Adèle de Boigne — Memorii — d fcr ^eve'aâ'a proiectelor bonapartiste.

Capitolul III d fcr ^eve'aâ'a proiectelor bonapartiste.

Călătorie la Genova. — Prinţesă e Krassalkowitz. — Napoleon părăseşte insula Elba. — Debarca în Franţa. — M 'terul trimis de generalul Marchand. — Declaraţia din 13 martie. — Fratele ' u§a ducelui de Angouleme. — Papa. — Ducesa de Lacques.

Bn a P”mise sarcina de a veghea asupra acţiunilor b0 aPartiste ce aveau loc în Italia, precum şi asupra relaţiilor Paftistilor cu insula Elba. Se folosea în acest scop de un medic englez, pe nume Marshall, pe care printul regent ai Angliei îl trimitea mereu în Italia pentru a culege informaţii despre conduita – mai mult decât uşuratica – a sotiei sale.

Acel Marshall, introdusese, în 1799, vaccinul în ltalia. În timpul cruntelor răzbunări exercitate de Curtea din Palerrno asupra vaselor amiralului Nelson, el se afla la Neapole. Jn acea epoca era tânăr si, indignat de spectacolul cumplit al atâtor grozavii, profitase de caracterul lui englezesc şi de accesul pe care-l avea în calitate de medic, pentru a aduce nenumărate servicii victimelor acelei acţiuni regaliste. De atunci, rămăsese în relaţii foarte strânse cu partidul revoluţionar, ajungând să-i cunoască până şi planurile, fara însa a lua parte la ele.

Într-o noapte din luna ianuarie 1815, sosi la tatăl meu pe furiş, şi-i înmâna nişte documente care dovedeau cât se poate de clar ca, în Franţa, se pregătea o revoluţie şi ca Napoleon trăgea nădejde sa părăsească, foarte curând, insula Elba, şi sa sprijine acea revoluţie, cu prezenta şi cu oastea sa. Tata, convins de gravitatea acelor fapte, îl zori pe Marshall sa comunice tot ce aflase, guvernului francez. Dar el refuza sa ia legătura cu vreun ministru, caci cabinetele tuturor erau invadate de bonapartişti şi se temea pentru siguranţa sa.

Domnul de Jaucourt1 ţinea locul domnului de Talleyrand, dar nu răspundea la nici o depesa; corespondenta se făcea prin intermediul birourilor şi era pur oficiala. Tata nu ştia nici el cărui minsitru sa se adreseze Marshall, care nu voia sa dea nimănui hârtiile pe care şi le procurase, decât numai regelui. De altfel, se lauda ca era în relaţii foarte strânse cu printul regent. Importanta revelaţiilor sale îi justifica pe deplin cererea. Tata îi dădu o scrisoare către ducele de Duras, care-l introduse, în 22 ianuarie, în cabinetul lui Ludovic al XVIII-lea. Regele îi mulţumi tatei pentru zelul cu care-i procurase acele informaţii atât de preţioase; dar, din păcate, nu-şi lua nici o măsură de precauţie, nici măcar pe aceea de a trimite °

1 Marchizul de Jaucourt s-a născut în 1757 şi a murit în 1852. Membru al Adunării Legislative şi al Tribunalului; ministru şi pair al Franţei. S” raliat Monarhici din iulie, apoi celui de al doilea Imperiu.

Veta în jurul insulei Elba. Delăsarea, în acea epoca, * ecea tot ceea ce şi-ar putea imagina posteritatea. Tata n-a 1 mit nici o scrisoare, în legătură cu acele informaţii, de la P -”istru! Afacerilor externe; ba nu, a primit una în care-i cerea ste trufe din Piemont, pentru rege; scrisoarea avea patru gini şi intra în cele mai minuţioase amănunte în legătură cu f Iul cum urmau sa fie expediate acele faimoase trufe, pentru ajunge în perfecta stare la Curtea şi pe masa regelui.

