Capitolul IV Generalul de Boigne se stabileşte în Savoia.

Cardinalul Maury.         — Doamna de Stae'l.         — Aedere la Aix.         — Benjamin Constant.         — Dineu la Chambery.         — Coppet.         — Domnul Rocca.

În timpul celor zece ani ai Imperiului viaţa mea a fost atât de monotona şi am luat atât. De putin parte la marile evenimente, încât n-am nici un fel de indicii pentru a determina unele lucruri. aşa ca ma voi mulţumi sa relatez, la nimereala şi fara a tine seama de date, diversele amintiri din acea vreme care au legătură cu personajele mai importante sau care vor zugravi moravurile lumii în mijlocul căreia trăiam.

Domnul de Boigne se apucase să-şi construiască o casa în Savoia1, unde cumpărase un teren, începuse prin a petrece, în acel loc, mai întâi câteva săptămâni în fiecare vara; pe urma, ramase câteva luni. În sfârşit, sedus de respectul de care se bucura în acel loc, datorita averii sale, îşi fixa reşedinţa acolo şi deveni binefăcătorul ţinutului. Cum Beauregard era o reşedinţă mult prea mare ca sa mi-o lase mie, o vându printului Aldobradini'Borghese, iar eu a trebuit să-mi mut larii ai penaţii într-un mic conac situat în satul Châtenay, aproape de Sceaux. Casa era într-un fel celebra, fiindcă în ea se născuse Voltaire. Aceasta mutare avu loc în 1812.

Am mai vorbit despre legăturile mele de prietenie cu cardinalul Maury. Îşi precedase înapoierea sa în Franta de o ' E vorba de Buissonrond, aproape de Savoia. 187 scrisoare foarte slugarnica, adresata împăratului; Napoleon porunci sa fie publicata. De îndată ce cardinalul sosi la Paris, tata veni să-l vadă şi-l pofti la masa, la mine, la Beauregard. El accepta cu graba si, în duminica următoare, văzurăm coborând dintr-o imensa berlina italiana şapte persoane: fratele cardinalului, nepoţii, nepoatele, un abate, ma rog, tot neamul. Mai avu şi tupeul să-mi spună, cu candoare, ca voise sa facă economie în ceea ce privea masa de la hanul unde trăsese, aşa că-i adusese pe toţi ai sai. Păstrasem o amintire plăcută despre modul în care ma răsfăţase în copilărie; nu va pot spune cât am fost de dezamăgită, vazându-l astfel. Figura, tonul, limbajul, toate erau pe aceeaşi măsură şi ar fi şocat până şi pe un caporal de infanterie. Istorisea nişte lucruri, ca te înroşeai până în vârful urechilor, îmi aduc aminte ca, în timpul acelei mese, ne-a istorisit, printre altele, o întâmplare petrecuta în dioceza sa din Montefiascone. Scena avea loc într-o mănăstire; călugăriţele, duhovnicul lor, un mare vicar trimis sa cerceteze plângerile acestora, toţi se exprimau într-un limbaj care s-ar fi potrivit mai curând soldaţilor dintr-un corp de garda şi nu unui mare cardinal. Am fost grozav de mirata să-l vad atât de mult schimbat; la fel de miraţi au fost şi părinţii mei. Era cu totul alt om când îl cunoscusem noi, la Roma, desi nici pe atunci nu prea strălucea în privinţa manierelor. Fratele sau ne-a mărturisit ca se schimbase astfel în urma unei boli foarte grave de care suferise.

Lăcomia şi avariţia sa deveniră repede tinta tuturor ironiilor celor din jur, aşa încât cardinalul a dus la Paris o viaţă ruşinoasă şi ridiculizata fara mila. Aceasta avariţie sordida era împinsa până la un asemenea punct, încât atunci când îşi părăsea odaia închiriata, pentru a se duce la arhiepiscop, mai zgribulea încă trei ceasuri, clănţănind din dinţi, aşteptând ca cenuşa din singura soba aflata acolo sa se răcească şi s-o ia cu sine, nevoind – zicea el – să-l lase pe proprietar sa profite de ea.

