Capitolul VIII Exigentele străinilor, în 1815.

Dispoziţiile tarului Alexandru la începutul campaniei.         — Răspunsul frumos pe care-l da generalul Pozzo lui Bernadotte.         — Purtarea ducelui Wellington şi a generalului Pozzo.         — Mirarea tarului Alexandru.         — Aederea regelui şi a prinţilor în Belgia.         — Abnegaţia unui soldat.         — Politeţea printului de Talleyrand.         — Ducele de Wellington devalizează muzeul.         — Salonul ducesei de Duras.         — Moartea lui Hombert de La Tour du Pin.         — Camera zisa „de negăsit”.         — Demisia domnului de Talleyrand.         — Tatăl meu este numit ambasador la Londra.         — Ducele de Richelieu.         — Revelaţia doctorului Marshall.         — Vizita la ducele de Richelieu.         — Primirea nepoliticoasa pe care ne-o face.         — Scuzele sale.

Dar sa revin la sosirea mea la Paris. Oricât de dispusa as fi fost sa ma bucur, laolaltă cu ceilalţi, de reîntoarcerea regelui, aceasta bucurie îmi era otrăvită de prezenta trupelor străine în tara; caci atitudinea lor era mult mai ostila decât fusese cu un an în urma. Învingătorii lui Napoleon voiseră sa se arate generoşi; aliaţi cu Ludovic al XVIII-lea în 1815, îşi sporiseră exigentele aproape până la insulta.

Puterea şi prosperitatea Franţei îi surprinseseră şi le stârniseră invidia. Ei o crezuseră epuizata de lungile războaie pe care le avusese. ai când colo, o văzură, cu mirare, ivindu-se -dupa atâtea necazuri şi nenorociri – atât de frumoasa şi încă atât de puternica încât, la Congresul de la Viena, domnul de Talleyrand îşi îngăduise sa joace un rol principal. ai cabinetele şi popoarele voiseră sa profite, în egala măsură, atunci când li se ivise perspectiva unei noi cruciade împotriva noastră. Dar ura lor fusese oarba caci, daca, pe de o parte, ţineau mortis sa îngenunche Franţa, pe de alta, voiau sa întărească Restauraţi^

Or, umilinţele din acea epoca imprimară noului guvern un fel de deprimare din care nu şi-a mai revenit şi care a şi constitui unul dintre motivele căderii sale. Naţiunea n-a putut ier iciodata familiei regale suferinţele impuse de cei pe care ea _a numit „aliaţi”. Daca i-ar fi numit „duşmani”, ranchiuna noate ca n-ar fi fost atât de puternica. Acel sentiment, perfect scuzabil, poate ca era, într-o oarecare măsură, putin nedrept. Sigur ca nici lui Ludovic al XVIII-lea nu-i făcea placere sa vadă tunurile prusacilor îndreptate către palatul Tuileries. Apariţia mantalelor albe ale ofiţerilor austrieci, închizând intrarea în Piaţa Carrousel, în timp ce soldaţii lor despuiau de ornamente Arcul de Triumf, sigur ca nu-i surâdea nici lui. După cum nu cred că-i făcea placere să-i vadă pe străini intrând până şi în apartamentele sale şi luându-i tablourile care-i împodobeau palatul. Era însa silit sa suporte aceste tâlharii, sa strângă din dinţi şi sa tacă. Pe de alta parte, numai datorita fermităţii sale s-a putut pastra intact podul lena, pe care Bliicher1 voia să-l arunce în aer, ca şi coloana din Piaţa Vendome, pe care aliaţii voiau s-o doboare şi sa şi-o împartă între ei. Aceasta din urma cerere a sa s-a bucurat şi de sprijinul tarului Alexandru. Acest suveran generos, în ciuda antipatiei sale fata de familia regala şi a făgăduielii, făcute la începutul campaniei, cum ca n-o va ajuta în nici un fel sa se urce pe tron, s-a folosit totuşi de influenta pe care o avea acea coaliţie, pentru a mai modera sacrificiile pe care toţi acei străini voiau sa ni le impună.

N-am izbutit niciodată sa aflu care fusese planul sau după bătălia de la Waterloo. Poate ca nu avusese niciunul şi plutea în acel vag ale cărui inconveniente le arătase Pozzo, într-un mod atât de hazliu, printului regal al Suediei2, în 1813.

