Capitolul IV Principesa de Galles.
Serbare în cinstea lui Murat. — Situaţia noastră e penibiia. — Mesajul ducelui de Angouleme. — Sunt neliniştită în privinţa fratelui meu. — Marşul lui Murat. — E învins la Occhiobello. — Abatele de Janson. — Henri de Chastellux.
Domnul Hill ne vizita într-o dimineaţă, cu o mutra şi 0iai trista ca de obicei: principesa de Galles1 se afla în rada portului! Sub pretextul că-i cedează apartamentul, i-o lasa în grija doamnei William Bentinck2, se năpusti în trăsură care-l aştepta şi porni în goana spre Torino. Lady William se strădui s-o primească pe principesa – care se instala în locuinţa domnului Hill – cât putu mai bine. A doua zi, am văzut cu toţii pe străzile Genovei un spectacol pe care eu, cel putin, nu-l voi uita niciodată, într-un fel de faeton – în forma de scoica, aurita şi sidefata, dublata cu catifea albastra şi împodobita cu ciucuri de argint, trasa de doi ponei mânaţi de un băieţaş îmbrăcat în Amor, ca la Opera, într-un costum de culoarea pielii, plin tot de paiete – se lăfăia o grăsană de vreo cincizeci de ani, scurta, burduhoasa şi fardata din gros. Avea o pălărie roz, cu şapte pene tot roz, ce-i fluturau în vânt, o bluza roz, foarte decoltata, o fusta scurta, alba, până Ia genunchi, de sub care i se vedeau doua picioare groase încălţate cu ghete roz. O eşarfă tot roz, pe care şi-o aranja întruna, îi completa costumul. Trăsura era precedata de un bărbat frumos, calare pe un ponei; bărbatul era îmbrăcat aidoma lui Murat, cu care se străduia sa semene la gesturi şi atitudine, şi era urmat de doi randaşi în livrele englezeşti, calare tot pe nişte ponei. Acest atelaj napolitan era un dar făcut de Murat principesei de Galles, care se plimba, fara jena, pe străzile Genovei, în acel costum ridicol şi în acel echipaj bizar. Bineînţeles ca plimbarea avu loc câteva zile Ia rând. Principesa făcuse o
1 Carolinc-Amclic (1768 – 1821), sotia printului de Gallcs. Regent, apoi rege?' Angliei sub numele de Gcorgc al tV-lca. Era fiica faimosului duce de Brunswick. N ciuda -conduitei sale cam dubioase, englezii au ţinut cu ca în neînţelegerile pe care c-a avut cu soţul sau, regele.
— Lady Mary Acheson, fata contelui de Gosford, măritată în 1 803 cu lordul „am Cavcndish Bentinck.
Mare pasiune pentru Murat, pe care ar fi vrut să-l însoţească şi în tabără. Bietul Murat se văzu obligat sa facă uz de toată autoritatea sa ca sa scape de ea. Nu consimţise sa renunţe decât după ce i se făgăduise ca lordul Bentinck avea să-şi unească trupele cu cele napolitane. ai cum făgăduiala fusese făcută doar de forma, acum venise la Genova cu rugăminţi, cu implorări şi chiar cu ameninţări. Va puteţi da seama în ce situaţie se afla bietul lord Bentinck care, de altfel, a treia zi şi pleca din oraş, ca sa scape de ea. Principesa, desi era o bonapartista înflăcărată, avea unele temeri ca nu cumva Napoleon să-l compromită, în vreun fel, pe „rege”, cum îi spunea ea lui Murat, îşi atrase deci de partea sa toată opoziţia din Genova şi făcu atâta tărăboi, încât după câteva zile, guvernul sard o ruga să-şi caute azil în alta parte.
