Capitolul IIIMa obişnuiesc cu societatea din Paris.

Sosirea părinţilor mei în Franţa.         — Doamna şi domnişoara Dillon.         — Îi dau penele mele împărătesei Josephine.         — Societatea din Saint-Germain.         — Doamna Recamier.         — Primele bai în mare.

La începutul Imperiului, opoziţia din Paris alcătuia o societate deosebit de plăcută. De îndată ce mi-am făcut noviciatul şi am avut şi eu un cerc al meu, m-am simţit minunat. Fiecare dintre noi începea să-şi regăsească liniştea şi o oarecar^bunăstare. Societatea se împărţise în doua: oamenii cârmuirii şi cei care nu luau parte la nimic. Cei din urma, printre care ma număram şi eu, ne mulţumeam sa bârfim şi să-i luam peste picior pe cei dintâi, bineînţeles după ce ne convingeam ca uşile erau bine închise. Unele asprimi, exercitate din când în când asupra celor mai nărăvaşi, ne ţineau pe toţi la respect. Oricum, în relaţiile dintre cele doua categorii de oameni, exista o anumită urbanitate. Multi dintre noi încă nu se aranjaseră, iar cei care aveau o casa în oraş sau la tara, îşi găseau repede o societate plăcută. M-am numărat printre aceştia din urma chiar din cea de a doua iarna. Iar atmosfera aceasta a durat trei sau patru ani; după aceasta perioada, dezertările au devenit un lucru obişnuit, caci marea majoritate a nobilimii s-a ataşat Imperiului şi căsătoria arhiducesei i-a luat cu sine şi pe ultimii refractari care mai rămăseseră. Din clipa aceea, puteai număra pe degete femeile care nu se duceau la Curte. Numărul lor devenise atât de mic încât daca prosperitatea. Împăratului ar mai fi durat, n-ar mai fi rămas niciuna care sa nu se duca.

Unchiul meu obţinuse destul de uşor ca tata sa fie şters de pe lista emigranţilor, cu atât mai mult cu cât nu avea de reclamat nici un fel de bunuri în Franţa. Veni deci împreuna cu mama şi cu fratele meu Rainulphe, pe la jumătatea anului 1805 şi traseră la mine, mai întâi la Paris, apoi la Beauregard. Doream din tot sufletul ca fratele meu, a cărui existenta nu era asigurata şi depindea de mine, sa capete o slujba. Mama se opunea. Tata ramase neutru, ştiind ca părerea lui îl va

; nfluenta pe fiul sau şi nu voia acest lucru. aşa ca Rainulphe fu prezentat împăratului, care-l trata cu multa bunăvoinţă şi care fu primit deosebit de bine de către împărateasa josephine; ea dori să-l facă scutier sau cel putin să-l puna – în aceasta calitate – în slujba ginerelui ei, printul Louis. Fratele meu ar fi Preferat sa intre în armata, dar trebuia sa înceapă prin a fi soldat. Mama plânsese, fratele meu şovăi, lucrurile se tergiversară, aşa ca până la urma locul fu dat altcuiva, în iarna următoare, Rainulphe se îndrăgosti de o frumoasa doamna ale carei aventuri au făcut, mai târziu, din ea, un personaj aproape istoric. Doamna de Hautefort şi anturajul ei erau cum nu se poate mai porniţi împotriva Imperiului; fratele meu îşi însuşi ideile lor, şi de atunci intenţia de a-şi găsi o slujba fu abandonata.