Adevărul e ca Talleyrand îl ţinea suficient la curent, cu tot eea ce se petrecea la Congres; dar faptul ca stătea la Viena îl „rnpiedica s^~' ^ea vest' despre Franţa sau sa afle ce se petrecea în aceasta tara.

Spre sfârşitul lui februarie, Curtea italiana se duse la Genova pentru a o primi pe regina, care venea din Sardinia. Corpul diplomatic se îndrepta şi el către acest oraş. Am lăsat în urma valea din Torino şi pe cea din Alexandria, aflate sub zăpadă ce le acoperise încă din luna noiembrie şi am ajuns pe culmea Bocchettei. Numai ca pe acolo drumul era ca vai de lume. Muntele Bocchetta nu are nici un platou, iar trăsura nu-şi isprăvise încă ascensiunea, când bidiviii care o trăgeau şi începuseră sa coboare, în acel an, priveliştea era cu atât mai izbitoare, cu cât am trecut brusc din plina iarna, într-o primăvară destul de înaintata. De o parte, muntele era acoperit de zăpadă, iar râurile erau îngheţate; cascadele păreau stalactite de gheata; de cealaltă parte, pomii erau înfloriţi, iar unii aveau chiar şi frunze; iarba era verde, râurile susurau, păsările ciripeau, natura întreaga părea dispusa sa te facă sa uiţi tristeţea care-ţi strânsese inima, cu un sfert de ceas mai înainte. Cred ca n-am încercat niciodată un sentiment mai plăcut.

După câteva ceasuri de drum rapid, printr-un ţinut lncantator, am ajuns, în 26 februarie, la Genova. Străzile erau ac°perite cu flori; nicăieri n-am mai văzut atâta risipa de flori, Cernea era minunata; am uitat într-o clipa de oboseala acelei atorii care, la început, fusese atât de penibila. J Coborând din trăsură, am vrut sa ma plimb pe străzile lresrnate, atât de curate şi de frumos pietruite şi unde plimbarea era de o suta de ori mai plăcută decât cea din odăi mea din Torino. Străzile erau pline de o mulţime vesela însufleţita, aferata, care făcea un contrast izbitor cu lumea murdara şi plictisita pe care tocmai o părăsisem. Ferneile încălţate cu pantofi de mătase, pe cap cu acel elegam „mezzaro”, ma încântară, iar copiii mi se parura, pur şi simplu, fermecători. Toată lumea din Genova ieşise pe strada După cinci minute, ne-am trezit înconjuraţi de cel putin patruzeci de cunoştinţe. Am simţit brusc cum mi se ridica de pe umeri acea greutate ca de plumb care ma apăsase în timpul şederii mele la Torino. Bucuria mi s-a mai potolit, după ce a trebuit sa urc cele o suta cincizeci de trepte ca sa pot ajunge la unul din frumoasele apartamente, reţinut într-un mare palat special pentru ambasadorul Franţei.

În timpul şederii mele la Genova, singurele lucruri care nu mi-au plăcut au fost înălţimea fara precedent a apartamentelor şi cerşetorii. Nu voi mai repeta ceea ce toată lumea ştie despre măreţia şi eleganta palatelor. Nu voi vorbi nici despre moravurile acestei cetăţi pe care n-am avut prilejul sa le observ caci, la puţine zile după sosirea noastră, evenimentele politice ne-au obligat sa ne retragem, aşa ca doar ce-am apucat sa zăresc societatea genoveza.

Locuitorii acestui oraş nu-şi dădeau nici cea mai mica silinţa să-şi ascundă mâhnirea ca fuseseră alipiţi Piemontului şi nici sila pe care le-o inspira regele. Putini dintre ei s-au dus la Curte, iar cei care au făcut acest lucru au fost foarte prost priviti de compatrioţii lor.