Într-o zi, în timp ce ieşea din odaie împreuna cu tata, la jumătatea scării se opri, spunând:

— Sa ne întoarcem! M-am luat cu vorba şi am uitat sa fac ceea ce fac de obicei când plec de acasă!

Intrară în odaie; tata îl văzu scoţând o oliţă cu supa din soba şi vârând-o într-un dulap pe care-l încuie bine cu cheia.

— Vezi, dragul meu, ori de câte ori plec de acasă îmi încui în dulap oala cu supa. Ticăloşii ăştia ar fi în stare să-mi înfulece supa şi să-mi puna în locul ei apa chioara.

Am vorbit despre aceste doua lucruri pentru ca tata a fost martor le ele, dar – din nefericire – întreaga sa viaţă era plina numai de astfel de întâmplări. Toată lumea observase ca atunci când nu era invitat la masa, înfuleca doar prăjiturele pe care le şterpelea de pe mese, în casele în care era poftit. Odată însa aşezat la masa altuia, mânca cu atâta lăcomie, încât pur şi simplu te scârbea. E trist sa te gândeşti ca un om care a jucat un rol de seama în viaţa publica şi care avea o minte deosebit de ascuţită, a putut ajunge, datorita unor vicii dezgustătoare, într-o asemenea stare.

La început, venea destul de des pe la mine. Voia să-l convingă pe tata sa intre în guvernul împăratului, aşa ca discutau deseori despre avantajele şi dezavantajele regimului imperial, în ziua în care apăru în Monitor decretul privind închisorile Statului, tata îi spuse ca astfel de legi ar fi trebuit discutate în mod public.

— Ei, asta-i! Strigase cardinalul. Daca le-ar fi publicat şi comentat, n-ar mai fi apărut nici peste trei luni!

— Cam aşa gândeam şi eu, dar n-am cutezat s-o spun, zise tata.

Discuţia avu loc fata de o mulţime de oameni. Cardinalul se simţi foarte stânjenit ca nu cumva sa se fi compromis. aşa ca, începând din ziua aceea, veni din ce în ce mai rar pe la mine, până ce înceta cu totul vizitele.

Ma duceam destul de des în Savoia. La prima mea vizita, m-am oprit la Lyon. Domnul d'Herbouville era prefectul oraşului, deci un motiv în plus sa stau câteva zile acolo. Locuiam la hotelul „Europa” unde ajungeam foarte târziu. A doua zi dimineaţa, valetul de la hotel îmi spuse ca doamna de Stae'l era în hotel şi întreba daca puteam s-o primesc.

— Sigur ca da, as fi chiar încântata sa poftească!

După cinci minute, musafira intra în odaia mea urmata de Talma1, Benjamin Constant2, Mathieu de Montmorency3 sj Schlegel4. Eram încă foarte tânără; toate acele celebrităţi şi acel cortegiu ciudat, la început, îmi impuseră grozav. Dar doamna de Stae'l ma ajuta imediat sa ma simt în largul meu. Trebuia sa fac câteva drumuri ca sa vad şi eu Lyonul; ea ma asigura ca era un oraş foarte urât, aşezat între doua râuri frumoase, ca, aflând acest lucru, eram destul de isteaţă să-mi închipui cum arata şi încă atât de bine ca şi cum 1-as fi bătut în sus şi în jos, opt zile în sir. Ramase toată dimineaţa în odaia mea, unde primi diverse vizite, vrăjindu-mă cu discuţia ei strălucitoare. Am uitat şi de prefect, şi de prefectura şi am luat masa împreuna cu ea. Seara, ne-am dus să-l vedem pe marele actor Talmă în Manlius, unde juca mai mult pentru ea decât pentru public, răsplătit din belşug de admiraţia excesiva pe care nu se sfia deloc sa i-o arate. Ieşind de la teatru, doamna de Stae'l se urca în trăsură, pentru a se reîntoarce la Coppet. Fugise din exil, cu riscul de a îndura tot ce putea fi mai rau, numai ca sa asiste la o reprezentaţie a acelui mare actor. aşa am făcut cunoştinţă cu acea apariţie meteorica ce mi-a sucit capul de prima oara când am văzut-o. La început, mi s-a părut urâta şi ridicola. O mutra grosolana, fara urma de prospeţime, cu parul alandala, despre care ea spunea ca ar fi „aranjat”, adică – cu alte cuvinte – nepieptănat; fara fişiu, numai cu o tunica de muselina alba, foarte decoltata, cu braţele şi cu

