Capitolul VII Doamna de La Bedoyere.

Curajul ei.         — Disperarea ei.         — Resemnarea ei.         — Contesa de Kriidener. Îmi face o primire ciudata.         — Povestea sosirii ei la Heidelberg.         — Influenta ei asupra tarului Alexandru.         — Pactul Sfintei Alianţe.         — Supunerea lui Benjamin Constant fata de doamna de Kriidener.         — Dragostea lui fata de doamna Recamier.         — Purtarea sa, în 20 martie.         — Scrisoarea pe care i-o trimite lui Ludovic al XVIII-lea.

Parca pentru a ma face sa simt şi mai cumplit groaza sentimentului de neiertat pe care-l avusesem fata de La Bedoyere, am găsit tot Parisul impresionat de ultimele lui clipe.

Când, în 1791, contele şi contesa de Chastellux o urmaseră pe doamna Victoria, la Roma, doi din cei cinci copii ai lor (Henri şi Georgine), crescuţi de bunica lor, în pustietatea unui mic castel pe care-l avea în Normandia1, rămăseseră în Franţa.

1 Doamna de Boignc aminteşte de castelul du Thil-cn-F6rct din l'Eure. Contcsa-vaduva de Chastellux, născută în 1725 era fiica lui Gcorgc Jubcrt, marchiz de Thil. Henri (născut în 1786) şi Victoirc-Gcorginc (născută în 1790) rămaseră până în martie 1793 la castelul Roussillon, din Bourgognc. Acest domeniu, fiind confiscat o data cu cel din Chastellux, ei au fost primiti de sora bunicii lor, marchiza de Tourncllc-Chastcllux. Într-o scrisoare din 21 martie 1795, contesa de Chastellux îi scrie din Roma, marchizei de Osinond: „N-am alte noutăţi de la copii decât ca în septembrie se aflau la Autun şi ca mătuşa mea fusese închisa în temniţă din Mâcon…” Contcsa-vaduva de Chastellux a fost şi ea arestata, la Roucn, adusa la Paris, la Luxemburg, apoi eliberata (în septembrie sau octombrie 1794), după care s-a reîntors la Thil unde a murit în 31 mai 1798. Marchiza de La Tourncllc murise şi ea în 1° aprilie 1797.

Henri de Chastellux şi sora sa Georgine s-au întâlnit cu părinţii lor, în Italia, la sfârşitul anului 1803. Contele şi contesa de Chastellux s-au reîntors în Franţa st s-au stabilit la castelul du Thil, la începutul anului 1811. Căsătoria domnişoarei Georgine de Chastellux cu contele de La Bedoyere a avut loc în noiembrie '?' '.

Contele de Chastellux a murit în 7 aprilie 1814, iar sotia sa, în 14 noiembrie 1816 (n. ed. fr.).

Pupa ce bătrână muri, Georgine pleca în Italia, după părinţii ei cu care se întoarse foarte curând, la Paris. Fata nu şi-a mai putut învinge niciodată extrema timiditate datorata singurătăţii jn care crescuse până la optsprezece ani. În Normandia, îl cunoscuse pe Charles de La Bedoyere, caci pământurile lor, aflate în acelaşi canton, se învecinau. Mica lui vecina i-a inspirat tânărului, încă din copilărie, un sentiment pe care fata îl împărtăşea şi ea. Crescând, Georgine deveni deosebit de frumoasa, aşa ca tânărul de La Bedoyere se înamora pătimaş, de ea. Henri de Chastellux, cu care fusese coleg la colegiu, încuraja acest sentiment. Familia La Bedoyere, în nădejdea de a-şi lega fiul de locul natal, văzu cu ochi buni aceasta căsătorie; familia Chastellux fu şi ea de acord, aşa ca – cu putin timp înainte de Restauraţie – cei doi tineri se căsătoriră.

Charles de La Bedoyere era dator vândut, îi plăceau jocul de cărţi, femeile şi mai ales războiul. Altfel, era băiat de treaba, vesel, spiritual, loial, cinstit, generos; însurându-se, făgădui sa renunţe la toate slăbiciunile sale, fiind convins ca va izbuti. Cu toate metehnele lui, Georgine îl adora. De câte ori bărbatul ei calca pe alături, nu numai ca nu avea curajul sa deschidă gura şi să-i spună ce merita, dar îi era teama sa nu cumva sa se dea de gol şi sa arate ca aflase, încât puteai trai luni întregi alături de ea, fara sa ştii nici ce simte, nici ce gândeşte. Cred, fara exagerare, ca era persoana cea mai modesta şi mai retrasa în ea însăşi pe care am cunoscut-o vreodată.