1 Gebhard Leberecht de Bliicher (742 – 819), feldmarcsal al armatelor prusiene, învins de Davost la Auerstadt, apoi la Champaubcrt şi Montmirail de către Napoleon în campania din 1813, a hotărât totuşi, prin sosirea sa pe câmpul de lupta, soarta bătăliei de la Waterloo. Intrând în Paris, a săvârşit acte revoltătoare de pr„d?! M> a Jefuit Palatul Saint-Cloud, şi-a stabilit reşedinţa la Rambouillct şi a ln mod josnic şi ruşinos populaţia din departamentele învecinate. Colo Jeu”-Baptiste-Jules Bernadotte (1 764 – 1 844). Sergent în marina, în 1789, razb ' „ '„2> gcncral de divizie în 1793, ambasador la Vicna, apoi ministru de ' '„ drept' '„! 7^9' mareşal a' Franţei în 1804. Dizgraţia! De Napoleon, este desemnat Prin T'-' mostcmtor al Suediei, în 1810, pentru ca în 1814 sa devina regele Suediei. Nap0] C sat°na sa cu Dcsiree-Clary, era cumnat cu Joseph ^Bonaparte, fratele lui Desi ma vad obligata sa ma întorc înapoi, trebuie totuşi sa amintesc despre acea împrejurare.

În timpul campaniei din Saxa, Pozzo şi sir Charles Stewart fuseseră trimişi – în calitate de comisari, unul rus celalalt englez – la oastea suedeza. Aliaţii se temeau întruna de trecerea lui Bernadotte de partea lui Napoleon. Până la urma, acesta se hotărî să-şi vadă de treaba, aşa ca lua parte la bătălia de la Leipzig. Deruta armatei franceze fu completa Imediat după asta, spiritul gascon a lui Bernadotte, luând-o razna, se gândi ca n-ar strica sa încerce a pune mâna pe tronul Franţei. aşa ca deschise discuţia cu Pozzo, în legătură cu acest lucru. Necutezând sa i-o spună de-a dreptul, începu printr-o lunga teorie care duse la concluzia ca tronul trebuia sa aparţină celui mai demn, şi ca Franţa sa fie lăsată să-şi aleagă singura regele.

— Va mulţumesc, monseniore! Strigase Pozzo.

— De ce, generale?

— Pentru ca sunt sigur ca ma vor alege pe mine!

— Pe dumneata?

— Sigur; fiindcă ma socot cel mai demn. Cum poate cineva dovedi contrariul? Ucigându-mă? Se vor prezenta alţii…

— Eu zic sa fim serioşi, cu acel „cel mai demn”, al dumneavoastră! Cel mai demn sa ocupe un tron este – pentru pacea lumii – cel care are cele mai multe drepturi…

Bernadotte n-a cutezat sa împingă discuţia prea departe, dar nu 1-a iertat niciodată pe Pozzo.

Sub o alta forma, acesta i-a dat aceeaşi lecţie şi tarului, în 1815. Aflând despre victoria de la Waterloo, tarul Alexandru îi porunci generalului Pozzo, care se afla alături de ducele de Wellington, sa se opună marşului armatei şi sa încerce sa câştige timp, neîngaduindu-le englezilor sa intre m Franta înainte ca ostile austriece, ruse şi prusiene sa fi PuS piciorul pe pământul acestei tari. Tarul voia ca Ludovic^ XVIII-lea sa aştepte în Belgia hotărârea ce avea să-t pecetluiască soarta. Primind acea depesa, Pozzo se cumplit de încurcat. Cunoştea aversiunea tarului feta RourboniAceasta aversiune sporise de când Alexandru, „Acoperise un proiect de alianţă între Franţa, Anglia şi Austria, pus la cale în timpul Congresului de la Viena, de către Talleyrand, total ostil Rusiei. Copia după acest proiect, uitata. Cabinetul regelui, fusese trimisa de către domnul de faulaincourt, tarului, în timpul celor o „O suta de zile”. La început, Alexandru nu-i dăduse prea mare importanta, crezând ca era o invenţie a lui Napoleon pentru a-l rupe de aliaţi; dar a doua copie după acest proiect fiind găsită în hârtiile luate domnului de Reinhard, tarul nu mai avu nici un dubiu, şi aceasta descoperire, adăugându-se tuturor celorlalte nemulţumiri din anii precedenţi, îl făcu sa nu mai încline către Ludovic al XVIII-lea. Manifestându-şi pe fata sila de negociatorii trimişi de rege, de la Paris, era dificil de prevăzut ce avea sa iasă din toată povestea asta.

Pozzo nu era rus sadea şi dorea sa rămână în Franţa, pe care o găsea pe gustul lui, condusa de un suveran care-i era deosebit de obligat. Aovai o vreme, apoi se duse la ducele de Wellington:

— Vin să-ţi încredinţez un lucru care-mi da o oarecare bătaie de cap, îi spuse el; iată depesa pe care am primit-o, iată şi răspunsul pe care trebuie să-l dai!