În timpul ultimului carnaval pe care-l petrecu la Neapole, dădu un bal, precedat de o lista de subscripţie la care îi ruga sa contribuie pe toţi englezii aflaţi în sala. Banii, evident, erau destinaţi lui Murat. Scena se petrecea într-o sala publica, în momentul în care sosi Murat, un grup alcătuit din cele mai frumoase englezoaice, îmbrăcate aidoma zeiţelor din Olimp, îi ieşiră în întâmpinare. Minerva şi Themis îl luară fiecare de câte un brat şi-l duseră pe un fel de estrada, ale carei draperii se dădură în laturi, înfăţişând spectatorilor un grup de genii printre care figura şi Faima, întruchipata de frumoasa lady Harley, care ţinea în mâna un mare tablou. Gloria – reprezentata de principesa de Galles, îmbrăcată şi mai caraghios decât celelalte zeităţi – înainta încet, rupse o pana din aripa Faimei şi scrise cu litere mari, pe tabloul pe care-l ţinea aceasta, numele diverselor batalii la care luase parte Murat. Publicul aplauda, abţinându-se cu greu sa nu râdă. Murat avea destul bun-simţ pentru a se simţi foarte jenat, dar principesa luase toată acea mascarada în serios, considerând-o drept o ovaţie adusa atât celui pe care-l iubea, cât şi ei care fusese în stare să-l onoreze astfel. Am auzit vorbindu-se despre acea serata la lady Charlotte Campbell, ultima dintre doamnele care au abandonat-o pe principesa. Lady Charlotte plângea de ciuda, vorbind despre toate acele lucruri ridicole, dar povestirea ei nu izbutea sa redea nici pe jumătate caraghioslâcul acelei scene. Trebuia s-o ai pe eroina sub ochi ca sa poţi aprecia întreg ridicolul situaţiei. Pentru a. şi mai molcomi durerea despărţirii de Murat, principesa poruncise unuia dintre slujitorii sai, care semăna putin cu eroul visurilor sale, sa se îmbrace la fel ca el. Acel portret însufleţit, pe nume Bergami1, a devenit mai târziu celebru şi (stiu asta de la căpitanul corabiei care 1-a adus la Livorno) i-a uzurpat, pe lângă regala sa iubita, toate drepturile acestuia, aşa cum şi-a însuşit şi costumul. ai, cu toate astea, trebuia sa ne ducem şi s-o salutam pe acea principesa ridicola, care pe deasupra, ne mai şi detesta fiindcă-i eram ostili „regelui” ei. Bineînţeles ca s-a străduit sa fie cât se poate de impertinenta cu noi. Ne-am dus s-o vizitam, împreuna cu lady Bentinck, în ziua şi la ora fixata de ea. După ce ne-a lăsat sa aşteptăm vreme îndelungata, ne-a primit într-un chioşc acoperit cu verdeaţă unde-şi lua masa, îmbrăcată într-un capot deschis în fata, şi slujita de Bergami. După câteva cuvinte adresate mamei, se prefăcu a nu şti decât engleza aşa ca nu mai vorbi decât cu lady William. Ramase cam derutata când văzu ca luam şi noi parte la acea discuţie de la care voise sa ne excludă; apoi începu a vorbi numai de virtuţile, de talentele regale şi militare ale lui Murat. Imediat după asta, îi acorda o audienta tatei, în care nu vorbi decât despre succesele infailibile ale aceluiaşi Murat, despre apropiata sa joncţiune cu armata lui Napoleon şi despre victoriile care-l aşteptau. Tata începu sa râdă.
— Va bateţi joc de mine, domnule ambasador?
— Câtuşi de putin, doamna; vad ca dumneavoastră vreţi sa iau de bune glumele pe care le faceţi.
Astfel de discursuri ţinute de principesa de Galles, unui ambasador al Franţei, erau mult prea nostime ca sa poată fi ascultate cu seriozitatea cuvenita. Principesa făcu pe ofensata Sl scurta întrevederea. Cred ca va daţi seama ca n-am fost T ' Bartolomeo Bergami, subofiţer într-un regiment italian. Copleşit de ruri de către regina Angliei, regele Gcorgc al IV-lca a intentat sotiei sale – din p lc”ia lui _ proces dc aduiter tentaţi s-o mai vizitam. Ea pretindea ca tata contribuise şi el la ordinul de plecare ce i se dăduse, ceea ce nu era câtuşi de putin adevărat. Daca guvernul fusese îmboldit de cineva, apoi acela nu putea fi nimeni altul decât lordul William Bentinck care era într-adevăr foarte stânjenit de prezenta acelei cucoane năbădăioase, acolo.