După reîntoarcerea lui Bonaparte, Georgine a rămas foarte dezamăgită, văzând ce rol jucase bărbatul ei. Desi abia se ridicase din pat după naştere, s-a dus la părinţii ei si, când La Bedoyere a sosit, făcând parte din suita împăratului, ea n-a vrut pentru nimic în lume să-l vadă. Evenimentele Precipitându-se, Georgine s-a împăcat cu bărbatul ei de îndată ce 1-a văzut deznădăjduit şi prigonit; a încercat să-şi vândă tot ce avea pentru a face rost de bani şi a-l ajuta sa fuga. După e-ar fi izbutit sa se salveze, urma sa se duca şi ea după el.

Anuiesc ca pentru a aduce la îndeplinire acest plan a venit el aris, unde a fost prins şi arestat.

Auzind ce i se întâmplase bărbatului ei, într-o clipa aceasta femeie, de o timiditate rar întâlnita, s-a preschimbat într-o tigroaica. Lăsând la o parte orice jena, a început sa facă vizite, sa bata pe la diverse uşi, sa roage, sa implore, chiar sa deranjeze; a făcut apel la familia ei sa intervină şi s-o ajute; dar nimeni n-a vrut să-şi puna obrazul pentru un om ca La Bedoyere. Desi, lipsita de orice ajutor, n-a abandonat cauza celui pe care-l iubea; a bătut din nou pe la toate uşile, le-a forţat pe cele care nu voiau sa se deschidă, a ajuns până la ducesa de Angouleme pe care însa n-a putut-o înduioşa, s-a dus pretutindeni şi s-a zbătut cu curajul unei leoaice.

După ce-a văzut ca nu mai are cui se adresa, a recurs la doamna Kriidener. Aceasta ultima vizita oferindu-i o raza de nădejde, biata femeie, purtându-şi pruncul nou-născut, în braţe, a dat fuga la locul unde era închis bărbatul ei, pentru a-i da şi lui vestea cea buna. A găsit piaţa din fata temniţei, plina de lume; o trăsură, înconjurata de ostaşi, s-a oprit în fata clădirii, iar în ea s-a urcat un om. Deodata s-a auzit un ţipăt înfricoşător: Georgine îşi recunoscuse bărbatul. Scena e foarte greu de descris. Femeia a scăpat copilul din braţe şi napustin-du-se către trăsură, şi-a pierdut cunoştinţa. Charles abia a avut timp s-o prindă în braţe, s-o sărute cu dragoste şi s-o încredinţeze unui slujitor fidel care, între timp, luase şi copilul de jos; profitând de leşinul sotiei sale, închise repede portiera trăsurii şi făcu semn soldaţilor sa pornească, în ultimele clipe, a dat dovada de acelaşi curaj de care dăduse adesea şi pe câmpul de lupta. Doamna de La Bedoyere fu readusa acasă, începând din acea clipa, a redevenit timida de mai înainte. A refuzat, vreme îndelungata, să-şi revadă familia, al cărui crud stoicism nu i 1-a iertat niciodată.

Au trecut douăzeci de ani de când s-au petrecut aceste lucruri pe care le scriu acum, dar tristeţea n-a părăsit-o pe Georgine nici măcar o singura clipa.

Am mai spus cu ce calma încetineala avea obiceiul sa călătorească fratele ei, Henri. Nu stiu unde se afla când s-a întâmplat acea cumplita catastrofa. Dar absenta lui îngadu-indu-i Georginei sa creadă ca el ar fi ajutat-o în acele chpe înfricoşătoare, daca s-ar fi aflat la Paris, ea şi-a revărsat asupra-i toată dragostea care nu-i fusese absorbita de fiul şi de durerea ei. Abia la căsătoria fratelui ei cu domnişoara de Duras (prilej cu care Henri şi-a luat numele de ducele de Rauzan) a consimţit Georgine să-şi revadă familia. A dus tot timpul o viaţă dintre cele mai retrase şi mai austere.