Lordul William Bentinck1, sedus de ochii frumoşi ai Luizei Durazzo (cum i se spunea la Genova), autorizase prin tăcerea sa, daca nu prin vorbele sale, restabilirea vechiului guvern, în timpul ocupării oraşului. Hotărârile prin care Congresul din Viena dispusese de soarta genovezilor li se

1 Lordul William Charles Cavendish Bentinck (1774 – 1839), plenipotenţiar englez şi comandant sef al trupelor britanice în Italia. Din 1827 până în 1833, a '° guvernatorul general al Indici. Era cel de al doilea fiu al lui William Hcnry Bentinc al treilea duce de Portland, unul dintre şefii partidului whig şi prim-ministru >n 1801 şi 1807.

Ră acestora mult prea greu de îndurat. Daca trebuiau cu Par ret; sa înceteze de a mai fi genovezi, atunci preferau sa orl° francezi decât piemontezi. Sentinţa de la Viena, îi sformase în bonapartişti înflăcăraţi, aşa ca pretutindeni nu tra. Decât şiruri nesfârşite de genovezi care se îndreptau ve insula Elba. Armata engleza, înainte de a pune oraşul sub SP rea Sarda, despuiase toate instituţiile publice de tot ce Pu au eie mai de preţ şi luase din port până şi lanţurile cu care 3 u legate galerele. Aceasta ocara aţâţase la maximum sentimentul national al genovezilor.

A doua zi după sosirea noastră în acest oraş, am fost onvinsi sa asistam la o reprezentaţie pe care un capitan nelez de vas o dădea în cinstea regelui. Era vorba să-i arate efectul ghiulelelor cu pulbere, trase de pe tunurile fixate pe nava, lucru cu totul nou în acea epoca. Ne-am dus pe jos, pe o vreme admirabila până la un mic platou situat pe o stânca, la câţiva stânjeni de oraş, de unde te puteai bucura de o privelişte măreaţă. O barca veche, ancorata atât de departe încât abia o puteai zări cu ochiul liber, servea drept tinta. Briza, care adia din larg, reîmprospăta şi răcorea aerul. Spectacolul era însufleţit pe coasta şi foarte animat în portul ce se zarea în dreapta, plin de vase pavoazate. La un moment dat, tirul fu întrerupt din pricina a doua mici bricuri care, împinse de vânt, puteau fi lovite. Evident, ele nu vrură sa abordeze; manevrară în aşa fel, încât sa se îndrepte spre larg si, după mai multe încercări, reuşiră, aşa ca tirul reîncepu. După cum am aflat mai pe urma cele doua bricuri îl transportau pe Bonaparte şi averea sa pe ţărmul oraşului Cannes. Daca din întâmplare, una din acele ghiulele nimerea Dricurile, soarta omenirii s-ar fi schimbat. Căpitanul englez oferi apoi, sub un cort, un dejun foarte îmbelşugat şi astfel d'mmeata lua sfârşit într-un chip foarte plăcut.

Inii amintesc ca prinţesa Krassalkowitz a venit, dupa-ur laza'Ja n°iO cunoşteam de foarte multa vreme; a doua zi, fad Sa ^ece 'a Livorno. Seara, am discutat despre cât de ai? Toate evenimentele şi cât de plicticoase gazetele: Sa aştepţi cincisprezece zile mizerabilul protocol al plimbarea era de o suta de ori mai plăcută decât cea din odăi mea din Torino. Străzile erau pline de o mulţime vesela însufleţita, aferata, care făcea un contrast izbitor cu lumea murdara şi plictisita pe care tocmai o părăsisem. Femeile încălţate cu pantofi de mătase, pe cap cu acel elegant „mezzaro”, ma încântară, iar copiii mi se parura, pur §i simplu, fermecători. Toată lumea din Genova ieşise pe strada După cinci minute, ne-am trezit înconjuraţi de cel putin patruzeci de cunoştinţe. Am simţit brusc cum rni se ridica de pe umeri acea greutate ca de plumb care ma apăsase în timpul şederii mele la Torino. Bucuria mi s-a mai potolit, după ce a trebuit sa urc cele o suta cincizeci de trepte ca sa pot ajunge la unul din frumoasele apartamente, reţinut într-un mare palat special pentru ambasadorul Franţei.