Îi citi – ceea ce-i poruncise tarului sa facă – ducelui de Wellington care persista în a avansa imediat spre Paris şi a-l lua şi pe Ludovic al XVIII-lea cu el.

— Vrei, spuse el, sa te menţii pe poziţie, în ciuda obiecţiunilor pe care sunt obligat sa le ridic?

Ducele îi întinse mâna.

— Contează pe mine! Conferinţa s-a desfăşurat într-adevăr exact aşa cum mi-ai raportat!

— Atunci, relua Pozzo, nu mai e nici un moment de Pierdut! Trebuie acţionat în consecinţă.

E lesne de înţeles ca nimeni nu afla nimic, în jurul egelui se ţesuseră o sumedenie de mici intrigi. Domnul de a leyrand se bosumfla; el avea un alt plan, dar al cărui scop uicipal era sa se tina cât mai departe de tar. Încă nu ştia ca exartdru pusese mâna pe hârtiile lui Reinhard, dar se temea tot timpul ca nu cumva sa scape cuiva, ceva; Pozzo nu ave destula încredere în el pentru a-i istorisi exact cum stătea lucrurile. Ducele îl hotărî sa i se alăture regelui care, la rândul sau, consimţi sa renunţe la domnul de Blacas1. Sosiră la Pari cât putură de repede şi regele fu bombardat în palatul Tuileries, conform expresiilor pitoreşti ale lui Pozzo, când ne istorisi aceasta isprava.

Odată treaba făcută, Pozzo se arunca într-o caleasca şi merse nebuneşte ca să-i iasă înainte tarului. Acesta urma sa facă un popas la Bondy; Pozzo goni mai-mai să-şi frângă gâtul şi-l ajunse pe tar la câteva leghe de Bpndy; îi spuse gâfâind ca Parisul fusese ocupat şi ca palatul Elysee era gata să-l primească. Tarul îl lua în trăsură sa. Pozzo îi descrise – cu multa însufleţire – bătălia de la Waterloo, dădu o importanta deosebita manevrelor lui Blucher, zugravi intrarea în Franţa, cordialitatea primirii, imposibilitatea de a se mai opri când nu mai întâlnise în cale nici o piedica si, în sfârşit, hotărârea pe care o luase ducele, de a ocupa Parisul. Tarul îl asculta cu interes.

— Acum, spuse el, trebuie sa luam o hotărâre în legătură cu situaţia politica. Unde 1-ai lăsat pe rege?

— La Tuileries, măria-ta, unde a fost primit cu braţele deschise!

— Cum, Ludovic al XVIII-lea e la Paris? Se pare ca Domnul a voit astfel! Ma rog, ce s-a întâmplat, s-a întâmplat, n-are rost sa mai vorbim despre asta! La urma urmei, poate e chiar mai bine!

Va daţi seama cât de uşurat s-a simţit ambasadorul în fata acelei resemnări. Cu toate ca avea o încredere deplina în loialitatea ducelui de Wellington, Pozzo era foarte tulburat de felul cum privea tarul evenimentele; caci, tot atât de autocrat

1 Ducele de Blacas il'Aulps (1771 – 1839). Capitan pe vremea Revolutie' Mai târziu a plecat în Provencc unde a slujit în armata până la Restauraţie. In 181 > devine ministru al Casei Regale şi secretar de Stat. în 1815, este numit ambasador^1 Ncapolc unde negociază căsătoria ducelui de Berry. L-a urmat pe Carol al X-'c^ exil şi a murit la Goritz. Cei doi fii ai sai au dat dovada de acelaşi devotament ftta ramura vârstnica a familiei de Orlcans… a”.

— T era de liberal, nu ezita să-şi trimită slujitorii în fundul Pe. Rjej; ori de câte ori aceştia nu-şi făceau datoria.

Tarul îşi continua drumul şi veni sa traga, pentru te la Elysee. Nu le pastra ranchiuna decât lui Talleyrand n°i ii Matternich; austriacul izbutise sa triumfe, francezul, în l *^.. –, 1111, v 1 v a1 sc.

Îşi dădu duhul la putina vreme după asta.

