după aşa ceva, dar nici nu m-am speriat de exil!

Într-adevăr, casa mea era una dintre cele în care se vorbea liber. Primeam multa lume, cu tot felul de vederi Politice, dar eram la fel de politicoasa cu toţi. Părerile mele erau cunoscute, dar n-am comis prostia de a le trâmbita în gura mare. ai mai ales, nu puneam la cale nici un fel de intrigi cu nici un fel de conspiratori sau de agenţi plătiţi, meniţi sa tulbure liniştea şi ordinea, agenţi fata de care tata avea un dispreţ fara margini, pe care mi-l mărturisise adesea. Corpul diplomatic venea mereu în casa mea; contele Tolstoi şi contele de Nesselrode stăteau mai tot timpul la mine, la fel ca şi familia Semffts şi contele Metternich. După ce au fost încolţiţi de prinţii de Schwarzenberg, de Kurakin etc. Acest nou corp diplomatic s-a îndepărtat vădit de opoziţie şi a rămas fidel Curţii imperiale.

Manifestările slugarnice ale străinilor fata de noile mărimi ale tarii ne stârneau hohote de râs. Îmi aduc aminte ca bătrânul conte de Romanzow, cancelar al Rusiei, se scuza într-o seara în care era invitat la mine, ca întârziase fiindcă fusese reţinut de „monseniorul arhicancelar”. Pentru noi, cărora nu ne trecuse niciodată prin minte să-l numim pe acel om altfel decât Cambaceres, acel titlu ni se păru din cale-afară de straniu. Dar lucrurile începeau sa devina încetul cu încetul obişnuite si, daca Imperiul ar mai fi durat câţiva ani, probabil ca am fi adoptat şi noi acel titlu, aşa cum le adoptasem şi pe cele ale familiei imperiale.

Eu nu aveam relaţii directe cu Curtea, ci numai prin intermediul lui Fanny Dillon. Împăratul îşi asumase sarcina s-o mărite. Ea se ţinea scai de el, ca nu cumva să-şi uite aceasta promisiune. Felul naiv în care i-o amintea îl amuza grozav, desi numai la ea nu-i era mintea. Căsătoriile domnişoarelor de Beauharnais şi Tascher, cu marele duce de Bade şi cu printul domnitor de Aremberg, făcuseră să-i crească şi ei pretenţiile. S-ar fi resemnat totuşi sa se mărite şi cu printul Alphonse Pignatelli, fiul cel mai mic al familiei de Egmont. Nu stiu daca acest mariaj s-ar fi realizat, fapt e ca pretendentul a murit. După asta, împărateasa Josephine a început a-i vorbi, rând pe rând, despre printul Aldobrandini, care urma sa devina rege al Portugaliei, apoi despre ducele de Medina-Sidonia; fata trecu printr-un moment de nelinişte când se vorbi chiar şi despre printul de Neufchâtel. În sfârşit, în primăvara anului 1808, ea îmi mărturisi teama ca va fi silita sj se mărite cu printul Bernard de Saxa-Cobourg, care i se părea prea nemtotei.

Pe la jumătatea verii, doamna de Fitz-James se stinse în braţele mele, după o lunga zăcere, ca urmare a necazurilor pricinuite de soţul ei. Când văzu ca nu mai poate fi salvata, el regreta amar şi – cred – sincer, raul pe care i-l făcuse. Ultima ei rugăminte a fost sa am grija de mamă-sa, pe care am adus-o la Beauregard, împreuna cu Fanny. In aceeaşi zi, împărateasa sosea la Marsac. În ciuda doliului, a treia zi Fanny se duse la Saint-Cloud, de unde se întoarse disperata, împărateasa îi spusese foarte clar ca împăratul i-l sortise ca soţ pe generalul Bertrand. Căderea era mare şi ea o simţea mai bine ca oricare, plângea cu hohote, când iată ca Napoleon intra la împărăteasa. Ea cuteza să-i reproşeze ca o înşelase în nădejdile sale si, mâniindu-se din ce în ce, ajunse chiar să-i spună:

— Cum, sire, cu Bertrand? Cu Bertrand, maimuţa Papei? Aceste vorbe îi pecetluiră soarta, împăratul i-o taie scurt:

— Destul, Fanny! şi ieşi din apartament, împărateasa îi făgădui ca se va strădui să-l facă să-şi schimbe părerea. ai ei i se părea ca Bertrand era mult prea putin important pentru a se însura cu o ruda a împărătesei, la care aceasta ţinea foarte mult. Îi făgădui un răspuns, la sfârşitul săptămânii. Biata Fanny petrecu acel interval, plângând întruna. La data fixata, se reîntoarse la Saint-Cloud, hotărâtă să-l refuze pe Bertrand, fie ce-o fi. Se întoarse de acolo, acceptându-l pe Bertrand şi împăcată cu soarta care-o aştepta, împărateasa îi mărturisi ca avea planuri mari în legătură cu el, fluturându-i prin fata ochilor chiar şi un ducat. Seara fu extrem de ocupata, tot căutând un nume care să-i sune cât mai frumos la ureche, dar pe care, din păcate, nu 1-a mai găsit niciodată. Mi-am zis întotdeauna ca probabil aceasta fusese răzbunarea împăratului, Pentru acea nefericita porecla de „maimuţă Papei”, întrevederea avu loc la Beauregard. Cum doamna Dillon nu vru sa fie ^e fata, mi-am asumat aceasta sarcina. N-am văzut în viaţa ^ea o logodnica mai bosumflata şi mai împopoţonata, care aa se prezinte viitorului ei soţ. Generalul nu fu respins; la o Ur”â după moartea doamnei Fitz-James, doamna Dillon îşi conducea fiica la altar, cu o sila pe care nu încerca nici măcar sa şi-o ascundă. Căsătoria civila avu loc la mine, la Paris, iar nunta la Saint-Leu, la regina Olandei. Am fost şi eu invitata, dar am invocat nu stiu ce pretext şi nu m-am dus. ai acum, sa încercam să-l judecam just pe acest Bertrand. Era într-adevăr un om foarte mărginit, dar foarte cinstit. A fost un bărbat şi un ginere la fel de bun; ne-am înţeles întotdeauna cum nu se poate mai bine, cu el. S-a zis ca era un militar foarte priceput, împăratul era un foarte bun judecător şi-l preţuia, dar eu cred ca, de fapt, cel mai mare merit al lui era devotamentul orb şi fara margini. Plimbările lui Fanny Dillon la Saint-Cloud se făceau, bineînţeles, cu caii, cu trăsura şi cu oamenii mei. Într-o zi, când un furier al palatului îi indica unde sa traga, vizitiul meu îi spuse:

— După mine, n-ai decât sa ma aşezi unde vrei; putin îmi pasa, fiindcă nu venim niciodată aici de placere.

Asta îmi aducea aminte de vorbele unei santinele, rostite câţiva ani mai târziu, într-un moment în care Curtea era plina de suverani veniţi în vizita. Slujbaşul de serviciu, adresându-se unui vizitiu care se oprise în curtea de la Tuileries, îi striga:

— Hei, cară-te de-acolo! Daca stăpânul tau nu-i rege, nu poţi staţiona acolo!

Împăratului îi plăcu aceasta întâmplare, fiindcă printre regii care erau trataţi astfel erau şi unii adevăraţi.

L-am văzut adesea pe Napoleon, fie la spectacol, fie trecând cu trăsura, dar în apartamentele sale nu 1-am văzut decât de doua ori.

Oraşul Paris dădu un bal cu prilejul căsătoriei prinţesei de Bade. Împăratul tinu sa dea şi el unul la Tuileries, unde au fost invitate şi o mulţime de persoane care încă nu avuseseră cinstea de a fi prezentate la Curte. Câteva femei tinere, printre care ma număram şi eu, am primit invitaţii desi nu luasem parte la balul de la Primăria Parisului. Ţinurăm un mic consiliu de familie şi ajunserăm la concluzia ca trebuia sa ma duc. Se dansa în Galeria Dianei şi în Sala Mareşalilor. Oaspeţii erau poftiţi, fie în galerie, fie în sala, după culoarea invitaţiilor. Eu am fost îndreptata către Galeria Dianei. Curtea trecea, rând pe rând, dintr-o sala într-alta. Împărăteasa, printe-ele, doamnele de onoare, şambelanii, toţi foarte împodobiţi, ţineau după împărat care se aşeză pe un fel de estrada nregâtita dinainte. După ce asista la un soi de balet, împăratul coborî singur de pe estrada şi începu a face înconjurul salii, adresându-se exclusiv femeilor. Purta costumul imperial (la care a renunţat destul de repede), vesta, pantaloni de satin alb, pantofi albi cu rozete de aur, o haina de catifea rosie, gen Francisc I, brodata cu aur pe la toate cusăturile, iar pe deasupra spada scânteind de diamante. Ordinele şi medaliile erau şi ele doldora de diamante, iar pe cap purta o toca cu pene, înconjurata cu o panglica lata, bătută în diamante. Costumul în sine era frumos, dar nu pentru el care era scurt, gras şi dizgraţios prin mişcările bruşte pe care le făcea. Ca sa va spun adevărul, mi s-a părut groaznic; semăna leit cu regele de caro din cărţile de joc. Eram aşezată între doua femei pe care nu le cunoşteam, întrebând-o pe prima cum o cheama, aceasta îi răspunse ca era „fiica lui Foacier”. „Aha!” zise el şi trecu mai departe. Conform uzanţei, ma întreba şi pe mine cum ma cheama. I-am spus.

— Locuiţi Ia Beauregard?

— Da, sire.