Dar iată ca mi-am amintit ca am pomenit mai înainte numele doamnei de Kriidener1; desi n-am cunoscut-o decât mult mai târziu, profit de ocazie ca sa vorbesc despre ea acum. Am cunoscut-o prin intermediul doamnei Recamier. Era o femeie de vreo cincizeci de ani care, în tinereţe, trebuie sa fi fost extrem de frumoasa. Acum era slaba şi palida; chipul sau purta urma unor pasiuni puternice. Ochii, desi adânciţi în orbite, erau foarte frumoşi, iar privirea, deosebit de expresiva. Avea acea voce sonora, dulce, flexibila, timbrata, care constituie unul dintre cele mai mari farmece ale femeilor din nord. Parul cărunt, lins, pieptănat simplu, cu cărare la mijloc, strălucea de curăţenie. Rochia neagra, fara nici o podoaba, nu excludea ideea unei oarecare cochetării. Locuia într-un foarte mare şi frumos apartament, într-un palat din strada Saint-Honore. Oglinzile, decoraţiunile interioare, ornamentele de toate felurile, mobilele, totul era acoperit cu pânza cenuşie; până şi pendulele erau îmbrăcate în huse cenuşii nelăsând sa se vadă decât cadranul. Gradina se întindea până la Champs-Elysees; prin aceasta gradina, tarul Alexandru, care locuia la Elysees-Bourbon, venea la doamna de Kriidener, la orice ora din zi şi din noapte.

Sosirea noastră întrerupsese un fel de lecţie pe care o făcea cu patru sau cinci persoane deodata. După politeţurile de rigoare, pe care ni le-a adresat cu multa uşurinţă şi conform uzanţelor din lumea mare, ea şi-a continuat lecţia. Vorbea ' Juliana de Wietenghojf, născută în Riga în 1764, s-a măritat în 1783 cu aronul de Kriidener, diplomat, pe care 1-a urmat acolo unde fusese numit ambasador.

Ist* ° V'3'^ c'cstu' ^c frământata şi de aventuroasa (pe care a avut grija sa şi-o nseasca într-un roman autobiografic), devenind văduvă, şi-a însuşit ideile lui ar f 8- Câţiva ani a exercitat o puternica influenta asupra tarului Alexandru I şi ple' c? Ntr'buit – zicc-sc – la pactul Sfintei Alianţe. Apoi a căzut în dizgraţie şi a cat 'n Crimeca unde a şi murit, în 1824 (n. ed. F r.).

I despre credinţă. Expresia ochilor şi sunetul vocii sale se schimbaseră. M-au uluit bogăţia imaginilor, uşurinţă cu care vorbea, eleganta improvizaţiei sale. După un ceas şi jumătate înceta sa mai vorbească, ochii i se închiseră şi păru cuprinsa de un soi de sfârşeală. Adepţii ei ma avertizară ca asta era semnalul retragerii. Lecţia fusese destul de interesanta Totuşi, eram sigura ca n-aş mai fi avut răbdarea necesara sa mai asist şi la a doua. Cum mai avea şi alte zile de primire, mi-am ales o alta, ca să-mi las cartea de vizita la usa acelei cucoane. Dar spre marea mea surpriza, am fost poftita înăuntru. Era singura.

— Va aşteptam, mi-a spus ea; „vocea” îmi anunţase vizita dumneavoastră…

Se lăsă o tăcere pe care n-am îndrăznit s-o tulbur, neştiind ce ton sa adopt. Apoi, ea îmi spuse ca „vocea” o prevenise ca va avea, în „liga prefeţelor”, o urmaşă pe care o va instrui şi care era sortita sa fie mult mai apropiata de divinitate, decât ea. Ca „vocea” o anunţase ca cea predestinata avea sa fie o femeie din lumea mare, dar pura şi cinstita. Ca ea, doamna de Krudener, o va întâlni în momentul în care se aştepta mai putin. Visele sale – pe care cică nu cuteza sa le numească viziuni, caci vai! Ea n-avea puterea de „a vedea” -i-o înfăţişaseră pe acea femeie semănând lei-poleit, cu mine. M-am aparat cu străşnicie de „gloria” pe care voia sa mi-o puna pe umeri, încerca sa ma convingă, crezând ca găsise în mine măcar un discipol, daca nu un urmaş, şi ma implora sa vin s-o vad. In cursul acelei dimineţi în care ma obliga să-i tin companie câteva ceasuri, mi-a povestit cum a ajuns la Paris.