În timpul celor „O suta de zile”, unchiul meu, Edouard îl însoţi pe rege în Belgia. El îmi istorisi toate cazurile prin care trecuseră la plecare, în timpul călătoriei, cum sj ai şederii lor în străinătate. Monsieur şi fiul sau -ducele de Berry – nu se prea bucuraseră, prin noroaiele din Artois, de cine ştie ce consideraţie, cu toate ca în discreţia lor, emigranţii nu mai conteneau să-i laude. Familia regala fusese tratata, la Bethune, cu o indiferenta şi cu o asprime, neaşteptate; cu toate astea, multi dintre membrii ei izbutiseră sa treacă granita. Veniseră pe cheltuiala lor, la Gând, ca să-i alcătuiască o garda regelui, care le accepta serviciile cu aceeaşi nepăsare ca şi la Tuileries.

Domnul de Bartillat, ofiţer de garda, mi-a spus ca fusese la Gând şi ca, la un moment dat, campania pe care o comanda devenise foarte mare; ca desi fusese alcătuită pe cheltuiala oamenilor mânaţi de zelul lor fata de rege, nici el, nici ei nu auziseră niciodată nici un cuvânt de mulţumire din partea acestuia, ba mai mult decât atât, se îndoia chiar daca-i şi observase. Probabil ca regii se tem sa nu se compromită în ochii celor care tin cu ei, daca le făgăduiesc să-i răsplătească şi daca emigraţia se prelungeşte.

Oare sa mai vorbesc despre acea oaste a lui Alost, comandata de ducele de Berry, condusa într-un mod atât de deplorabil în clipa în care a început bătălia de la Waterloo?

Ucele de Wellington a explicat, fara menajamente şi în mod a| x lEdouarcl Dilloii (1751? -! 839), conte şi general francez. Pajul lui Ludovic l-lea, a ajuns mai târziu colonel în regimentul Dillon cu care a luptat în

^TOcrica A gene i – cm'8ral 'n armata prinţilor, apoi a intrat în serviciul Angliei. Locotenent Ca, a m '^14, ambasador la Dresda şi la Florenţa, ajunge primul şambelan al lui 01 al X-loj>

I Public, greşeala printului de Berry căruia i-a reproşat, fara jena, distrugerea unui pod.

Ducele de Berry a încercat sa se scuze, invocând rapoartele greşite care au făcut sa se creadă ca bătălia fusese pierduta.

— Un motiv în plus, monseniore, i-a răspuns ducele; când tu încerci să-ţi salvezi pielea, nu trebuie să-i împiedici pe bravii ostaşi, care au luptat alături de tine, sa se retragă în mod onorabil!

Acum as vrea sa vorbesc putin despre abnegaţia fara margini a unui soldat. Edouard Dillon primise ca sarcina, din partea regelui, după bătălia de la Waterloo, sa dea ajutor răniţilor francezi aflaţi în spitalele din Bruxelles. La un moment dat, ajunse în dreptul unui pat unde, unui subofiţer din garda imperiala, tocmai i se tăiase un brat. Drept răspuns la ofertele pe care i le făcu unchiul meu, acesta îi arunca în fata braţul însângerat pe care tocmai i-l amputaseră.

— Du-te şi spune celui care te-a trimis, ca mai am încă un brat pe care-l voi pune tot în slujba împăratului!

Prima mea grija, sosind la Paris, a fost să-i fac o vizita domnului de Talleyrand. Fusesem rugata de tatăl meu să-i explic, în amănunt, situaţia penibila în care se aflau francezii din Piemont. M-am achitat destul de prost în aceasta treaba; nu m-am simţit niciodată bine în prezenta domnului de Talleyrand. M-a primit totuşi extrem de politicos si, când i-am spus ca, la sfârşitul lunii, aveam sa vin după răspunsul sau, fiindcă urma sa plec la Torino, el m-a sfătuit sa nu ma grăbesc să-mi fac bagajele; de unde am tras concluzia ca era vorba ca tata sa fie trimis în alta parte, dar n-am mai cutezat să-l întreb unde.

Am fost întotdeauna extrem de timida fata de oamenii cu funcţii înalte şi nu i-am putut suporta decât atunci când aveam certitudinea ca nu trebuia sa le cer nimic. Atâta vreme cât-tata avea o slujba, ma aflam într-o stare de dependenta pe care o suportam extrem de greu fata de aceşti oameni, cu toată bunăvoinţa pe care mi-o arătau.

