Capitolul VI Ducesa de Courlande.

Contesa Edmond de Perigord.         — Domnul de Talleyrand.         — Cardinalul Consalvi.         — Serbările date cu prilejul însurătorii împăratului.         — Unchiul meu, episcopul de Nancy, numit arhiepiscop al Florenţei.         — Trista urmare a acestei numiri.         — Rezistenta lui Alexis de Noailles.         — Brevetele de sublocotenent.         — Doamna de Caylus.         — Jules de Polignac.

Desi în anii care se scurseseră între aceste serbări, despre care am vorbit, cele doua societăţi – ale vechiului şi ale noului regim – fuseseră, cu dibăcie, separate, ele se întâlneau otusi acasă la ambasadori şi la oaspeţii străini, îmi amintesc astfel ca am văzut odată toată Curtea imperiala la un magnific bal dat de ducesa de Courlande. Aceasta se stabilise la Paris cu prilejul căsătoriei fiicei sale mai mici, cu contele Edmond de Perigord. Nu stiu daca pasiunea ducesei de Courlande pentru printul de Talleyrand a fost urmarea acestei căsătorii. Doamna Edmond, devenita un personaj aproape istoric sub numele de ducesa de Dino, fusese încă de copila de o frumuseţe neasemuita, deosebit de drăgălaşă şi de politicoasa; nici nu ieşise bine din copilărie şi începu a da dovada de o inteligenta sclipitoare. Avea toate calităţile, în afara de cea de a fi naturala. Desi era lipsita de acest farmec – poate cel mai mare al tinereţii – îmi plăcea foarte mult. Mama sa, ocupata cu propriile ei aventuri, o lăsase în grija unui bătrân profesor iezuit, care făcuse din ea o şcolăriţă disciplinata şi foarte instruita. Cerul o făcuse frumoasa şi spirituala, dar partea morala, educaţia practica şi exemplele îi lipsiseră cu desăvârşire sau, mai curând, tot ceea ce inteligenta ei precoce observase în juru-i nu era de natura să-i insufle idei sănătoase în ceea ce priveşte îndatoririle pe care le are de îndeplinit o femeie. Poate ca ar fi scăpat de primele capcane pe care ti le întinde viaţa, daca soţul ei s-ar fi dovedit un bărbat capabil, pe care ea să-l poată iubi şi stima. Dar acest lucru n-a fost cu putinţă, întrucât distanta dintre ei era mult prea mare. Insist asupra acestor reflecţii pentru ca sunt convinsa ca de oricâtă superioritate te-ai bucura în ochii lumii, felul cum te comporţi este aproape întotdeauna rezultatul circumstanţelor înconjurătoare. Cutare femeie, care a dat prilejul sa se vorbească atâta despre ea, ar fi fost – într-un alt mediu – o sotie fidela şi o mama desăvârşită. Cred cu tărie în educaţia şi în exemplul familiei. Când îţi petreci copilăria în nişte principii de o perfecta sănătate morala, rostite simplu, şi puse fara încetare în practica, se alcătuieşte în jurul unei tinere un fel de reţea a carei forţa ea n-o simte, dar care – cu timpul – devine un fel de a doua natura. E nevoie de un mare grad de perversitate pentru a încerca sa rupi aceasta reţea. Sa fim deci un pic mai indulgente cu cele care se lasa prada ispitelor, fiindcă n-au primit de copile o educaţie care sa le ferească de ele.

Ara rostit mai înainte numele domnului de Talleyrand, dar nu cutez sa vorbesc despre el. Nu voi încerca sa ponegresc un personaj care acum aparţine Istoriei; ea e cea mai în măsură sa puna într-un taler al balantei cusururile şi nedreptăţile omului în sine, iar în celalalt, serviciile pe care le-a adus ornul de Stat, şi sa le cântărească.

În toată aceasta mâzgăleală, în care ma amuz făcând să-mi treacă prin fata ochilor – aidoma unor umbre chinezeşti – fara nici o ordine sau continuitate, diferite amintiri care mi-au rămas întipărite în memorie, ma opresc cu mult mai multa placere la împrejurările care mi s-au părut demne de a fi relatate şi nu la cele care nu spun nimic. Personajele istorice nu intra în vederile mele, decât daca au fost în relaţii de amiciţie cu mine; sau daca am primit de la ele informaţii exacte pe care le-am putut verifica, în acea epoca, ma găseam exact în situaţia publicului, şi anume a publicului răuvoitor fata de printul de Benevent1; poate ca, mai târziu, voi avea totuşi prilejul sa vorbesc despre Talleyrand. Sa vedem cum vor evolua lucrurile.