1 Frantois Joseph Talmă (1763 – 1826), tragedian francez, actorul preferat al Iui Napoleon. Preocupat sa transpună realitatea pe scena, a folosit tonul natural, renunţând la emfaza tragica de până atunci.

2 Constant de Rebecque (Benjamin) (1767 – 1830), om politic şi scriitor francez, influent în partidul liberal sub Restauraţie, iubitul doamnei de Stae'l. A devenit celebru prin romanul sau psihologic Adolphe (1816).

3 Membru al uncia dintre cele mai vechi familii din Franţa (sec. XII), din care au făcut parte nenumăraţi duci, conetabili ai tarii, mareşali ctc.

4 August Wilhelm von Schlegel (1767 – 1845), scriitor german de prestigiu, prieten cu doamna de Stae'l, a cărui influenta se simte în cartea acesteia intitulata Despre Germania.

Erii goi, fara val, fara sal, fara eşarfa: toate astea făceau ca U aritia ei sa fie într-adevăr ciudata, într-o camera de hotel, la fa prânzului. Ţinea în mâna o crenguţă cu frunze verzi, pe care tot răsucea între degete. Bănuiesc ca avea menirea de a-i „coate în evidenta frumuseţea mâinii şi de a-i completa, într-un fcbizarul ei costum. După un ceas, eram ca vrăjită si, în Hmpul discuţiei însufleţite pe care o purta cu Talmă, cercetându-i cu atenţie chipul, m-a surprins până şi pe mine faptul ca mi s-a părut aproape frumoasa. Nu stiu daca mi-a ghicit impresiile, dar a fost tot timpul cu mine buna, amabila, fermecătoare, în anul următor, am întâlnit-o la Îix, în Savoia, unde ma dusesem la bai împreuna cu doamna Recamier. Pretextând ca vine s-o vadă pe aceasta doamna, calcase pentru a doua oara consemnul, fugind din exilul de la Coppet şi sosind la Aix. Am fost martora oculara a unor scene deplorabile între doua fiinţe cărora Cel-de-Sus le hărăzise mai mult spirit decât dăduse vreodată altor muritori – caci îşi făceau nişte şicane cumplite una alteia. Ma refer la legăturile ce existau de multa vreme între doamna de Stae'l şi Benjamin Constant. Doamna de Stae'l îl iubea pentru inteligenta şi talentul lui, dar asta n-o împiedica sa mai aibă şi alte preferinţe trecătoare, în astfel de situaţii, sigur ca Benjamin Constant se supără. Atunci ea se reîntorcea la el, mai îndrăgostită ca niciodată si, după câteva scene cumplite, cei doi se împăcau. El trăsese multa vreme nădejdea ca doamna de Stae'l îl va lua de bărbat. Dar, având în vedere vanitatea şi interesul ei – care erau tot atât de puternice ca şi sentimentele sale – îl refuza cu încăpăţânare. Dorea să-l aibă sclav, în urma carului ei şi nu sa se înhame ea la carul lui. De altfel, ţinea mult prea mult la titluri şi la situaţia ei sociala, pentru a-şi schimba numele de Stael-Holstein cu cel de Constant. Nici o alta persoana n-a fost atât de mult sclava celor mai ridicole idei aristocratice cum a fost foarte liberala doamna de Stae'l.