În mai 1815, se îndrepta spre sudul Italiei unde o aştepta fiul ei. Între Bologna şi Sienna, simţi brusc o senzaţie de rau care o avertiza ca se îndepărtase de drumul pe care-l avea de făcut. După ce se frământase o noapte întreaga, neştiind ce sa facă, a doua zi se întoarse îndărăt. Senzaţia aceea ciudata de rau o părăsi -brusc şi se simţi din nou foarte bine. Îşi continua drumul până la Modena dar, după câteva leghe făcute^ pe drumul spre Torino, se simţi din nou rau. Îndreptându-se catr Milan, raul înceta brusc.

Sosind în acest oraş, ea afla ca un var, prietenul ei, din copilărie, aghiotantul tarului Alexandru, se îmbolnăvise grav, {n Germania. Iată deci motivul pentru care se simţea rau. Xrecu în Tirol, iar de acolo se îndrepta spre Heidelberg, unde se găseau suveranii armatelor aliate. Varul ei, bolnav, se afla în alt oraş. Se informa de numele oraşului si, a doua zi dimineaţa, pleca fara sa se vadă cu nimeni. Dar abia părăsi oraşul Heidelberg, ca iar simţi acea senzaţie de rau, de asta data mai puternica şi mai sfâşietoare ca niciodată. Se opri, se întoarse din drum şi porni îndărăt spre Heidelberg. Imediat se linişti; apoi îşi dădu seama ca varul ei mai mult ca sigur ca se afla în acel oraş. Îmi povesti apoi cum ajunsese să-l cunoască şi sa se împrietenească cu tarul Alexandru.

Sunt sigura ca, citind aceste rânduri, veţi spune ca e vorba de o nebuna sau de o intriganta, în ce ma priveşte, fiind o fire echilibrata şi prea putin dispusa sa iau de bune „extazurile” unor astfel de fiinţe bizare, n-am dat doi bani pe gogoşile pe care mi le turnase; m-am dus din ce în ce mai rar la ea şi analizând-o cu atenţie, mi-am dat seama ca era cu mult mai putin seducătoare decât părea la prima vedere.

M-am gândit de multe ori ca Talleyrand, fiind certat cu tarul Alexandru şi nemaitragând nădejde să-şi recapete influenta asupra lui, apelase probabil la doamna de Kriidener, exercitându-şi aceasta influenta prin intermediu! Ei. Ceea ce e sigur, e ca contesa de Kriidener a adus servicii însemnate Franţei, în timpul acelei triste epoci din 1815; caci, atunci când îşi petrecea orele rugându-se împreuna cu tarul pentru ca norul ce urma sa întunece steaua Franţei sa se îndepărteze, când îi cerea sa folosească, în acest scop, puterea lui de concentare, când îl asigura ca „vocea” îi va îndeplini dorinţa, puteai fi sigur ca la conferinţa de a doua zi – daca cine ştie ce ftiare putere propunea vreun articol dezastruos pentru Franta -tarul, îmboldit de doamna de Kriidener, venea în ajutorul nostru, ne sprijinea ca sa se convingă ca „Cerul” îi îndeplinise Orinta, fara să-i treacă o clipa prin minte ca era reprezentantul neia dintre cele mai mari puteri terestre şi ca Cerul n-avea 1C1 un amestec în treaba asta.

Încercând sa intervină pentru La Bedoyere, dar nemai-putând face nimic, doamna de Kriidener îi scrise sotiei dezolate a acestuia ca – după ce va petrece câteva ceasuri în purgatoriu în urma rugăciunilor tarului, soţul ei va trece direct în rai; ca avea satisfacţia de a o putea asigura de acest lucru, convinsa ca o asemenea veste îi va uşura mult durerea. Am aflat mai apoi de mânia împinsa până la furie a Georginei, după ce citise acea scrisoare.

Îmi amintesc, de asemenea, de o scena destul de nostima care a avut loc, într-una din zile, la aceasta doamna, scena la care am fost şi eu martora. Ne adunasem într-o dimineaţă, la ea, şapte sau opt persoane. Doamna de Kriidener ne vorbea, pe un ton plin de admiraţie, despre virtuţile excepţionale ale tarului, lăudându-i mai ales curajul cu care renunţase la legăturile sale intime cu doamna Narâskina, sacrificându-şi, pe altarul datoriei, cele mai scumpe sentimente ale sale şi o legătură ce dura de şaisprezece ani.

— Vai! Striga Elzear de Sabran (cu o mutra de neimitat), vai, uneori renunţi mult mai uşor în astfel de ocazii la o legătură de şaisprezece ani, decât la una de şaisprezece zile!