Cardinalii, dispersaţi prin toată Franţa, primiră permisiunea sau mai curând ordinul de a veni la Paris în perioada căsătoriei împăratului cu arhiducesa Maria-Luiza2. Consalvi se afla şi el printre ei; trase la noi şi nu ne părăsi deloc în timpul scurtei sale şederi la Paris. Am rămas uluita de luciditatea şi de claritatea mintii sale, în timp ce ne explica o situaţie pe care religia o făcea sa fie atât de complexa. Dorea sincer puterea în interesul Bisericii, ca sa fie pe placul împăratului şi totuşi canoanele bisericeşti se opuneau atât de categoric la acest lucru la care el nu putea ajunge. Daca am

1 E vorba de Charles-Maurice de Talleyrand-Peiigord (1754 – 1838), prelat şi diplomat francez. Bucurându-sc de încrederea lui Napoleon, devine ministru de externe, dar, complotând ia răsturnarea împăratului, c dizgraţiat (1808). În 1814, constituie un guvern provizoriu, apoi îl cheama în Franţa pe Ludovic al XVIU-lca. RJin nou ministru de externe, semnează tratatul de la Paris şi intervine, cu abilitate, la Congresul de la Viena. În timpul Monarhici din Iulie a fost cinci ani (1830 – 1835) ambasador la Londra.

— Maria-Luiza de Habsburg-Lorena (1791 – 1847), fiica lui Francisc ai Il-lca, „Aparatul Germanici. S-a măritat în 1810 cu Napoleon şi a dat naştere unui băiat pfruia i s-a spus „regele Romei”. După moartea lui Napoleon, s-a măritat cu contcic cippcrg, apoi cu contcic de Bombcllcs.

Înţeles eu bine atunci, nu era vorba numai de felul cum fusese desfăcuta căsătoria cu Josephine, ci şi de situaţia personala a împăratului. El era excomunicat vitando, ceea ce nu-l împiedica sa se cunune religios şi un preot sa oficieze slujba căsătoriei. Atâta doar ca ceilalţi ecleziaşti n-aveau voie sa asiste. De asemenea, cardinalii erau gata sa ia parte la bal sau la orice alta serbare, dar banca rezervata lor, în biserica unde urma sa aibă loc ceremonia căsătoriei, ramase goala.

Cred ca daca acest lucru ar fi depins exclusiv de cardinalul Consalvi, el ar fi împăcat într-un fel lucrurile. Dar majoritatea colegilor sai erau mult mai putin rezonabili decât el. Pe de alta parte, situaţie de excomunicat vitando era atât de clar reglementata de regulile bisericeşti, încât nu exista, practic, nici o posibilitate de a o eluda, de îndată ce-ar fi fost invocata. La rândul lui, împăratul se mânie cumplit văzând banca somităţilor bisericeşti neocupata. Unii fura întemniţaţi în fortăreţe, alţii – printre care şi Consalvi – fura obligaţi sa se reîntoarcă în oraşele în care fuseseră exilaţi. Nu-mi mai aduc aminte daca după acest moment sau înainte li se interzisese sa poarte ciorapii şi calota rosie, din care pricina îşi atrăseseră porecla de „cardinalii negri”, care i-a deosebit de ceilalţi tot timpul cât au durat acele certuri politico-dogmatice.

Scurta şedere a cardinalului Consalvi la Paris a reînnodat şi mai strâns legăturile de prietenie ce existau între noi şi daca amintirile mele din copilărie fuseseră date peste cap, revazân-du-l pe cardinalul Maury, am fost în schimb, pur şi simplu, încântata de colegul lui. Desi n-am fost niciodată adepta regimului imperial, am fost întotdeauna de acord cu raţionamentele obiective şi imparţiale. aşa ca am fost profund impresionata să-l aud pe cardinalul Consalvi, pe el, omul persecutat, vorbind cu atâta blândeţe, lamentându-se din pricina situaţiei încurcate în care se găsea şi căutând, cu atâta buna-credinţă, mijloacele ca s-o evite. Avu o serie de discuţii cu ministrul cultelor; oferi mai multe soluţii ale căror amănunte le-am uitat, despre care ne-a vorbit ceasuri în sir, dar despre care împăratul nici n-a vrut sa audă. Publicul a rămas convins ca absenta cardinalilor a ţinut numai de faptul ca aceştia nu erau de acord cu divorţul împăratului, ceea ce, evident, era o greşeală.