Eroul nostru, ducele de Wellington, deveni executorul spolierilor impuse de aliaţi. Sub pretextul ca englezii nu cereau nimic, i se păru ca săvârşeşte un act demn de lauda, sa smulgă tablourile de pe pereţii muzeelor noastre. Nu e vorba de o figura de stil: faptul s-a petrecut aievea. A fost văzut, cocoţat pe o scara şi dând jos, cu mâinile lui, tablourile, în ziua în care aliaţii au luat caii de bronz de deasupra Arcului Carousel, el şi-a petrecut dimineaţa, cocoţat pe monumentul aflat peste drum de ferestrele regelui, supraveghind atent acea treaba. Seara, a luat parte la o mica serbare data de doamna de Duras, în cinstea regelui Prusiei. Nu ne-am mai putut ascunde indignarea; el ne lua peste picior şi făcu o mulţime de glume nesărate, desi n-avea nici un drept sa se poarte astfel. Indignarea noastră era legitima şi – în orice caz – mai îndreptăţită decât conduita sa. Străinii ne fuseseră prezentaţi ca aliaţi; noi îi primisem ca aliaţi; dar ei se purtau ca nişte barbari. Conduita ducelui îi îndemna pe toţi cei în subordine sa devina obraznici. Simt cum îmi clocoteşte şi acum sângele în vine, numai când aud vorbindu-se de un oarecare animal, pe nume MacKenzie, intendent sau, cum i se spunea în engleza, plătitor al trupelor. Se vorbea cu multa seriozitate şi tristeţe, de dificultatea prin care trecea Franţa, de a achita imensele datorii impuse de străini.

— Fleacuri! Spuse MacKenzie, râzând cu hohote, faci putin scandal şi sa vezi ce repede se aranjează lucrurile. Vin de la Strasbourg; m-am nimerit acolo chiar în ziua în care generalul prusac adunase o suma despre care toţi ziceau ca ar fi enorma. Ei bine, toată lumea mânca liniştită, fara sa se sinchisească de nimic!

Daca as fi putut, 1-as fi ucis cu privirea.

Ducele de Duras, primul gentilom al Camerei, era angajat cu anul (dintre toate posturile de la Curte, acesta era alngurul care nu ţinea doar un trimestru); doamna de Duras

°cuia la Tuileries. Fiind foarte buna prietena cu ea, de multi

^ni> ai neavând unde sta în acel moment, locuiam la ea.

'tuatia ei o obliga ca – din când în când – sa primească o ultime de lume; zilnic însa, în salonul ei, nu întâlneai decât câţiva obişnuiţi ai casei. Se discuta foarte liber şi în mod cât se poate de rezonabil. Probabil ca discuţiile noastre de atunci astăzi ne-ar mira. Daca le-am auzi, ni s-ar părea extravagante desi erau destul de cuminţi şi de la locul lor, pentru acea vreme.

Doamna de Duras era foarte libera în expresii. Ea admitea toate opiniile şi nu le socotea deloc dăunătoare partidului regalist. Era mai ales adepta acelor idei generoase care nu-i compromiteau poziţia de mare doamna de care se bucura, cu atât mai mult cu cât o aşteptase de atâta vreme.

Nu se putea totuşi consola cu excluderea domnului de Chateaubriand, după reîntoarcerea din Gând. După ce fusese ministru de interne al regelui fugar, nu putea pricepe de ce acum – când regele îşi recăpătase tronul – Ludovic al XVIII-lea nu-i mai confirmase numirea. Expresiile sale, prin care-şi exprima dezaprobarea, desi aveau un anumit lustru, erau totuşi foarte grăitoare. Fiica sa, prinţesa de Talmont, nu împărtăşea modestia mamei sale. Înflăcărarea îi era mare, dar fiind atât de tânără şi de frumoasa, exaltarea ei era plina de gratie. Se măritase la cincisprezece ani, în 1813, cu singurul moştenitor al familiei de La Tremouille. Adrien de Montmorency spunea ca asta era una dintre acele „nunti istorice” şi ca, atunci când va fi însărcinată, faptul va constitui un eveniment national. N-a mai constituit, pentru ca domnul de Talmont a murit în 1815 fara sa lase urmaşi; în ziua înmormântării, ducele de Duras a strigat:

— E groaznic sa fii văduva la şaptesprezece ani, când eşti condamnata sa nu te mai poţi mărita decât cu un print suveran!

Prinţesa de Talmont n-a prea ţinut seama de aceasta obligaţie, spre necazul tatălui, ba chiar şi al mamei sale.