1 Lordul William Charles Cavendish Bentinck (1774 – 1839), plenipotenţiar englez şi comandant sef al trupelor britanice în Italia. Din 1827 până în 1833, a fost guvernatorul general al Indiei. Era cel de al doilea fiu al lui William Henry BcntincK, al treilea duce de Portland, unul dintre şefii partidului whig şi prim-ministru înfe 1801 şi 1807.

„rufa acestora mult prea greu de îndurat. Daca trebuiau cu ice Prek s^ mceteze de a mai fi genovezi, atunci preferau sa f. francezi decât piemontezi. Sentinţa de la Viena, îi sformase în bonapartişti înflăcăraţi, aşa ca pretutindeni nu edeai decât şiruri nesfârşite de genovezi care se îndreptau Dre insula Elba. Armata engleza, înainte de a pune oraşul sub uterea sarda, despuiase toate instituţiile publice de tot ce aveau ele mai de preţ şi luase din port până şi lanţurile cu care erau legate galerele. Aceasta ocara aţâţase la maximum sentimentul national al genovezilor.

A doua zi după sosirea noastră în acest oraş, am fost convinşi sa asistam la o reprezentaţie pe care un capitan englez de vas o dădea în cinstea regelui. Era vorba să-i arate efectul ghiulelelor cu pulbere, trase de pe tunurile fixate pe nava, lucru cu totul nou în acea epoca. Ne-am dus pe jos, pe o vreme admirabila până la un mic platou situat pe o stânca, la câţiva stânjeni de oraş, de unde te puteai bucura de o privelişte măreaţă. O barca veche, ancorata atât de departe încât abia o puteai zări cu ochiul liber, servea drept tinta. Briza, care adia din larg, reîmprospăta şi răcorea aerul. Spectacolul era însufleţit pe coasta şi foarte animat în portul ce se zarea în dreapta, plin de vase pavoazate. La un moment dat, tirul fu întrerupt din pricina a doua mici bricuri care, împinse de vânt, puteau fi lovite. Evident, ele nu vrură sa abordeze; manevrară în aşa fel, încât sa se îndrepte spre larg si, după mai multe încercări, reuşiră, aşa ca tirul reîncepu. După cum am aflat mai pe urma cele doua bricuri îl transportau pe Bonaparte şi averea sa pe ţărmul oraşului Cannes. Daca din întâmplare, una din acele ghiulele nimerea Dricurile, soarta omenirii s-ar fi schimbat. Căpitanul englez °feri apoi, sub un cort, un dejun foarte îmbelşugat şi astfel dimineaţa lua sfârşit într-un chip foarte plăcut.

Îmi amintesc ca prinţesa Krassalkowitz a venit, dupaainiaza, la noi. O cunoşteam de foarte multa vreme; a doua zi, J|rnia sa plece la Livorno. Seara, am discutat despre cât de e erau toate evenimentele şi cât de plicticoase gazetele: erita sa aştepţi cincisprezece zile mizerabilul protocol al Congresului de la Viena? Pe jumătate glumind, am început regreta anii dinainte, atât de agitaţi şi de plini de evenimente Acum, existenta sigur ca ne părea monotona, lipsita de toate acele spectacole grandioase. Mama spuse:

— Vorbe de femei tinere şi fara minte! Ei, doamnelor, nu ispitiţi Providenţă! Când veţi avea vârsta mea, veţi afla ca clipele liniştite de care v-aţi bucurat în copilărie nu tin niciodată prea mult!

Asa ca atunci când, după trei zile, prinţesa Krassalkowitz se întoarse la Genova fiindcă nu putuse debarca la Livorno, de unde pleca imediat la Viena, îi spuse – ruşinată – mamei:

— Ah, draga doamna ambasadoare, câta dreptate ai avut! Îţi cer iertare pentru prostiile debitate şi crede-mă ca mi-e rusie pentru tot ce-am spus!

Ar fi trebuit să-i împărtăşesc remuşcările fiindcă şi eu făptuisem aceeaşi greşeală.