Într-o călătorie pe care Benjamin a făcut-o în Germania, a cunoscut-o pe contesa de Magnoz, născută contesa de Hardenberg. Contesa s-a îndrăgostit de el şi a vrut să-l ia de bărbat. Cred ca dorinţa de a-i demonstra doamnei de Stae'l ca o aristocrata era bucuroasa să-l ia de bărbat 1-a făcut sa accepte. Când doamna de Stael afla de acest plan, îi făcu o asemenea scena, încât bietul om nu cuteza să-i mărturisească pasul pe care-l şi făcuse. Fiindcă se însurase totuşi, în secret iar sotia sa venise cu el la Lyon. Acolo, proaspătă doamna Constant sorbi o gura din nu stiu ce drog care-i provoca nişte vărsături cumplite, declarând ca se va otrăvi de-adevăratelea daca bărbatul ei nu va renunţa la doamna de Stael, spunându-i verde în fata ca se însurase. Pe de alta parte, doamna de Stael îl ameninţă ca, daca se va însura, îşi va înfige pumnalul în piept.

Cam asta era situaţia când Benjamin Constant şi doamna de Stael se întâlniră la Aix, având-o ca mediatoare pe doamna Recamier. Dimineţile asistam la nişte scene cumplite, pline de reproşuri, de imprecaţii şi de crize de nervi. Asta era o fărâmă din secretul comediei. Mâncam împreuna cum e obiceiul când te duci la bai. Încet, încet, în timpul mesei, părţile beligerante se calmau. Un cuvânt plin de strălucire aducea după sine altul. Placerea pe care-o simţeau cei doi sa se înfrunte, din punct de vedere spiritual, era mai presus de orice, şi seara se încheia într-un mod fermecător, pentru a o lua de la capăt dimineaţa, cu nervii şi cu invectivele.

Până la urma, tratatul fu în sfârşit semnat: doamna de Stael avea să-i scrie doamnei Constant, recunoscând astfel căsătoria, care urma sa devina publica la trei luni după plecarea ei în America, unde avea într-adevăr intenţia sa plece. Aceasta concesie a inimii făcută vanităţii nu m-a impresionat deloc. Benjamin, tot ascultându-i ţipetele şi reproşurile, se simţi jignit. Până la urma, doamna de Stael nu mai pleca şi căsătoria fu, în sfârşit, recunoscuta, dar destul de târziu. Cred ca doamna de Stael dorea să-şi păstreze unica distracţie pe care i-o furnizau discuţiile cu inteligentul ei prieten, nutrind poate dorinţa de a-l lua cu ea în America. Sau poate ca se gândise şi la posibilitatea de a se mărita cu el, odată ajunşi dincolo de Ocean, cu atât mai mult cu cât însurătoarea lui cu alta îi era, în acea epoca, de nesuportat. Adevărul e ca între ei exista o legătură mult prea concreta: un Opjl care era leit taică-său. Îmi amintesc de una din zilele celea. Ne-am dus cu toţii sa luam masa la domnul de Boigne, ia guissonrond, aproape de Chambery. Soţul meu poftise la masa tot ce era mai distins în oraş, deci şi pe prefect. Eram, cu totul, treizeci de persoane. Doamna de Stael stătea alături de stăpânul casei, prefectul vizavi, alături de mine. La un moment dat, ea îl întreba, peste masa, ce devenise un oarecare bărbat care fusese subprefect. Acesta îi răspunse ca ajunsese prefect şi ca era un om foarte respectat.

— Îmi pare bine, fiindcă era un băiat de treaba, în general, adăugă ea neglijent, m-am descurcat întotdeauna cu aceasta tagma de slujbaşi!