N-am asistat nici la serbarea căsătoriei, după cum nu asistasem nici la cea a încoronării. Ma mândream cu lipsa mea de curiozitate, dar de fapt am descoperit ca nu ma dusesem din lene şi din comoditate. Deranjul mi se părea a fi mult mai mare decât placerea de a participa la asemenea sindrofii, iar relatarea lor în amănunt, de către cei care au luat parte, mi-a satisfăcut pe deplin curiozitatea; apoi am citit a doua zi, în jurnale, totul, stând liniştită în fotoliul meu şi felicitându-mă ca scăpasem de o asemenea corvoada. De la mine, de acasă, n-am văzut decât iluminaţia. A fost cea mai frumoasa pe care mi-a fost dat s-o vad vreodată, împăratul – care avea întotdeauna idei năstruşnice – porunci sa se înalte, din pânza, marele arc din Piaţa l'Etoile – aşa cum exista el astăzi – iar acest monument improvizat avu un efect nemaipomenit. Cred ca a fost primul exemplu – adoptat astăzi de toţi arhitecţii – de a vedea cum arata o construcţie înainte de a-i stabili precis forma. Arcul din l'Etoile a obţinut laudele pe care le merita.

Unchiul meu, episcopul din Nancy, a participat la conciliul episcopilor francezi, care a avut loc la Paris, cu scopul de a lamuri diferendele cu Papa, dar fara nici un rezultat. Unchiul meu se comporta aşa cum trebuia sa se comporte un episcop, luând totuşi – cu delicateţe – partea împăratului, lucru care-l încânta grozav pe Napoleon. Numai ca la putina vreme după asta, îi dădu o mâhnitoare dovada despre mulţumirea sa, numindu-l pe unchiul meu arhiepiscop al Florenţei. Omul făcuse o mulţime de lucruri bune la Nancy, unde se bucura de foarte mare consideraţie şi unde se simţea extrem de bine. A abandona o asemenea reşedinţa – unde se stabilise de multa vreme – ca sa ia în stăpânire, împotriva clerului şi a Papei, o dioceza italiana, era o adevărată calamitate, caci îşi atrăgea asupra capului diverse uri clericale, care nu iartă pe nimeni şi nimic. Sosi la Paris, disperat. Tata, care îl iubea mult, se necăji tot atât de tare ca şi el. Discutară îndelung si, după ce cântăriră inconvenientele – de a nu-i face pe plac împăratului s^u de a o rupe cu Biserica – ajunseră la concluzia ca nu-şi putea asuma singur o asemenea răspundere. Lui du Voisin, episcop în Nantes, şi lui Barral, arhiepiscop în Tours, li se promiseseră şi lor posturi de seama în Italia, tot atât de nedorite de clerul italian, ca şi cel de la Florenţa. Domnul du Voisin trecea drept unul dintre cei mai abili teologi, aşa ca era prelatul cel mai respectat din toată biserica galicana. Cei trei prelaţi se reuniră de câteva ori. Unchiul stătea la noi; într-o buna dimineaţa ne spuse ca du Voisin, după refuzul categoric al împăratului de a reveni asupra numirii colegului sau la Florenţa, plecase la Nantes; ca nu-i mai rămânea altceva de făcut decât sa se duca la Saint-Cloud, împreuna cu ministrul cultelor, ca să-i spună împăratului, cu gura lui, ca nu accepta acel post. Domnul de Barral' nu luase încă nici o hotărâre. Episcopul dădu porunca sa i se pregătească trăsura de călătorie pentru a se reîntoarce a treia zi la Nancy. Discuta îndelung, cu tata şi cu mine, recapitulând toate motivele care-l determinaseră sa ia acea hotărâre irevocabila. Se înapoie târziu. La masa, venind vorba despre pălăriile de pai, episcopul îmi spuse cu un surâs forţat:

— Nădăjduiesc, nepoata, ca ai sa ma rogi să-ţi cumpăr o mulţime de lucruri. Cred ca cele mai frumoase sunt în Toscana.