Tocmai când asistam la un concert, cineva a venit după tata, spunându-i ca-l aştepta un curier ce fusese trimis de consulul din Livorno şi care-l anunţa ca Bonaparte plecase din Porto-Ferrajo. Tata înştiinţa, imediat, Curtea. Expedie o ştafetă la Viena, domnului de Talleyrand, o alta la Paris şi trimise un secretar de legaţie ca să-i duca aceasta veste lui Massena, prevenind astfel toate autorităţile de pe coasta. Dar toată aceasta precauţie fu dejucata de rapiditatea cu care acţiona Napoleon. La câteva ceasuri după plecarea sa din Genova, domnul de Château străbătea bivuacul din Cannes, abandonat de mult, desi cenuşa focurilor mai era calda încă. Ne-am petrecut noaptea copiind scrisorile şi depeşele ce urmau a fi încredinţate diferiţilor curieri. Emoţia fu şi mai mare a doua zi dimineaţă. Caci toată lumea era convinsa ca Napoleon debarcase, probabil, undeva, pe coasta Italiei şi se unise cu trupele lui Murat. Austriecii nu erau în măsură sa i se opună, iar generalul Bubna, foarte neliniştit, le reproşa piemontezilor graba cu care-şi părăsiseră teritoriul, înainte de a-şi fi creat o armata naţională. La rândul ei, contesa de Valese pretindea ca cheltuielile ocupaţiei germane, absorbind toate veniturile Statului, nu puteau face nimic atâta vreme ca să-i duca în spate pe străini. Lordul William Bentinck u L1 8az peste foc. Fiecare se agita, se neliniştea, se jUmânta; se acuzau unii pe alţii, dar faptul ca nu ştiau unde debarcase Napoleon, nu le îngăduia sa ia nici o hotărâre, sa Hea n'0' un orcnn. Generalul Bubna a fost primul care a aflat arnanunte despre el; imediat austriecii, englezii şi piemontezii au liniştit, socotind ca aveau destul timp la dispoziţie pentru a_i da peste cap planurile. Bubna ceru sa intre, cu trupele sale, jn piemont. Dar domnul de Valese, refuzând cu încăpăţânare acest lucru, Bubna se văzu obligat să-şi cantoneze ostile la granita cu Lombardia; apoi, declara ca daca armata napoleoniana înainta, el va rămâne dincoace de Pad, lăsând Piemontul descoperit. Cabinetul sard găsi ca planul lui era bun; ba chiar nu întârzie sa admită strania idee de a rămâne neutri fata de Napoleon şi de Murat. Ambasadorul sard a fost singurul care n-a vrut să-l urmeze pe Ludovic al XVIII-lea la Gând.

Domnul de Château reveni plin de făgăduieli din partea lui Massena. Văzuse când o arestase pe doamna Bertrand, sosita din insula Elba, şi întâlnise pretutindeni tot atâta entuziasm fata de ducele de Angouleme pe câta indignare împotriva lui Napoleon. Faptul era adevărat în acel moment, dar numai în Provenţa. Din păcate pe aripile vântului, mai soseau şi astfel de vesti. Astfel, aflarăm, cu o repeziciune neaşteptată şi pe nişte cai cu totul necunoscute, despre succesele şi despre marşul rapid al lui Bonaparte. Într-o dimineaţă, un ofiţer francez, purtând cocarda alba, se prezenta la tatăl meu şi-i remise o scrisoare din partea generalului Marchand1' atât de insignifianta încât nu motiva în nici un fel trimiterea ofiţerului. Acesta era foarte agitat şi ceru un răspuns imediat, caci generalul sau îi fixase şi ora întoarcerii. Tata îl ruga sa se odihnească doua, trei ceasuri, în vreme ce el încerca sa dezlege aceasta enigma, cu atât mai uşor de ghicit cu cât se, ' Generalul conte de Marchand (1765 – 1851), comandantul departamentului 'Scrc' acuzat de a fi cedat oraşul Grcnoblc lui Napoleon, a fost judecat în 1816 şi 'tat. Reintrat în armata după 1830, a ajuns – în timpul Monarhici din iulie, pair al rantci.