Am izbucnit cu toţii în râs, în cap cu doamna de Kriidener; dar imediat, făcând-o pe serioasa, se retrase în celalalt capăt al odăii, ca pentru a se reculege.

Indiferent care va fi fost motivul care a determinat-o pe doamna de Krudener sa procedeze astfel, stiu ca a jucat un rol important în politica tarii noastre; caci după ce a protejat Franţa, în cursul negocierilor pentru pace, s-a dovedit a fi fost adevărata promotoare a Sfintei Alianţe. L-a însoţit pe tar în faimoasa tabăra de la Vertus şi declaraţia pe care suveranii au semnat-o în acel loc – numita de atunci pactul Sfintei Alianţe – a fost redactata de Bergasse – un alt „iluminat” – sub ochii şi în fata ei. Ruşii şi toţi cei din jurul tarului au fost foarte contrariaţi de situaţia ridicola la care se expunea împăratul lor> ataşându-se de doamna de Krudener. Contele de Nesselrode chiar mi-a reproşat, destul de vehement, ca ma dusesem în vizita la acea intriganta, cum îi spunea el.

Printre cei mai înflăcăraţi adepţi ai sai, părea sa se nurnere şi Benjamin Constant. Spun „părea” pentru ca mi-a fost întotdeauna cu neputinţă sa descopăr adevăratele motive re i-au determinat pe Constant sa se apropie de ea. Doamna de Kriidener îl obliga sa postească, sa se roage, şi-l copleşea cu restricţiile în aşa hal, încât sănătatea începu a i se şubrezi, arătând groaznic. La remarca pe care cuteza s-o facă, doamna de Kriidener îi răspunse ca nu-i strica sa sufere fiindcă avea destule de ispăşit, dar ca vremea izbăvirii sale se apropia. Nu stiu daca Benjamin Constant ţinea neapărat sa se împace cu vocea” aceea misterioasa, sau daca nu cumva voia sa se împace cu împăratul, fiindcă în acea epoca situaţia lui în Franţa era atât de precara, încât îl batea gândul sa se expatrieze.

Se pare ca doamna Recamier, în exilul ei, dăduse peste Fântâna Tinereţii. Caci se reîntorsese din Italia, în 1814, aproape la fel de frumoasa şi mult mai plăcută decât în prima sa tinereţe. Benjamin Constant era prieten cu ea de multi ani, dar acum se îndrăgosti dintr-o data, nebuneşte, de dânsa. Am mai spus ca nutrise întotdeauna o fărâmă de simpatie şi multa recunoştinţa fata de toţi bărbaţii care se îndrăgosteau de ea. Îl asculta deci şi pe Benjamin, îl plânse şi fu la fel de mâhnita ca şi el, ca nu-i putea împărtăşi sentimentele atât de elocvent exprimate.

În momentul reîntoarcerii lui Napoleon, Benjamin Constant se afla în apogeul acestei frenezii. Doamna Recamier se simţi stânjenita de aceasta dragoste, cu atât mai mult cu cât se temea de noi persecuţii. Benjamin, mult prea entuziasmat pentru a mai tine seama de sentimentele femeii pe care o iubea, se apuca şi scrise un pamflet plin de verva şi de talent împotriva împăratului, în care îl anunţa ca-l va urî veşnic. Pamfletul a fost tipărit în Monitorul din 19 martie, în cursul aceleiaşi nopţi, Ludovic al XVIII-lea părăsi, pe furiş, Parisul.

Când bietul Benjamin afla aceasta veste, groaza puse

0 clipa stăpânire pe inima lui, care se pare ca nu era as^ta tot atât de sus ca şi spiritul. Speriat, dădu fuga la s a: dar acolo nici cai, nici trasuri, nici diligente; deci nici un mijloc cu care sa poată pleca din Paris. Disperat, se duse sa se ascundă într-un loc unde nădăjduia ca nu va fi găsit. Va, puteţi da seama de spaima lui când, a doua zi dimineaţa veniră să-l caute din partea lui Fouche. Se lăsa condus, mai mult mort decât viu. Fouche îl primi foarte politicos şi-i spuse ca împăratul voia să-l vadă imediat.

Faptul i se păru ciudat. Totuşi se simţi ceva mai liniştit. Sosi la Tuileries, unde toate uşile i se deschiseră.