Tata şi cu mine am schimbat, surprinşi, o privire. Episcopul pleca într-adevăr, a doua zi în zori, spre Nancy, dar ca să-şi facă bagajele şi sa se duca la Florenţa. Am evitat orice explicaţie. Când un om conştiincios şi cu mult bun-simţ acţionează astfel, împotriva propriei sale voinţe, într-adevăr, nu mai ai nimic de spus. N-am aflat niciodată mai multe amănunte despre acest lucru, împăratul l-o fi ameninţat sau i-o fi făgăduit cine ştie ce? Cred ca niciuna, nici alta n-ar fi putut impresiona un om al cărui spirit era tot atât de distins pe cât de solida îi era judecata.

Reîntorcându-se de la Florenţa, în 1814, hotărârea luata se dovedise atât de nefasta, încât nu mai avea nici un rost sa mai revină asupra trecutului. De altfel, ea i-a şi grăbit moartea unchiului meu, caci ura partidului emigranţilor şi cea a preoţilor şi-au dat mâna pentru a-i amari tot restul vieţii bietului bătrân. ai în ciuda stimei deosebite de care se bucura la Nancy, unde se reîntorsese, necazurile îndurate la Florenţa 1-au umplut de atâta fiere, încât n-a mai rezistat şi a murit. Daca ar fi rămas la Nancy, niciuna dintre jignirile care 1-au amărât atâta n-ar fi avut loc, iar el ar fi găsit în Papa un protector şi nu un duşman ofensat care dorea sa se răzbune. Dar a te împotrivi voinţei împăratului, oricât de plauzibil ar fi fost motivul, ar fi fost în vremea aceea nebunie curata.

Alexis de Noailles primise un brevet de sublocotenent ca sa intre în armata; dar el declara, sus şi tare, ca nu voia sa devina ofiţer; împăratul insista, dar el rezista, îl arestară şi-l varară la închisoare, dar el o tinu pe a lui şi nu ceda. Împăratul ţinea să-l trimită la Charenton. Ai lui obţinură, cu mare greutate, sa rămână la Vincennes. În sfârşit, neputându-i înfrânge îndărătnicia şi temându-se, poate, ca aceasta nebunie sa nu devina contagioasa, împăratul îl scoase din temniţă, poruncindu-i sa părăsească Imperiul, unde n-avea nevoie de acel „conspirator de sacristie”. ai mulţumit de aceasta porecla ironica, îi deschise larg porţile închisorii şi i le zăvori pe cele ale patriei. Tânărul de Noailles a fost singura persoana – după câte stiu eu – care a rezistat în fata împăratului, după cum doamna de Chevreuse a fost singura care a fost silita sa ocupe un loc la Curtea imperiala.

Alexis de Noailles n-a fost însa singurul care a primit brevetul de sublocotenent; odată cu al lui au mai fost trimise o duzina altor tineri ale căror familii, aflate în opoziţie, erau cele mai îndârjite. Aceste brevete fuseseră expediate după un bal costumat dat de doamna de Cayla, un bal de un fast şi de o măreţie nemaipomenite, dat special ca sa ajungă la urechile împăratului. Acesta voia ca persoanele care nu-l simpatizau sa vegeteze în linişte şi pace; de îndată ce cutezau sa se remarce în vreun fel, trebuiau – vrând, nevrând – sa facă parte din guvernul lui, fiindcă Napoleon nu admitea nici un fel de distincţie care sa nu se datoreze lui.

De altfel, se văzu ca apreciase foarte bine lucrurile fiindcă – cu excepţia lui Alexis – toţi acei sublocotenenţi finiţi peste noapte deveniră, cu timpul, cei mai zeloşi SUsţinători ai coroanei imperiale. Nu stiu daca, în epoca aceea, doamna de Cayla era prietena intima cu ducele de Rovigo, aşa cum s-a constatat mai apoi din nemaipomenita asemănare a fiului ei, cu el. După ce s-a dat în spectacol, în mod public, cu Ludovic al XVIII-lea, s-au ţesut, pe seama ei, sute de istorii scandaloase. Eu, personal, nu le-am crezut; era totuşi o persoana agreabila, atât cât putea fi o femeie care avea un ten groaznic, dar care era foarte spirituala şi deosebit de dornica sa placa. O ducea foarte prost cu bărbatul ei – o fiinţă mai mult decât bizara – dar era plina de tandreţe şi de grija fata de soacra ei care o adora.