— E un loc frumos, soţul dumneavoastră i-a ajutat pe multi dintre supuşii mei, dându-le de lucru şi aducând în felul acesta un serviciu important tarii. Sunt recunoscător tuturor oamenilor care dau de lucru muncitorilor. A fost în serviciul Angliei?

N-am apucat decât sa spun „da”, ca el a şi reluat:

— De fapt, n-a fost, fiindcă e savoiard, nu-i asa?

— Da, sire.

— Dar dumneavoastră, dumneavoastră sunteţi franţuzoaică, nu-i asa? De altfel aveţi unele drepturi la care nu se renunţa chiar atât de uşor.

M-am înclinat.

— Ce vârsta aveţi? I-am spus.

— Ai pe deasupra mai sunteţi şi sincera! Desi păreţi mult tânără.

M-am înclinat din nou. Făcu o jumătate de pas, apoi reîntorcându-se şi revenind lângă mine, îmi şopti pe un tori confidenţial:

— N-aveţi copii, nu-i asa? Aţiu bine ca nu e vina dumneavoastră, dar faceţi în aşa fel ca sa aveţi, credeţi-mă! Va dau un sfat bun!

Am rămas cam încurcata. M-a privit o secunda surâzând graţios, apoi a trecut la vecina mea.

— Numele dumneavoastră?

— Fata lui Foacier.

— Încă o fata a lui Foacier? Şi-şi continua drumul. Mi-e cu neputinţă sa redau dispreţul aristocratic cu care rostise acea fraza: „încă o fata a lui Foacier? Rostita de buzele imperiale. După ce a făcut înconjurul salii, împăratul s-a reîntors lângă împărăteasa şi toată ceata aceea plina de aurarii a plecat fara sa se amestece cu plebea. La noua seara, totul se isprăvise; invitaţii puteau sa rămână şi sa danseze, dar Curtea se retrăsese. I-am urmat exemplul, izbita de asemenea capricii imperiale. Văzusem şi alti monarhi, dar niciunul nu şi-a tratat cu atâta nepoliteţe invitaţii.

La multi ani după aceasta întâmplare, am asistat la un alt bal, dat cu prilejul botezului micului rege al Romei. Cred ca aceasta a fost ultima serbare imperiala. Fusese data la Tuileries, în sala de spectacole. Nu participa decât Curtea. Persoanele care nu fuseseră încă prezentate aveau invitaţii în loje. Eram vreo douăsprezece femei din opoziţie şi ne-am văzut silite sa recunoaştem ca totul era magnific. Era pentru prima oara când vedeam o serbare la care bărbaţii erau îmbrăcaţi în haine civile şi nu în uniforme. Uniformele fuseseră proscrise. Bătrânii noştri militari aveau un aer stânjenit, dar tinerii – şi mai ales domnul de Flahaut – rivalizau cu Archambault de Perigord. Femeile erau şi ele minunat împodobite, împăratul, urmat de alaiul sau, străbătu sala îndreptându-se către estrada din fund. Mergea înainte şi atât de repede, încât toţi ceilalţi, inclusiv împărăteasă, erau obligaţi sa alerge pentru a tine pasul cu el. Asta nărui orice demnitate şi gratie, dar acel fâsâit de mătăsuri, acei pasi alergători îi confereau ceva din măreţia unui cuceritor, care-i stătea bine. Părea într-adevăr stăpânul turor acelor minunăţii. Nu mai era stânjenit de costumul lui mperial; caci o simpla uniforma, fiind singurul militar în rea aceea de civili, îl făcea şi mai lesne de remarcat; vesmântul acela simplu spunea mult mai multe decât ar fi ous cele mai alese broderii din lume. Vru sa fie cât mai amabil şi mai politicos şi mi se păru într-adevăr mult mai delicat decât la celalalt bal. Împărăteasa Maria-Luiza era o femeie drăguţă, destul de tânără, dar cam prea rosie în obraz. TU ciuda toaletelor şi a bijuteriilor sale, avea o figura comuna, lipsita de personalitate. Urma un cadril dansat de prinţesele şi de doamnele de la Curte, din care multe îmi erau prietene. Am zărit-o şi pe prinţesa Borghese care mi s-a părut cea mai încântătoare femeie pe care am văzut-o vreodată, în viaţa mea; caci, în afara de o frumuseţe absolut desăvârşită, avea o înfăţişare atât de candida, un aer atât de virginal pe care-l putea râvni chiar şi cea mai tânără şi mai pura fata. Daca ar fi sa dam crezare bârfelor, se pare ca nimeni n-ar fi avut dreptul mai putin la un asemenea aer, decât ea.

Împăratului îi plăcea ca femeile pe care dorea sa le atragă la Curtea sa sa aibă ocazia sa vadă toată aceasta pompa. Din când în când, arunca priviri furişe către loje. A rămas vreme îndelungata sub loja mea, evident, în mod intenţionat, în concluzie, cu timpul intrase atât de mult „în lumea noastră”, încât ajunsese sa nu-i mai pese de ceea ce se petrecea în afara.