Împăratul îl întâmpina cu o înfăţişare dintre cele mai blajine, îl pofti sa se aşeze, apoi începu sa discute cu el, asigurându-l ca pusese întotdeauna foarte mult preţ pe critica. În timpul lungilor nopţi de veghe din insula Elba se gândise îndelung la situaţia sa şi la nevoile epocii. Sigur ca oamenii cer instituţii liberale. Greşeala comisa în timpul guvernării sale constase în faptul ca neglijase publiciştii, ca domnul Constant. Imperiul avea nevoie de o Constituţie, iar el făcea apel la inteligenta domnului Constant, rugându-l s-o redacteze. Benjamin, trecând într-o jumătate de ceas, de la spaima temniţei, la bucuria de a fi chemat s-o facă pe înţeleptul Solon şi de a-şi vedea astfel împlinit visul sau de o viaţă, aproape ca se simţi rau din pricina emoţiei. Spaima şi vanitatea încă se mai băteau cap în cap, în inima lui; noroc ca, până la urma, învinse vanitatea. Fu copleşit de admiraţie fata de marele împărat care-i făcuse, în sfârşit, dreptate; astfel, autorul articolului din Monitorul din 19, era în 22 martie, consilier de Stat şi predicatorul oficial al lui Bonaparte.

Se prezenta, putin ruşinat, la doamna Recamier; ea nu era femeia care să-i facă reproşuri. Ba poate ca s-a simţit uşurată de a o fi scutit de răspunderea care ar fi apăsat asupra ei daca Benjamin ar fi fost persecutat pentru nişte opinii mai mult de moment, decât din convingere. Partidele însa fura mai putin caritabile. Liberalii nu-i iertară lui Benjamin elogiile fata de Bourboni şi Legitimitate, imperialii nu-l cruţară pentru sarcasmele sale la adresa lui Bonaparte, regaliştii îl luară în tărbaca pentru pamfletele din 19 şi 21 martie şi pentru rolul pe care 1-a jucat la sfârşitul celor „O suta de zile”, când s-a dus

— Solicite suveranilor străini orice alt stăpân în afara de Ludovic al XVIII-lea.

Toate aceste fapte 1-au făcut sa fie dispreţuit de toată Iurnea; atunci s-a simţit dezolat, în aceasta dispoziţie sufleteasca, a căzut în mâinile doamnei de Kriidener. S-a mai, ius sa caute consolare şi lângă doamna Recamier, care 1-a tratat cu blândeţe şi bunătate. Dar cum femeia bănuia neplăcerea cu care Benjamin îşi aducea aminte de articolul pe care-l scrisese, inspirat de pasiunea pe care o simţise pentru ea acest lucru puse capăt marei sale pasiuni pentru doamna Recamier.

N-am mai cunoscut niciodată pe nimeni care sa se priceapă – aşa cum se pricepea aceasta doamna – sa participe la toate necazurile prietenilor ei şi sa le scuze slăbiciunile omeneşti, fara sa se necăjească, ori sa se supere. Nu ţinea niciodată de rau un bărbat vanitos pentru ca fusese inconsecvent, nici pe unul fricos, pentru ca săvârşise un act de laşitate, după cum nu putea tine de rau un gutos, fiindcă avusese o criza de guta, sau un şchiop, fiindcă nu putea pasi drept. Infirmităţile morale îi inspirau tot atâta mila, daca nu chiar mai multa, decât cele fizice. Ea le îngijea, cu o mâna atât de uşoară şi de dibace, încât şi-a atras întotdeauna calda recunoştinţă a tuturor acelor nefericiţi.

Câteva săptămâni mai târziu, lui Benjamin Constant îi veni ideea să-i trimită lui Ludovic al XVIII-lea o scrisoare explicativa, privind comportarea sa; dar treaba era foarte dificila. Mânat de aceasta idee, îi făcu o vizita doamnei Recamier şi statu îndelung de vorba cu ea, despre acest lucru. A doua zi, cum femeia avea casa plina de musafiri, îl întreba în aoapta:

— Ei ce-ai făcut? Ai trimis scrisoarea?

— Da.

— Ai eşti mulţumit?

— Atât de mulţumit, încât aproape ca m-am convins pe lne însumi de cele spuse în scrisoare!

Numai ca regele n-a fost tot atât de uşor de convins ca enjamin Constant. Cred – desi nu sunt sigura – ca acea scrisoare a apărut şi în jurnale. Numai partidul regalist putea fi atât de mărginit încât sa tina la distanta un om atât de talentat. După câteva luni, Benjamin Constant devenise unul din şefii opoziţiei.