L-am văzut pe prefect înroşindu-se, apoi pălind brusc. Am simţit cum îmi bate inima până în gât. Doamna de Stael nu păru să-şi dea seama de gafa comisa, si, în fond, cred ca nici nu urmărise aşa ceva. Am consemnat aceasta întâmplare, numai pentru a da prilejul cititorului sa observe bizara anomalie a acestui spirit ieşit din comun, ce se dovedea a fi complet lipsit de tact. Îmi amintesc chiar ca odată, de fata cu domnul de Boigne şi cu o mulţime de lume, m-a întrebat daca socoteam ca era posibil ca o femeie sa fie cinstita, când nu avea nimic comun cu bărbatul ei, când nu nutrea nici măcar o fărâmă de simpatie fata de el, insistând asupra acestui lucru, cu atâta lipsa de tact, încât m-a pus într-una din cele mai cumplite situaţii. Alta data, am văzut-o ţinând-o de sa pe doamna de -Caumont, în fata a douăzeci de persoane, şi continuând, de fata cu toată lumea aceea, o discuţie începuta mai înainte, prin care susţinea ca o femeie – care nu era pura şi casta – nu putea fi o mama buna. Biata doamna de Caumont trecea prin chinurile iadului. Sigur ca doamna de Stael ar fi fost dezolata daca ar fi băgat de seama; dar ea se lăsase prea nuilt târâta de puterea argumentelor sale ca sa mai poată vedea ceva. Sigur ca va veţi întreba cum de uitase de propria-i comportare? Nu, nu uitase, dar ea se vedea pe sine ca pe o „inta aparte, căreia geniul îi îngăduia fapte de nescuzat Muritorilor de rând. Aceasta lipsa de înţelegere fata de sentimentele altora, i-a creat o mulţime de duşmanii pe care nu le merita.

Dar sa revin la masa de la Buissonrond; ajunsesem la cel de al doilea fel, totul decurgea aşa cum decurge la toate mesele plicticoase, spre marele necaz al mesenilor provinciali, când Elzear de Sabran, văzând dezamăgirea acestora, o întreba pe doamna de Stael, care se afla la celalalt capăt al mesei, daca ea socotea ca legile civile ale lui Romulus şi-ar fi păstrat multa vreme puterea, la Roma, fara legile religioase ale lui Numa. Ea ridica încep capul, înţelese aluzia, răspunse la întrebare printr-o gluma si, pornind de la acest lucru, deveni atât de strălucitoare şi de amabila cum n-o mai văzusem niciodată. Eram cu toţii încântaţi, dar parca nimeni nu părea mai încântat decât prefectul, domnul Finot, şi el om de spirit. Nu peste mult, cineva îi aduse acestuia o scrisoare foarte urgenta. El o citi şi o vârî în buzunar. După-masă, ma lua deoparte şi mi-o arata; era ordinul de a o aduce înapoi pe doamna de Stael, cu jandarmii, din post în post, chiar în clipa în care primea scrisoarea. L-am conjurat sa nu facă acest lucru în casa mea. El ma asigura ca nu avea intenţia, adăugând cu oarecare amărăciune:

— Nu vreau să-şi schimbe părerea despre „slujbaşii din tagma mea”.

Mi-am asumat sarcina să-i spun doamnei de Stael ca era vremea sa se reîntoarcă la Coppet, iar el se mulţumi sa poruncească surugiilor sa nu-i dea cai de schimb decât pentru Coppet, cu atât mai mult cu cât doamna de Stael ar fi dorit sa dea o fuga şi până la Milano.

Ne-am urcat – pentru a ne reîntoarce la Aix – în berlina doamnei de Stael, ea, doamna Recamier, Benjamin Constant, Adrien de Montmorency, Albertine de Stael şi eu. Pe drum, ne-a prins o furtuna groaznica. Noaptea era ca de smoala şi surugiii încurcară drumul; până la Aix, în loc de un ceas şi jumătate, am făcut cinci. Când am ajuns, toţi erau neliniştiţi; o parte dintre ai noştri, care se înapoiaseră cu caleasca mea, sosiseră de trei ceasuri. Din pricina orei târzii şi a emoţiei era cât pe-aci sa nu fim recunoscuţi, în caleasca, nimeni nu şi-a jat seama cum trece timpul. Discuţia începuse – îmi aduc bine arninte – încă de pe aleea din Buissonrond, despre Scrisorile domnişoarei de l'Espinasse, care tocmai apăruseră, şi doamna fa Stae'l ne vrăjise pe toţi; secondata de Benjamin Constant, ne ţinuse pe toţi sub vraja cuvintelor ei, încât nimănui nu-i dăduse prin minte sa se uite pe geam, afara. A treia zi, pleca cu noaptea în cap, la Coppet, într-o stare de dezolare şi de prostraţie, ca şi cum ar fi fost o biata femeie oarecare.