În vremea asta, noi ne aflam într-o situaţie de-a dreptul imposibila. Caci nimic nu e mai cumplit decât sa te afli în străinătate, într-o situaţie oficiala, în toiul unei asemenea catastrofe, şi sa dai tot timpul dovada de un calm şi de o seninătate pe care eşti departe de a le simţi. ai nimeni nu putea sa ne ajute cu nimic. Unii erau singuri de victoria lui Bonaparte, alţii, de căderea lui rapida în fata aliaţilor şi de umilirea armatei franceze. Se întâmpla destul de rar ca cei din jur să-şi exprime aceste păreri alegându-şi oarecum cuvintele, ca sa nu ne jignească. aşa ca de îndată ce ne-am dat seama ca nu mai suntem în siguranţă, ne-am închis şi noi în casa şi n-am mai ieşit deloc.
Marchizul de Lur-Saluces, aghiotantul ducelui de Angouleme, sosi aducând câteva scrisori. Printul îi poruncea tatei să-i ceara regelui Sardiniei o oaste care sa vina prin Antibes pentru a se întâlni cu oastea lui, în Provenţa. Tocmai obţinuse o victorie destul de însemnata la podul de peste Drome, unde îşi etalase în fata celor doua oşti – a lui şi cea inamica – nişte merite personale în materie de tactica şi strategie militara, care-l făcuseră sa crească în ochii tuturor. aşa ca simţea nevoia şi dorinţa de a acţiona cât mai viguros. Scos din nefasta lui docilitate şi pasivitate, se dovedea a fi plin de energie. Desi molâu din fire, uneori putea fi capabil şi de lucruri mari. Tata porunci sa se pregătească o trăsură şi pleca împreuna cu domnul de Saluces, la Torino. Am aflat de la acesta din urma ca fratele meu fusese trimis în Spania. La câteva zile după asta, am citit în Monitor scrisorile domnului de Angouleme către doamna de Angouleme, care fuseseră interceptate, spunându-se clar ca ele fuseseră aduse de către tânărul de Osmond. Am fost aproape siguri ca va fi arestat, iar aceasta incertitudine a durat timp de şaptesprezece zii6-
Comunicaţiile cu sudul fuseseră întrerupte; nu ştiam ce se mai întâmpla decât din gazetele din Paris care de bine, de rau, mai ajungeau până la noi. În felul acesta am aflat şi despre înfrângerea ducelui de Angouleme, despre convenţia încheiata cu el si, în sfârşit, despre plecarea sa. Numele fratelui meu nu apărea pe nicăieri. Până la urma, am primit nişte scrisori de la el, trimise din Madrid. Trebuia sa părăsească acest oraş ca sa ajungă lângă ducele de Angouleme pe care-l credea în Franţa, dar pe care, după o căutare îndelunga, îl descoperi la Barcelona.
Ducele de Angouleme voise să-l trimită pe fratele meu la Madame, aşa cum arătase şi în scrisori, dar pe urma îşi schimbase planul şi-l trimisese la ducele de Laval, ambasadorul nostru la Madrid. Atunci trecuseră cele şaptesprezece zile în care noi fusesem atât de neliniştiţi, pentru ca în timpul unui război civil nu poţi şti niciodată ce i se poate întâmpla unui prizonier şi nici în ce fel au de gând sa se răzbune pe el, fie autorităţile, fie răsculaţii. Noroc ca mânia celor doua tabere trecuse şi ca nu mai rămăsese, din zilele furtunoase ale revoluţiei, decât nişte meschine interese personale pe care unii se străduiau sa şi le rezolve.