Daca moartea ducelui de Talmont n-a îndurerat pe nimeni, în schimb, grupul nostru a fost profund afectat de nenorocirea întâmplata familiei de La Tour du Pin. Hombert de La Tour du Pin-Gouvernet tocmai împlinise douăzeci şi doi de ani. Era un băiat bun, destul de distins, desi chipul sau frumos şi răsfăţul părinţilor îl făcuseră sa fie cam îngâmfat-l° cele vremuri tulburi, când – care mai de care – se înrola în armata, Hombert fusese numit imediat ofiţer, şi maresalul-duce de Bellune îl luase aghiotant. Nu se poate nega ca acest favor nu fusese luat peste picior de către camarazii mai vechi care îşi cuceriseră fiecare grad, cu sabia în mâna. Hombert avu o discuţie, cam neplăcută, cu unul dintre aceştia; tânărul discuta pe un ton cam de sus, celalalt fu cam bădăran. Totuşi, după ce mai reflecta, Hombert începu a-i da dreptate. A doua zi dimineaţa, intra în odaia tatălui sau şi-i povesti exact ce se întâmplase; atâta doar ca în loc sa spună ca el era eroul principal, zise ca era vorba de Donatien de Sesmaisons, unul dintre camarazii sai. Adaugă apoi ca colegul sau îl rugase să-l întrebe pe tatăl lui cum trebuia sa procedeze într-o astfel de împrejurare. Domnul de La Tour du Pin, după ce-l asculta cu atenţie, îi răspunse:

— Pe legea mea, astea sunt lucruri în care n-ai nevoie de sfatul nimănui!

— Deci, dumneata tata, crezi ca ar trebui sa provoace la duel?

— Nu e musai, dar daca Donatien tine neapărat n-ar fi rau, mai ales ca totul s-ar putea termina cu o strângere de mâna. Dar, din păcate, tânărul e nou în armata, pe când căpitanul a făcut războiul; ştii şi tu ce invidie exista între ofiţerii vechi şi cei noi. Totuşi, daca as fi în locul lui Donatien, eu m-aş bate!

Hombert părăsi odaia tatălui sau ca să-i scrie căpitanului un bilet, prin care-l provoca la duel. Răspunsul nu se lăsă deloc aşteptat. Cei doi ofiţeri îşi dădură întâlnire la prânz, în pădurea Boulogne.

Înainte ca ai sai sa se aşeze la masa, Hombert îl anunţa Pe tatăl sau ca Donatien îl rugase să-i fie martor. Vizibil ulburat, Hombert o copleşi pe mama sa cu îmbrăţişările, ugand-o să-i umple, cu mâna ei, ceaşcă de ceai. Ea i-o umplu, azand de pretenţiile sale. Sora sa, Cecile, avea obiceiul de a u Um* Pe seama lui, despre importanta pe care o dădea unei Ucle de par ce-i cădea pe frunte.

— Ei bine, Cecile, ca să-ţi dovedesc ca nu asta-i lucrul la care tin cel mai mult pe lume, aşa cum pretinzi tu, uite, renum la ea şi ţi-o dăruiesc!

Cecile se apropie de el cu o foarfeca în mâna prefăcându-se ca vrea să-i taie bucla. Apoi îl sărută pe frunte'

— Du-te, scumpul meu Hombert, mi-ar veni tot atât de greu cât şi ţie, să-ţi tai acea frumoasa bucla!

Hombert se ridica, o strânse la piept, apoi se îndepărta pentru a-şi ascunde tulburarea. Doamna de La Tour du Pint crezând ca fiul ei era tulburat din pricina ca urma sa fie martor la un duel, îl ajuta să-şi ascundă agitaţia. Hombert pleca' Cecile, găsind în coşuleţul ei de lucru bucla fratelui sau, striga:

— Ah, mama, afla ca Hombert renunţa la infatuare, dar uite cu ce sacrificiu! Adevărul e ca sunt foarte supărată!

Mama şi fiica schimbară câteva regrete între ele, dar fara sa fie alarmate. Domnul de La Tour du Pin, neliniştit în privinţa lui Donatien, se duse sa se plimbe pe Champs-Elysees. Dar nu după mult timp, îl întâlni chiar pe Donatien a cărui privire îngrozita se părea că-i prevestea o nenorocire. Vai! El fusese martorul şi nu fiul sau! Hombert primise un glonte drept în mijlocul frunţii, chiar în locul acoperit mai înainte de acea frumoasa bucla, ce devenise acum o relicva atât de preţioasă. Băiatul murise imediat. Domnul de La Tour du Pin îşi condamnase singur fiul, în dimineaţa acelei zile. Primul aghiotant al mareşalului, om cu greutate, vrusese sa aplaneze acea afacere, pe teren. Dar Hombert nu acceptase. ai când te gândeşti ca motivele discuţiei erau atât de neînsemnate, încât împăcarea era lucrul cel mai uşor de făcut, chiar împotriva voinţei lui; dar, din nenorocire, tocmai atunci tânărul trânti o vorba nelalocul ei, spunând ca adversarul sau i se păruse cam smintit, dovada ca ţinea cu orice preţ sa renunţe la duel. Auzind ca-l face smintit, adversarul striga'.