După asta, m-am dus destul de des la Coppet; îmi plăcea grozav de mult acolo, cu atât mai mult cu cât eram teribil de răsfăţată. Doamna de Stae'l ştia că-mi plăcea sa înfrunt pericolele exilului ei şi se amuza determinându-mă sa sporovăiesc despre societatea din Paris, unde era tot timpul prezenta cu inima.

Viaţa la Coppet era ciudata. Părea pe cât de trândava, pe-atât de alandala. Nimeni nu ştia unde trebuia sa se duca, ce sa facă, cu cine sa se întâlnească. Nu se fixa nimic dinainte, în nici un ceas al zilei. Toate camerele erau vraişte. Daca începea o discuţie într-o odaie, indiferent a cui ar fi fost ea, apoi acea discuţie putea tine câteva ceasuri sau câteva zile fara ca cel ce locuia acolo sa cuteze s-o întrerupă. A discuta, părea lucrul cel mai important pentru toată lumea. ai cu toate astea, toate persoanele de la Coppet aveau ocupaţii serioase, iar marele număr de lucrări ieşite de sub pana lor dovedesc acest lucru. Doamna de Stae'l lucra mult, dar numai când nu avea nimic altceva mai bun de făcut; din păcate, se lasa întotdeauna sedusa chiar şi de cele mei mărunte distracţii. In plăcea sa joace diverse roluri de comedie, sa meargă calare, sa se plimbe pe jos, sa poftească lume la ea, dar mai presus de orice, îl plăcea sa stea de vorba. N-avea un loc anume pentru scris. O mica trusa de marochin verde, pe care şi-o aşeza pe genunchi sau pe care o cara după sine din odaie în odaie, conţinea şi lucrările şi corespondenta. De multe ori scria ^conjurata de mai multe persoane, într-un cuvânt, singurul 'Ucru de care se temea era singurătatea. E uimitor cât de sensibile sunt, la un astfel de lucru, tocmai geniile cele mai Puternice şi cât de mult se lasa ele dominate de singurătate.

Doamna de Stael, lordul Byron, Chateaubriand sunt exemple izbitoare în acest sens şi tocmai ca sa scape de plictiseala şi-au ratat viaţa, când, dimpotrivă, ar fi vrut sa întoarcă lumea pe dos.

Copiii doamnei de Stael creşteau şi ei în mijlocul acestei vieţi ciudate. Participau totuşi destul de putin la ea, din moment ce aveau vreme sa înveţe temeinic, fiindcă aceşti copii vorbeau, în mod curent, mai multe limbi, se pricepeau la muzica, ştiau sa deseneze şi aveau cunoştinţe multiple şi profunde despre literatura întregii Europe, în rest, nu făceau decât ceea ce le plăcea. Albertine, de pilda, se ocupa îndeaproape de literatura germana şi engleza, foarte putin de muzica şi deloc de desen, în ceea ce priveşte cusutul, sunt gata sa pun rămăşag ca n-ai fi găsit un ac în tot castelul Coppet. Auguste, mai putin rafinat decât sora sa, avea preocupări literare şi era extrem de talentat la muzica. Albert – pe care doamna de Stael îl poreclise ea însăşi „un Lovelace de tara” – desena minunat, dar era oaia neagra a familiei, prin prostia de care dădea adesea dovada. De altfel a şi murit într-un duel, în 1813, în Suedia. Doamna de Stael îşi judeca pruncii de la înălţimea spiritului ei, marea ei slăbiciune fiind Albertine. Fetiţa părea deosebit de naiva şi de simpla, în ciuda expresiilor pretenţioase pe care le folosea încă de când era foarte mica. Îmi aduc aminte ca, o data, mustrata de mama ei, lucru ce nu se prea întâmpla, ea izbucni în lacrimi.

— Ce ai, Albertine? De ce plângi?

— Vai, spuse ea, ma socoteam fericita şi iată ca am o prăpastie în suflet!