Nu ma pot abţine sa nu istorisesc o mica întâmplare din care se vede limpede ca tot ceea ce s-a spus despre neseriozitatea şi despre frivolitatea împărătesei erau adevărate. Doamna Arthur Dillon – fosta domnişoara de Rothe – cea de a doua sotie a lui Dillon, cel care a murit după ce-a ajuns general de armata în perioada Convenţiei, era o creola din Martinica, verişoara împărătesei, pe care o vedea destul de des şi care o iubea mult pe fiica ei, Fanny Dillon. Noi eram foarte apropiaţi de acesta familie. Doamna Fitz-James, fiica doamnei Dillon dintr-o alta căsătorie, era cea mai buna prietena a mea. Doamna Dillon, stabilindu-se la mine, la Beauregard, se duse sa facă o vizita la Saint-Cloud; împărăteasa o amăgea cu nădejdea ca o va ajuta pe Fanny sa facă o căsătorie strălucită. La înapoiere, doamna Dillon ma întreba daca n-aş vrea sa fac sacrificiul de a renunţa la una dintre cele trei pene de egreta, pe care le aveam. Domnul de Boigne le adusese din India şi mi le dăruise. Marele croitor Leroi, care venise de dimineaţă la împărăteasă, îi adusese una, dar mica şi urâta. Cum doamna Dillon se apucase sa spună ca eu aveam câteva cu mult mai frumoase, majestatea sa dori cu orice preţ sa şi le însuşească. Ne aflam încă la masa când un călăreţ purtând livreaua împăratului – sosi ca sa întrebe daca binevoiam să-i dau împărătesei pana atât de râvnita. Nu exista nici un mijloc de a o refuza; aşa ca i-am dat-o, şi doamna Dillon 1-a trimis pe călăreţ cu ea, la verişoara sa. A doua zi, un nou bilet şi alt mesager. Leroi găsise pana nemaipomenit de frumoasa, dar, din păcate, era montata după moda indiana. Ca sa facă un panaş frumos, ar fi avut nevoie şi de a doua. I-am dat-o şi pe a doua. A treia zi, doamna Dillon se duse la Saint-Cloud. Când se întoarse, ma anunţă – putin cam stânjenita -ca împărateasa voia şi cea de-a treia pana de egreta. I-am dat-o şi pe a treia, anunţând-o ca nu mai aveam ce-i oferi. Urma un al treilea bilet, plin de osanale şi de mulţumiri. După câteva zile, doamna Dillon îmi spuse ca împărăteasa poruncise sa se monteze o parura din cele mai frumoase pe care voia sa mi-o dăruiască în schimbul penelor. Am rugat-o sa ma scutească de acest cadou, explicându-i ca penele i le dăruisem ei, doamnei Dillon, şi nu împărătesei. După o noua vizita la Saint-Cloud, doamna Dillon îmi spuse ca încercase să-i explice împărătesei acest lucru, dar ca verişoara ei păruse atât de jignita încât nu mai cutezase sa insiste. Parura avea să-mi fie trimisa peste câteva zile. În duminica următoare, fratele meu îi făcu o vizita împărătesei, care-l ruga să-mi transmită mulţumirile sale, lauda frumuseţea şi raritatea penelor şi încheie spunându-i:

— N-am nimic tot atât de rar ce să-i ofer, dar o voi ruga sa accepte câteva pietre' cărora lucrătura lor veche le va conferi o valoare deosebita.

Fratele meu se înclina, întorcându-se la Beauregard îmi relata, pe îndelete, toată aceasta discuţie.

Ţinurăm un adevărat consiliu de familie ca sa hotărâm cum sa primim aceasta favoare. De refuzat nici nu putea fi vorba. Ba, la un moment dat, chiar am căzut cu toţii de acord ca alegerea unui astfel de cadou era de un foarte bun gust. Să-i scriu? Să-i cer o audienta ca să-i mulţumesc? Asta însemna sa fiu prezentata la Curte. Toate astea îmi creară o stare de nelinişte şi de agitaţie de care as fi putut sa fiu scutita caci, începând din acea zi, n-am mai auzit vorbindu-se nici de pene, nici de pietre, nici de nimic. Persoanele care o cunoşteau bine pe împărateasa mi-au spus ca, atunci când i-a fost adusa cutia cu diadema, i s-a părut atât de frumoasa încât n-a mai avut jnima sa renunţe la ea. O luna mai târziu, ar fi dăruit-o cu placere dar nu mai era cazul.

Fratele bunicului meu, bătrânul episcop de Comminges, se stabilise la Saint-Germain. Casa lui era locul de întâlnire al bătrânilor emigranţi. ai totuşi, influenta napoleoniana începuse a se face simţită până şi în aceasta arca sacra. Cele doua canaturi ale uşii ce dădea în salonul acestui bătrân unchi al meu, nu se deschideau decât pentru doua persoane; numai ele se bucurau de cinstea de a fi anunţate cu glas tare de şi mai bătrânul sau valet. Cele doua persoane erau maresala de Beauvau şi doamna Câmpan. Aceasta din urma îşi dădea nişte aere ca te prăpădeai de râs. Într-o seara tinu sa ma copleşească cu bunăvoinţa sa. Eu m-am arătat foarte putin sensibila fata de atenţiile sale, iar după ce-a plecat, nu m-am mai putut stăpâni şi am râs cu hohote când bunicul a început sa ma mustre ca ma purtasem astfel cu ea. Faptul ca doamna Câmpan izbutea sa smulgă, din când în când, câte o vorba buna din partea împăratului, făcuse din aceasta stăpână a unui pension oarecare un personaj important, chiar şi în ochii celor mai ostili guvernului, până într-atât era de mare prestigiul puterii în acea epoca.