Murat înainta atât de repede în Italia, încât cei din Torino şi începuseră împachetatul. ai eu şi mama am fi vrut sa ne ducem după tata, dar el nu ne îngăduia sa venim. Problema economiilor devenise tot atât de importanta ca şi cea a siguranţei, aşa încât nu ne mai puteam permite o dubla călătorie într-un asemenea moment de incertitudine. Cererile domnului de Saluces au fost primite cu multa răceală de către guvernul sard. Ele n-au putut avea succes din pricina ca chiar atunci sosiseră cele doua vesti catastrofale: înfrângerea ducelui de Angouleme şi îmbarcarea lui. Începând din acea clipa, tata remarca primirea destul de rece, a ministrului, şi mtrezari dorinţa de a-l îndepărta pe ambasadorul Franţei. Cum j„egele sard respinsese orice ajutor austriac sau englezesc, era irnpede ca dorea sa trateze separat, păstrându-şi neutralitatea a de Napoleon. Bubna râdea de se prăpădea de aceasta Politica, numindu-l pe regele Victor „augustul aliat al împara-Ul Tatei nu-i ardea deloc de râs, dar era şi el convins de zădărnicia acelor tratative ale guvernului sard. Murat, fiind învins la Occhiobello de către ostile austriece, înceta sa mai înainteze. Apoi se anunţa, în mod oficial, ca sosirea reginei Sardiniei fusese amânata. aşa ca ne-am întors la Torino.
Înainte de a părăsi Genova, as vrea sa va vorbesc despre doi inşi pe care i-am văzut în trecere. Primul era abatele de Janson. Aflând de plecarea împăratului din insula Elba, în timp ce el se afla în Siria, unde se dusese ca pelerin la Ierusalim, profitase atât de bine de vântul ce batea pe mare încât ajunsese la Genova într-un timp incredibil de scurt. Nu ramase în acest oraş decât doua ceasuri pentru a se informa asupra evenimentelor; apoi îşi sufleca poalele sutanei, încalecă un căluţ de posta şi alerga sa se alăture ducelui de Angouleme. Acest abate, în costum ecleziastic, li se păru din cale-afară de ridicol, soldaţilor. Dar când în lupta de la podul Drome, îl văzură ducându-se, sub ploaia de gloanţe, pentru a-i ridica pe răniţi, pe umeri, încercând să-i consoleze şi să-i ajute după puterile sale, cu tot atâta sânge-rece ca un grenadier din vechea garda, „popa” – cum îi spuneau soldaţii – îi entuziasma în cel mai înalt grad. Abatele de Janson a depus mai apoi acelaşi zel şi în ceea ce priveşte intriga, ceea ce bineînţeles, e de regretat. Ajuns episcop de Nancy şi unul dintre membrii cei mai activi ai Congregaţiei, atât de nefasta Restauraţiei, a fost atât de detestat de toată lumea încât în timpul Revoluţiei din 1830 a trebuit sa fie alungat din viaţa episcopala.
Cealaltă persoana despre care vreau sa amintesc e Henri de Chastellux1. În vârsta de 24 sau de 25 de ani, stăpân al unei averi uriaşe, era ataşat la Roma. Aici a aflat de trădarea cumnatului sau, colonelul de la Bedoyere. A fost cu atât mai consternat cu cât îşi iubea grozav de mult sora, dându-şi seama câta nevoie avea sa fie susţinută şi consolata într-o asemenea situaţie, într-o familie ca a sa. Obţinu imediat un
1 Henri-Louis de Chastellux, născut la 28 februarie 1786, mort la 3 martie 1863; făcut duce de Rauzan în 15 august 1819, s-a însurat la 31 august 1819 cu Clairc de Durfort de Duras. Era fiul lui Henri Gcorgcs-Ccsar de Chastellux şi al 'ul Angcliquc-Victorie de Durfort (fiica lui Joseph de Durfort, duce de Civrac, senior de Blagnac, ambasador la Vicna, şi al Annci Monbadon de la Făurie, doamna de onoare a prinţesei Victoria).