Avea unsprezece ani şi vorbea în ceea ce numeam eu „genul Coppet”. Asemenea exagerări erau atât de specifice limbii din ţinutul respectiv, încât cine trăia acolo, vrând, nevrând şi le însuşea. Tot la Coppet a început, la un moment dat, sa se facă abuz de cuvântul „talent”. Toată lumea era ocupata, fiecare cu „talentul” lui, ba chiar şi într-o oarecare măsură, şi cu cele ale altora. Auzeai de pilda: „Acest lucru nu e pe măsură talentului dumitale”; „Acest lucru se potriveşte cu talentul meu”; „Ar trebui sa te consacri talentului durnitale”; „Mi-am încercat şi eu talentul etc., etc.”, fraze care îţi răsunau în urechi cam de douăzeci de ori într-un ceas.

Ultima oara când am văzut-o pe doamna de Stael în glvetia, situaţia ei devenise foarte încurcata. După ce a oferit oraşului Geneva spectacolul unor scene deplorabile datorate unei pasiuni pentru un foarte frumos american, domnul O'Brien, ea se retrase din nou la Coppet, cumplit de îndurerata din pricina plecării junelui seducător.

Un tânăr sublocotenent, Rocca, nepotul medicului ei, Bauttigny, se reîntoarse grav rănit, din Spania. Medicul dori să-l duca undeva, la tara, la aer curat. Doamna de Stael îi spuse medicului să-l aducă pe tânărul Rocca la ea, mai ales ca fusese coleg de şcoală cu băieţii ei. Băiatul avea o figura încântătoare; ea îl ruga să-i povestească despre Spania şi despre grozăviile din acea tara. El îi istorisi tot ce văzuse, cu naivitatea unui suflet cinstit şi curat. Ea îl admira şi-l lauda; tânărul, ameţit de laude, se îndrăgosti de ea; fiindcă, într-adevăr, numai el era cel îndrăgostit. Doamna de Stael nu simţi decât recunoştinţa pe care o simte orice femeie de patruzeci şi cinci de ani, care se vede adorata de un tânăr de douăzeci şi doi. Tânărul Rocca începu chiar a-i face scene publice de gelozie, ceea ce nu izbuti decât să-i sporească doamnei triumful. Când m-am dus la Geneva, domnul de Rocca era – în ochii ei – la mare cinste, iar în ochii lumii, atât de ridicol, încât până şi ea se simţea uneori stânjenita. Doamnei de Stael îi plăcea mult, printre altele, sa ma audă cântând, într-o seara, după ce am cântat, stăteam în picioare, în dosul pianului, discutând cu câteva persoane, când iată ca Rocca – ce se mai slujea încă de o cârja – străbătu salonul şi-mi spuse tare – pe deasupra pianului – pe tonul lui obişnuit, tărăgănat şi vorbind pe nas:

— Doa-doamna, doa-doamna, nu ma aşteptam la aşa ceva… Doa-doamna de Boigne, glasul dum-dumneavoastra îţi wer… Îţi merge la inima!

Înainte însa de a apuca sa se întoarcă şi sa plece achiopatând, m-am şi trezit cu doamna de Stael lângă mine; apucându-mă de brat, îmi spuse:

— Ah, din păcate nu prea ştie sa vorbească!

Aceste cuvinte m-au izbit aidoma unui strigat de durere scos de o femeie de spirit care s-a încurcat cu un prostănac. Cu atât mai mult, cu cât doamna de Stael începuse a se plânge ca se simte prost, fiindcă, din păcate, aceasta legătură avusese urmări care – sunt ferm convinsa – au contribuit în mod sigur la moartea ei. A suferit îngrozitor în timpul acelei sarcini fatale, al cărui secret a fost totuşi aparat cu străşnicie. Copii ei au crezut – în mod sincer – ca suferea de hidropizie. Spionata cum era de o politie atât de nemaipomenit de activa, e pur şi simplu de necrezut, cum de nu i-a fost descoperita taina. A continuat sa primească lume, ca de obicei, spunându-le însa tuturora ca era bolnava; de îndată ce-a născut, a părăsit locul în care suferise atâta şi care-i devenise insuportabil, ştergând orice urma a celor întâmplate. Având în vedere ura pe care o nutrea împăratul fata de ea, sigur ca de îndată ce-ar fi aflat ceva, fie chiar şi o simpla bănuială, s-ar fi grăbit sa încredinţeze totul jurnalelor. Din fericire, taina a fost bine păstrată şi aparentele complet salvate, ceea ce dovedeşte încă o data ca, daca ai minte, ştii sa ieşi din orice încurcătură.