— Cum? M-ai făcut smintit?

Hombert ridica din umeri. După doua minute, era mort Domnul de La Tour du Pin nu şi-a mai revenit niciodată după acea groaznica lovitura. Ba, după câte se şoptea, se pare L se cam scrântise la cap. Nu vreau sa mai descriu disperarea acelei familii deznădăjduite. I-am împărtăşit durerea, şi salonul doamnei de Duras, cu care aceasta familie se afla în relaţii foarte strânse, a fost vreme îndelungata cernit.

Alegerile din 1815 au fost de esenţa pur regalista; nobilimea a votat, aproape în întregime, pentru monarhie. Era unica şansă pe care o avea, după patruzeci de ani, să-şi recapete oarecum superioritatea, în Franţa. Daca s-ar fi arătat calma, rezonabila, generoasa, luminata, ocupata de afacerile tarii şi apărând libertatea, într-un cuvânt, daca ar fi jucat rolul pe care se cuvenea să-l joace aristocraţia unui guvern reprezentativ, în acel moment în care devenise atotputernica, sigur ca tronul ar fi găsit un sprijin real în influenta pe care ea ar fi putut s-o exercite. Dar aceasta Camera, pe care la început regele a calificat-o „de negăsit”, s-a arătat nebuna, exagerata, ignoranta, pătimaşă, reacţionara, dominata de interese de casta. Am văzut-o cerând, sau mai bine-zis urlând răzbunare, şi aplaudând scenele sângeroase din sud. Gentilomii au izbutit sa fie detestaţi cu acest prilej, iar după zece ani, şi-au desăvârşit opera de desconsiderare, după ruşinoasa discuţie privind despăgubirea emigranţilor.

Deputaţii, sosind la putere, încă nu ajunseseră la acea exagerare la care au ajuns mai târziu. Totuşi Fouche s-a prăbuşit în fata inamiciţiei lor, încă înainte de deschiderea sesiunii. Deputaţii şi-au manifestat profunda lor sila şi fata de Talleyrand. Poate ca Talleyrand ar fi încercat să-i înfrunte daca ar fi fost susţinut de Curte. Dar Monsieur îi îngăduia ducelui de Fitzjames sa spună în gura mare:

— Ei bine, monseniore, urâtul ala şchiop va dansa de-acum încolo cum o să-i cântam noi!

Monsieur aproba printr-un surâs acel limbaj împotriva unui om care, în decurs de douăsprezece luni, îi aşezase pe Bourboni de doua ori pe tron.

Pe de alta parte, lui Ludovic al XVIII-lea treburile ţâţului i se păreau cumplit de apăsătoare şi resimţea din ce în

^ mai mult sacrificiul pe care-l făcuse, îndepartându-l pe ac&s. Colac peste pupăză, tarul Alexandru, din protector zelos al lui Talleyrand – cum fusese în 1814 – devenise duşmanul lui de moarte. aşa ca până la urma, domnul de Talleyrand, cedând în fata tuturor acestor piedici, şi-a dat demisia ce i-a fost acceptata cu o graba la care nu s-ar fi aşteptat pentru nimic în lume.

În aceeaşi seara, m-am dus la el; s-a apropiat de mine şi mi-a spus ca ultimul act, pe care mai apucase să-l semneze fusese numirea tatălui meu ca ambasador la Londra.

Într-adevăr numirea – desi contrasemnata de Richelieu – fusese făcută de Talleyrand. O ceruse regelui încă din 1814, dar Monsieur îi făgăduise contelui de la Chârtre, primul sau gentilom, să-i păstreze acest post si, cum regele se plictisea de moarte când îl vedea, prefera sa aibă un ambasador prost la Londra, decât un slujitor incomod la Tuileries, aşa ca până la urma fu de acord sa plece şi sa scape de el. În ciuda imenselor avantaje de care se bucura domnul de La Chârtre, numit pair, duce, prim-gentilom al camerei regale, cu o pensie mai mult decât consistenta, în camera pairilor, şi cu o alta pe lista civila, se supără cumplit ca fusese rechemat de la Londra.