Răspândise zvonul ca generalul Marchand îl întâlnise pe Napoleon, generalul Bubna intra la el şi-i spuse:

— Dragul meu ambasador, vin să-ţi mulţumesc pentru grija pe care o ai fata de scrisorile mele. Aţiu ca ti s-au cerut cincizeci de ludovici pentru asta pe care-o vad aici. E de la generalul Bertrand care-mi scrie, din ordinul lui Napoleon, ca să-i trimit imediat, printr-un curier, toate celelalte depeşe venite de la Viena pe numele sau şi al sotiei sale, Maria-Luiza Eu, care nu m-am grăbit niciodată, aşteptam liniştit o ocazie; ce faci cu ofiţerul care a venit?

Tata reflecta un moment, apoi se gândi ca, daca 1-ar aresta, ar fi un lucru mult prea grav. Trimise deci după el, la hanul unde trăsese, şi-i porunci sa plece imediat, prevenindu-l ca daca îi lasa guvernului sard timpul de a afla cum trecuse frontiera, ar fi fost arestat ca spion şi ca el nu avea nici o putere să-l salveze. Ofiţerul comise imprudenta sa spună ca trebuia sa se oprească la Torino unde mai avea de dus nişte scrisori. Tata îl sfătui sa le arda şi-i dădu un paşaport, indi-cându-i sa se îndepărteze cât putea de Torino. N-am mai auzit vorbindu-se despre acel domn care – după aceasta explicaţie – a mai avut cutezanţa să-i ceara tatei şi cei cincizeci de ludovici despre care generalul Marchand amintea în scrisoare, drept cheltuieli de deplasare. Bubna pastra secretul acelui curier, mai ales ca nu era, în nici un caz, momentul sa se apuce sa vorbească despre aşa ceva, tocmai atunci; caci în acea epoca, guvernul sard nu avea nici un fel de veleităţi pacifiste, şi atrocităţile piemontezilor privind dispoziţiile napoleoniene depăşeau orice limita. Declaraţia din 13 martie i-a fost expediata tatei de către domnul de Talleyrand, de îndată ce-a fost semnata de toţi suveranii reuniţi la Viena. A tipărit-o în graba si, la trei ore după ce sosise, fratele meu a pornit în graba sa i-o duca domnului de Angouleme, pe care 1-a găsit la Nâmes. Rapiditatea cu care o primi aproape că-i anula efectul şi-l făcu pe print sa se îndoiască de autenticitatea ei. Ducele de Angouleme îl opri pe fratele meu lângă el, îl num' aghiotant si, foarte curând după asta, îl trimise în Spania ca sa ceara un ajutor pe care nu-l obţinu, în plus, sosise şi prea târziu, în planul pe care mi 1-am făcut de a nota cele mai mărunte lucruri care – după mine – zugrăvesc caracterele, nu ma Pot abţine sa nu vorbesc despre unul care poate părea pueril. Fratele meu îi adusese deci domnului duce de Angouleme un document de o importanta extrema. Pe drum, împărţise pretutindeni copii după declaraţie fara sa se mai informeze de culoarea politica a persoanelor cărora le înmâna acele hârtii, lucru ce nu era chiar lipsit de pericol. Ducele de Angouleme, care îl cunoştea, păru atât de mulţumit de zelul lui, încât îl opri la masa. Aranjându-se putin, ca orice om care parcursese o suta de leghe calare, la masa, primele cuvinte ale ducelui au fost:

— Ce fel de uniforma porţi?

— De ofiţer de stat-major, monseniore.

— Al cui aghiotant eşti?

— Al tatălui meu, monseniore.

— Tatăl dumitale nu e decât locotenent general. De ce porţi eghileţi? Numai cei care fac parte din Casa regala sau din Casa prinţilor au dreptul să-i poarte. Li se mai îngăduie de asemenea sa poarte eghileţi şi mareşalilor. Dumneata n-ai dreptul să-i porţi.