Daca mi-ar fi cerut cineva relaţii despre ea în acea epoca, as fi înfăţişat-o ca pe o femeie cu o comportare foarte la locul ei, poate făcând un pic pe mironosiţa şi afişând o mare cucernicie, îmi amintesc ca odată, când dansase cadril de lasata-secului, ceru sa fie înlocuita în sâmbăta următoare, când se dansa din nou, desi niciuna dintre celelalte şapte femei nu se sfii să-l danseze. Doamna de Caylus avea mare grija de cucoanele bătrâne din societatea soacrei sale, de episcopi şi de oamenii Bisericii. Noi credeam ca o face din convingere; dar, mai târziu, a dovedit ca o făcea doar din nevoia de intriga şi din dorinţa de a fi ridicata în slavi. Postea cu ostentaţie, ceea ce era de mare mirare în timpul Imperiului. Putini oameni afişau pe atunci astfel de practici, când balurile aveau loc, fara nici o jena, chiar şi în primele doua săptămâni ale postului Paştelui, dar încetau imediat după asta. Îmi amintesc ca domnul conte de Palfy, având neinspirata idee de a da un bal în Vinerea mare, n-au venit decât doua femei şi acelea de la Curtea imperiala. Asta îmi aduce aminte de convertirea lui Jules de Polignac. N-am crezut niciodată în sinceritatea cucerniciei sale şi iată de ce.

Exista la Lyon o moştenitoare bogata, a carei mama era sub totala influenta a preoţilor ce se opuneau Concordatului. Aceştia au aranjat ca fata sa se mărite cu Alexis de Noailles, pe atunci corifeul acestei popimi. Tânărul se duse deci la Lyon ca sa discute amănuntele si, într-o săptămână, reuşi sa se facă atât de antipatizat şi de mama şi de fata, încât nu mai fu vorba de nici o căsătorie.

Jules de Polignac, întemniţat la Vincennes, prin deosebita bunăvoinţa a împăratului – caci desi fusese condamnat doar la trei ani, termenul trecuse de mult – tot nădăjduia sa iasă din puşcărie. Adrien de Montmorency îşi îngrijea într-un mod cât se poate de amical prizonierii încredinţaţi lui, la Vincennes.

Într-o seara, se vorbi la mine despre ruperea căsătoriei lui Alexis de Noailles.

— Drace, zise Adrien, tocmai i-am istorisit treaba asta lui Jules. I-am spus ca, daca s-ar dovedi un bun catolic, am putea aranja căsătoria asta, în favoarea lui!

Nici n-au trecut bine opt zile şi am şi aflat ca Jules devenise deosebit de evlavios. Renunţase la distracţiile foarte putin ortodoxe pe care le practicase până atunci şi-şi schimbase prietenii, în sfârşit, sentimentele şi obiceiurile sale suferiră o asemenea transformare, încât duhovnicul sau – pe care şi-l alesese dintre preoţii cei mai binevazuti – putu spune coreligionarilor sai ca domnul de Polignac era omul care le mergea la inima. Imediat începură tratativele pentru căsătorie, tratative care erau acum destul de avansate pentru a fi aproape siguri de succesul lor, de îndată ce tânărul ar fi ieşit de la Vincennes; dar împăratul puse piciorul în prag şi o mărita pe bogata moştenitoare cu domnul de Marbeuf.

Începând din acea epoca, pe Napoleon îl apuca fantezia sa mărite – după bunul lui plac – toate fetele care aveau o zestre mai mare de cincizeci de mii de franci. Aceasta inchiziţie privind diversele familii a contribuit şi ea la nepopularitatea sa. Admitea totuşi şi o oarecare rezistenta. Domnul de Alligre era şambelan; împăratul îi ceru fata ca sa i-o dea de nevasta domnului de Caulaincourt; omul se prefăcu a accepta Propunerea, cu bucurie. Dar, peste câteva zile, veni să-i spună, cu un aer mâhnit, ca domnişoara de Alligre simţea o sila de neînvins fata de persoana ducelui de Vincennes. Împăratul nu ^i insista. Domnul de Alligre se crezu salvat, dar aflând la Putina vreme după asta ca domnul de Faudoas, fratele ducesei „e Rovigo, fusese propus drept ginere, zori în opt zile Măritişul fetei sale cu domnul de Pomereu, sub pretextul ca-l Preferase dintre toţi pretendenţii, împăratul fu supărat o vreme pe domnul de Alligre, dar acesta, pretextând ca nu avea nici o vina, o făcu pe nevinovatul.

Cât despre Jules, el pastra o aura de sfinţenie pe care n-o putu exploata decât în timpul Restauraţiei, caci a rămas prizonier până în 1814.