La Saint-Germain, am făcut cunoştinţă cu doamna de Renouard, cunoscuta mai bine sub numele de Buffon. Aceasta femeie era dovada vie a faptului ca nu exista situaţie în care o fire nobila sa nu se comporte în mod demn. Iubita ducelui de Orleans, în timpul grozăviilor Revoluţiei, trecuse prin ele alături de el, cu un devotament rar întâlnit. Rămânând fidela memoriei ducelui, s-a ocupat – cu riscul vieţii – de fiii acestuia, pe care i-a ajutat sa fuga din temniţă de la Marsilia, încredintân-du-le şi pruncul pe care-l avusese cu tatăl lor; copilul fu crescut de fraţii sai vitregi, în străinătate, sub numele de cavalerul de Orleans; din păcate, a murit foarte tânăr. Un lucru mai putin cunoscut îl constituie faptul ca domnul de Talleyrand dorea cu Ardoare sa se însoare cu doamna Buffon. Mătuşa ei, vicontesa de Laval, se strădui cât putu s-o determine sa facă acest pas, dar doamnei Buffon îi fu peste putinţă să-şi învingă sila de a deveni nevasta unui episcop, preferând sa îndure cea mai crâncena sărăcie. Dar iată ca un elveţian, domnul Renouard de Bussiere, om foarte plăcut, o ceru de nevasta, iar ea accepta. Din păcate, căsnicia lor nu tinu mult, caci domnul Renouard muri, lăsându-i un băiat. Când am cunoscut-o eu, era văduvă, şi trăia complet retrasa, ocupându-se de acest copil, pe care avu bucuria ca, înainte de a muri, să-l poată recomanda ducelui de Orleans. Acest print nutrea o profunda recunoştinţa fata de doamna de Renouard, aşa ca i-a protejat cu grija, fiul. Doamna Recamier veni sa stea câteva zile, la mine, la Beauregard, unde primeam o mulţime de lume. Nu după mult timp, i-am întors vizita, la Clichy; trăia pe picior mare şi în deplina siguranţă, când iată ca, la câteva zile după ce-am plecat de acolo, soţul ei dădu faliment. Desi nu aveam cu ea decât relaţii de societate, destul de reci, nu era cazul să-i întorc spatele, aşa ca m-am dus s-o consolez. Am găsit-o atât de calma, de demna şi de simpla, încât pur şi simplu am rămas uimita. Din acel moment datează de fapt afecţiunea vie pe care i-o port şi pe care toate evenimentele prin care am trecut împreuna n-au făcut decât s-o întărească. I s-au pictat multe portrete doamnei Recamier dar, după mine, niciunul n-a izbutit să-i redea adevăratele trăsături ale caracterului sau; lucrul e cu atât mai scuzabil, cu cât e destul de dificil de realizat. După părerea mea, doamna Recamier era tipul femeii adevărate, aşa cum ieşise ea din mâna Creatorului, menita sa aducă fericire bărbatului. Avea toate farmecele, toate virtuţile, toate inconsecventele, toate slăbiciunile. Daca ar fi fost şi mama, nu numai sotie, viaţă i-ar fi fost mult mai plina, lumea ar fi bârfit-o mai putin şi poate ca ar fi fost mai fericita. Lipsindu-i însa aceasta vocaţie, a încercat să-şi caute compensaţii în societate. Doamna Recamier era cochetăria personificata pe care a împins-o până la genialitate, devenind astfel şefa uneia dintre cele mai detestabile scoli. Toate femeile care au vrut s-o imite au ieşit bârfite şi terfelite, în vreme ce ea ieşea întotdeauna pura din valvătaia în care se amuza sa se năpustească. Asta nu înseamnă ca n-avea inima; nu, cochetăria ei era fiica bunăvoinţei şi nu a vanităţii. Dorea mai mult sa fie iubita decât admirata. Iar acest sentiment îi era atât de firesc, încât dăruia întotdeauna o fărâmă de afecţiune şi multa simpatie tuturor adoratorilor ei, în schimbul omagiilor pe care încerca sa şi le atragă; aşa încât, cochetăria ei scapa de egoismul care o însoţeşte de obicei şi nu era câtuşi de putin arida, daca ma pot exprima astfel. De asemenea, a ştiut să-şi păstreze ataşamentul aproape al tuturor bărbaţilor care au fost îndrăgostiţi de ea. Toată lumea i-a ridicat în slavi incomparabila frumuseţe, dărnicia, politeţea; multi bărbaţi i-au lăudat isteţimea. Dar puţine persoane au ştiut sa descopere – dincolo de comportarea ei obişnuită – firea sa independenta, judecata imparţială, trufia inimii, justeţea spiritului, în primii ani ai tinereţii, doamna Recamier îşi însuşise de la societatea în care trăia o anumită fandoseala, care dauna atât frumuseţii, cât mai ales spiritului ei. A renunţat însa repede la ea când şi-a dat seama ca exista şi o alta lume făcută pentru a o aprecia. Se împrieteni deci foarte strâns cu doamna de Stael, şi se obişnui astfel – alături de ea – cu discuţii serioase şi spirituale, unde îşi asuma întotdeauna rolul care se potriveşte cel mai bine unei femei, adică acel gen de curiozitate inteligenta, de altfel singurul care nu poate fi înlocuit cu nimic, o data ce i-ai prins gustul şi pe care nu-l găseşti decât în Franţa şi numai la Paris. Doamna de Stael ştia ea ce ştia, când afirma acest lucru în perioada exilului.