— N-am ştiut, monseniore…

— Acum ştii, aşa ca trebuie sa ţi-i scoţi imediat. De fapt, ai fi meritat sa fii arestat pentru acest lucru, dar ma rog, te iert. ai sa nu te mai vad cu ei!

Va închipuiţi cât de bine s-a simţit un tânăr ca Rainulphe, într-o asemenea situaţie, primind o astfel de mustrare de fata cu toată lumea! În momentele în care se aprindea pentru cele mai mici fleacuri militare, ducele de Angouleme se credea mare general.

Regele Sardiniei se anunţă ca va face un drum la Torino. Era însoţit de miniştrii sai şi de generalul Bubna. Ministrul Angliei rămăsese la Genova, la fel ca şi tata, care comunica mult mai uşor cu ducele de Angouleme şi cu sudul franţei, în curând, văzurăm sosind toate notabilităţile pe care mişcările armatei napolitane le alungau din sudul Italiei. Papa1 sosi primul; fu adăpostit în palatul regelui. Nu-l mai văzusem de pe vremea când îl unsese pe Napoleon, împărat; ne-am dus, de mai multe ori, să-l vedem. Discuta cu placere şi foarte familiar cu toată lumea. Am fost mai ales uimita de felul demn şi calm cu care vorbea despre anii în care fusese proscris, fara a da impresia că-şi face din asta un merit sau o glorie, ci discutând ca despre o împrejurare care, din nenorocire, fusese inevitabila, necăjindu-se doar ca fusese nevoit să-l persecute pe Napoleon. Vorbea cu mult bun-simţ şi – ca sa ma exprim corect – cu multa seninătate. Mărturisesc ca mi-a inspirat o sincera admiraţie. Foarte curând, a fost urmat de Infanta Maria-Luiza, ducesa de Lacques, mai cunoscuta sub numele de regina Etruriei2. Genova era ticsita de lume si, neputând găsi o locuinţă convenabila, se instala în sala cea mare a unui han unde, cu ajutorul câtorva paravane, făcu dormitoare pentru întreaga familie. Părea făcută sa locuiască în acea cocioaba. Caci zău daca am văzut ceva mai vulgar decât înfăţişarea acelei prinţese care se trăgea totuşi din familia de Bourbon. A trebuit să-i aducem omagiile noastre, dar am făcut-o cu sila şi dezgust. Târa după sine o fata tot atât de dizgraţioasa ca şi ea şi un fiu atât de molâu, încât plângea ori de câte ori trebuia sa se urce pe cal, îi venea rau când vedea o puşcă, iar într-o zi, trebuind sa se urce pe un vas ca sa treacă un râu, făcu o criza de nervi. Ducesa de Lacques ne asigura ca toţi prinţii spanioli fuseseră crescuţi exact ca fiul ei. Tata încerca s-o determine să-şi schimbe părerea în privinţa acestui fel de educaţie, dar nu izbuti decât s-o facă să-l ocolească.

1 E vorba de Papa Gregorio Chiaramonti (Papa Pius al Vll-lca) (1742 – 1823). Episcop de Tivoli în 1782, episcop de Imola şi cardinal în 1785, a fost ales papa în 14 martie 1800. Este autorul Concordatului din 1801. Napoleon i-a confiscat Statele în 1809 şi 1-a ţinut prizonier la Genova, Savona şi Fontaineblcau. Scăpat din captivitate, a intervenit în favoarea. Lui Napoleon, prizonier în insula Sfânta Elena ai i-a adăpostit familia, la Roma. Consalvi a fost primul lui ministru.

2 Marie-Louise-Josephine de Bourbon (1782 – 1824), fiica lui Carol al lV-tea al Spaniei. S-a măritat cu Louis de Bourbon, fiul cel marc al ducelui de Parrna' Regina a Etruriei, apoi ducesa de Lacques. *<-