Sigur ca s-ar fi putut mărita cu tânărul Rocca, dar asta ar fi fost ultima posibilitate la care ar fi recurs. Nu s-a hotărât decât pe patul de moarte şi numai la rugăminţile fiicei sale, ducesa de Broglie, să-i dezvăluie acesteia existenta micului Rocca.

Domnul şi doamna de Broglie, împreuna cu August de Stael, făcură tot ce le statu în putinţă ca acest mic frate al lor sa fie recunoscut ca moştenitor legitim al mamei lor. Înclin sa cred ca aceasta ultima aventura a mamei sale a determinat-o pe doamna de Brogiie sa sa se convertească la metodism. Cât despre domnul Rocca, după ce a însoţit-o pretutindeni pe doamna de Stael – cate 1-a tolerat numai datorita devotamentului sau pătimaş, fiindcă se simţea destul de plictisita şi de încurcata de prezenta lui, era oarecum mişcată de dragostea pe care o nutrea fata de ea – s-a prăpădit şi el, de durere, la şase luni după moartea ei, dovedind astfel slăbiciunea şi patima pe care le avusese fata de aceasta femeie.

Lucrul e de altfel explicabil. Doamna de Stae'l fusese probabil mai mult decât încântata ca mai poate inspira un sentiment atât de puternic, la vârsta ei, şi mai ales cu urâţenia ei lucru care o mâhnise cel mai tare în decursul vieţii sale. Din pricina asta, se obişnuise sa nu spună niciodată despre o femeie ca e urâta sau frumoasa. După ea, o femeie era sau nu înzestrata cu avantaje exterioare”. Adoptase aceasta fraza, şi era primejdios sa spui, în fata ei, ca cutare persoana era urâta, fiindcă riscai să-i creezi o impresie dezagreabila.

M-am lăsat furata de amintiri şi poate ca am vorbit prea mult despre relaţiile de prietenie cu doamna de Stae'l. Nu stiu daca am izbutit s-o fac cunoscuta mai bine, dar mi-am adus eu însami aminte de o mulţime de lucruri care-mi sunt nespus de dragi. De altfel e cu neputinţă ca cel care a întâlnit-o pe doamna de Stae'l s-o uite. După părerea mea, era mult mai abila la vorba decât la scris. Vorbea, de pilda, despre toalete, cu tot atâta interes ca despre cine ştie ce lucru important; aşa cum s-a mai spus, făcuse din conversaţie o arta în care atinsese perfecţiunea. Totodată, era şi o femeie foarte priceputa în afaceri, caci niciunul dintre ai ei nu îndurase niciodată, nici un fel de lipsuri. Dând impresia ca nu se îngrijea câtuşi de putin de averea ei, pe care o bănuiai a fi într-o dezordine cumplita, dimpotrivă, se îngrijea şi încă atât de atent, încât, la moartea ei, s-a constatat că-şi lăsase averea într-o ordine perfecta şi ca sporise considerabil.

Exilul a fost pentru ea cea mai cumplita pedeapsa şi -sub Napoleon – exilul era întotdeauna însoţit de toate acele mici jigniri şi neplăceri care izbutesc, până la urma, sa ţi-l facă insuportabil; cu atât mai mult cu cât toţi cei din jur se străduiau sa te facă să-l simţi din plin. Aceasta a fost zăbala care a exercitat cea mai puternica frâna asupra acelei parti din societatea franceza desemnata de împărat sub numele de „foburgul Saint-Germain”. Am cunoscut multe persoane exilate care aveau gusturi, obiceiuri, avere, situaţii diferite; toate însa exprimau aceeaşi crunta desperare care slujea celorlalţi drept avertisment salutar. aşa ca erai cum nu se Poate mai prudent în acea epoca.