Atracţia doamnei Recamier pentru notabilităţi a debutat prin legătura ei cu Chateaubriand, căruia şi-a devotat viaţa vreme de cincisprezece ani. A meritat acest lucru, datorita comportării sale pline de delicateţe. Dar oare 1-a meritat şi pentru profunzimea sentimentului sau? Aici nu mai cutez sa mai spun nimic.

În 1806 m-am îmbolnăvit de o boala atât de bizara încât nu pot sa nu vorbesc despre ea. În fiece zi ma apuca o durere groaznica de cap ce aducea cu sine un frison urmat de un val puternic de fierbinţeala şi de o uşoară transpiraţie. Numai ca în timpul febrei, pulsul – în loc sa se accelereze – scădea vertiginos şi nu-şi relua ritmul normal decât după ce-mi trecea febra. Cum nu puteam sa mănânc nimic, slăbeam văzând cu °chii. În Anglia, băile în mare îmi fuseseră întotdeauna de folos; mi-a venit ideea sa încerc acelaşi remediu şi în Franţa Doctorii n-au fost prea încântaţi, dar până la urma s-au arătat a fi de acord. Ai mei m-au urcat într-o trăsură si, după cinci zile de drum, am ajuns mai mult moarta decât vie, la Dieppe. După opt zile, ma plimbam pe ţărmul marii, recapatându-mi sănătatea cu aceeaşi repeziciune ca în primii ani ai tinereţii. După douăzeci şi cinci de ani, trăsura mea era prima care intra în Dieppe; va închipuiţi cât au fost de uimiţi locuitorii acelui orăşel. Ori de câte ori ieşeam la plimbare, lumea se aduna grămadă sa ne vadă trecând, iar echipajul meu era examinat cu o curiozitate de neînchipuit. Sărăcia locuitorilor era înfricoşătoare. „Englezul” – cum ziceau ei, şi care era mai rau decât dracul – se lăţea din ce în ce în fata portului lor gol. Abia daca vreun vapor putea sa se furişeze, din când în când, ca sa se duca la pescuit, riscând însa întotdeauna sa fie capturat de strain sau confiscat la întoarcere, daca lunetele vigililor îl zăriseră apropiindu-se. În ceea ce priveşte resursele pe care oraşul Dieppe le-a descoperit, mai târziu, în vilegiaturiştii care veneau sa se scalde în mare, ele nu existau în acea epoca. Fratele meu mi-a aranjat o mica şareta acoperita. Mi-a găsit, cu mare greutate şi cu multa cheltuiala – în ciuda sărăciei oraşului – un om care sa conducă bidiviul până la ţărm şi doua femei care sa intre în mare odată cu mine. Aceste pregătiri aţâţară într-o asemenea măsură curiozitatea, încât primele bai le-am făcut în prezenta unei adevărate mulţimi de gură-cască, îngrămădita pe ţărm. Localnicii mi-au întrebat slugile daca fusesem muscata de un câine turbat. Peste tot, pe unde treceam, iscam o mila cumplita; se părea ca nu ma duceam sa fac baie, ci sa ma înec. Un domn bătrân veni la tata să-i spună că-şi asuma o mare răspundere îngaduindu-mi un act atât de temerar. Era de neconceput ca nişte oameni ce locuiau pe ţărmul marii sa fie atât de îngroziţi de apa. Pe vremea aceea, bieţii locuitori din Dieppe nu ştiau altceva decât să-şi acopere ochii cu mâna, sa se puna la adăpost de neplăcerile de care se temeau mai rau ca de dracul, fiindcă marea nu era pe atunci, pentru ei, decât un prilej de suferinţă şi de necazuri. E curios sa te gândeşti ca, zece ani mai târziu, matorii de bai în mare soseau cu sutele, ca locuitorii din DiepPe construiră un mare stabiliment special pentru aceşti oaspeţi care se scufundau în mare, în toate chipurile, fara sa mai iste nici cea mai mica mirare din partea nimănui.

Istorisindu-vă acest lucru, am vrut sa arat ca folosirea bailor de mare – deveniră cu timpul, un obicei – e de data recenta în Franţa şi ca oraşul Dieppe a fost primul loc unde s-a răspândit acest obicei.