Concediu de la ambasador si, după ce-şi puse hârtiile în ordine, îşi făcu cuferele, îşi împacheta cărţile şi se urca în brişca unui cărăuş cu care se tocmi ca să-l duca în cel mult douăzeci şi şapte de zile la Lyon. Ajungând la Torino, domnul de Chastellux fu informat ca nu mai putea să-şi continuie drumul. Veni la Genova să-l întrebe pe tata, ce-i mai rămânea de făcut. Se hotărî sa plece şi el după^ducele de Angouleme; tata îl ruga să-i duca şi lui nişte depeşe. Într-adevăr, după doua ceasuri, un secretar i le şi duse. Secretarul îl găsi culcat în pat, citindu-l pe Horaţiu.
— Când plecaţi? 1-a întrebat.
— Încă nu stiu. Nu m-am înţeles, cu căruţaşul care m-a adus şi aştept sa găsesc un altul.
— Nu treceţi prin Corniche?
— Nu, vreau sa închiriez o feluca.
Secretarul îi aduse tatei îndărăt scrisorile pe care acesta le expedie cu un curier. Henri de Chastellux se îmbarca a doua zi dimineaţă; dar aranjând în aşa fel lucrurile încât sa doarmă în fiece noapte, undeva, pe ţărm, ajunse la Nisa abia peste cincizeci de zile. Aici, îi ajunseră la ureche o mulţime de zvonuri neliniştitoare în legătură cu poziţia ducelui de Angouleme; aşteptă, cu răbdare, confirmarea lor si, după zece sau douăsprezece zile, 1-am văzut reapărând la Genova, fara sa fi trecut dincolo de Nisa.
Aceasta apatie ciudata la un tânăr plin de spirit, şi pe care situaţia lui sociala şi relaţiile de familie ar fi trebuit să-l stimuleze în cel mai înalt grad, comparata cu activitatea atât de fecunda a unui om în sutana, la care, evident, ar fi trebuit sa renunţe, mi s-a părut a constitui un contrast atât de bizar cu modul de a se comporta al abatelui de Janson, încât nu le-am putut trece cu vederea nici pe una, nici pe cealaltă.
Tata începu o corespondenta foarte activa cu ducele de Narbonne, ambasadorul nostru la Neapole, cu ducele de Laval, ambasadorul nostru la Madrid şi cu marchizul de Riviere1, aflat la Marsilia. Le trimitea veştile care soseau din
1 Charles Riffardeatt, marchiz, apoi duce de Riviere (1763 – 1828). Aghiotant contelui de Artois, în timpul Emigraţiei. Condamnat la moarte, dar graţiat, ca coniphcc al lui Cadoudal (1803), a ajuns în 1814, ambasador la Constantinopolc, iar
^n 18'5, pair al Franţei, în 1827 devine căpitanul gărzilor lui Carol al X-lea, apoi
°uverantor al oraşului Bordeaux.
Germania şi din nordul Franţei. Legaţia din Torino ducea mare lipsa de secretari şi de ataşaţi. aşa ca plecând din Genova, tata ma ruga pe mine sa port toată aceasta corespondenta. De fapt, n-aveam altceva de făcut decât sa expediez ştirile care ne parveneau, alegându-le pe cele oficiale şi lăsând deoparte zvonurile de care eram pur şi simplu asaltaţi. Multe din acele scrisori au fost interceptate, unele mi se pare ca au fost chiar şi tipărite în Monitor.
Răuvoitorii s-au agăţat de acest lucru, ca sa decreteze ca o făceam pe ambasadoarea. Aceasta răutate m-a făcut sa stau multa vreme departe de afacerile diplomatice ale tatălui meu, lucru pe care nu 1-as fi făcut daca n-aş fi fost învinuita de acea prosteasca născocire. ^ Caci, aşa după cum v-am mai spus, politica ma pasiona, îl ajutam cu placere pe tata şi ca să-mi ocup timpul, caci altfel as fi murit de plictiseala. ai fiindcă nu aveam niciodată obiceiul sa vorbesc ce nu trebuia, tata mi-ar fi încredinţat, fara nici o reţinere, oricare dintre problemele care-l frământau.