O data cu numirea, tata primi, din partea ducelui de Richelieu, şi o scrisoare prin care era chemat la Paris. El nu voia totuşi sa părăsească oraşul Torino înainte ca soarta compatrioţilor noştri sa fi fost definitiv rezolvata. aşa ca aceasta treaba 1-a mai reţinut câteva săptămâni, perioada în care eu a trebuit sa duc câteva tratative extrem de neplăcute cu domnul de Richelieu. Încă din prima seara pe care am petrecut-o la doamna de Duras, am văzut intrând în salon un om înalt, cu o figura frumoasa; pletele sale cărunte contrastau cu un chip încă tânăr. Avea vederea slaba şi clipea din ochi, cu o grimasa ce nu-l făcea chiar din cale-afară de agreabil. Purta cizme, era îmbrăcat destul de prost însa cu oarecare afectare; dar chiar şi în acel costum de duzina, îşi păstrase aerul de mare senior. Se arunca pe o sofa, vorbi tare, cu un gl^s nemulţumit şi strident. Un uşor accent, câteva locuţiuni şi unele formulări străine ma convinseră ca nu era francez. A' totuşi atât limbajul, cât mai ales sentimentele pe care şi ^ exprima ma făcuseră sa resping aceasta idee. Am observat ca era prieten cu toţi prietenii mei. Ma pierdeam în tot felul de esupuneri m iegatura cu acel necunoscut: era ducele de Richelieu care se înapoiase în Franţa, după ce plecasem eu.

Impresia pe care mi-a făcut-o aceasta prima întâlnire nu a schimbat niciodată. Comportarea sa mi s-a părut întotdeauna dezagreabila şi nepoliticoasa. Caracterul lui frumos şi nobil, jnclinarea sa înnăscută către afacerile de Stat, patriotismul lui înflăcărat, toate astea ţineau mai mult de stima decât de simpatie.

Doctorul Marshall – despre care mi se pare ca am mai vorbit – sosi într-o dimineaţă, la mine acasă, ca să-mi aducă o scrisoare. Era destinata lui Fouche, pe atunci în Belgia, şi conţinea, zicea el, nu numai amănunte despre o intriga ce se urzea împotriva guvernului regelui, ci şi cifrul ce slujea acelei corespondente. Nu voia sa încredinţeze un lucru atât de important decât tatălui meu, iar în absenta lui, mie. Era urmărit si, daca s-ar fi apropiat de Tuileries sau de vreun ministru, avea motive sa se teama. Cu toată lipsa de succes a descoperirii sale (pentru care sunt convinsa ca era foarte bine plătit), voia totuşi să-i facă acest serviciu regelui, cu atât mai mult cu cât cunoştea ataşamentul pe care îl avea printul regent, fata de el. L-am îmboldit zadarnic sa se adreseze ducelui de Duras; ca şi prima oara, m-a refuzat categoric.

— Scrisoarea, mi-a spus el, e sigilata în aşa fel, încât cere o dibăcie cu totul deosebita pentru a putea fi deschisa. Te rog, fa cu ea ce crezi de cuviinţă. Voi veni s-o iau înapoi, mâine dimineaţă!

Ai ieşi, lasându-mi-o pe masa. M-am simţit foarte încurcata cu acea bomba pe care mi-o pusese în mâna. Parca o vad şi acum în fata ochilor. Era destul de groasa şi fara plic, aaa ca se vedea limpede ca cuprindea mai multe pagini. Avea 0 pecete făcută din miez de pâine alba pe care erau trasate cu Peniţa trei litere j, în felul următor: f f f Cunoşteam importanta pe care tata o dăduse odinioară °curnentelor procurate de Marshall. N-aveam cui solicita un at mtr-o asemenea situaţie care, înainte de orice, cerea sa respect secretul. După o matura chibzuinţă, m-am hotarât-m-am dus la Tuileries şi 1-am rugat pe ducele de Duras sa vina sa vorbească cu mine; el coborî din palat şi se urca în trăsura mea. I-am povestit ce se întâmplase şi i-am dat scrisoarea sa i-o înmâneze regelui.

Dar Ludovic al XVIII-lea era la plimbare şi nu se întorcea înainte de câteva ceasuri. Lui Duras îi veni ideea sa i-o duca ducelui de Richelieu. Am fost de acord. Ducele de Richelieu ne primi mai mult decât rece şi ne spuse ca n-avea pe nimeni în biroul sau care sa aibă obiceiul şi nici talentul de a deschide scrisori. M-am înfuriat. I-am răspuns ca un astfel de talent se găsea cu atât mai putin în odaia mea, ca eu îmi făcusem datoria şi ca socoteam ca încredinţasem documentul în mâinile unor oameni competenţi. Odată sarcina îndeplinita, i-am spus celui care a venit a doua zi după scrisoare, ca aceasta rămăsese la ministrul regelui. Domnul de Richelieu vru sa mi-o dea înapoi, dar eu am refuzat s-o iau şi ne-am despărţit destul de nemulţumiţi unul de celalalt. După doua ceasuri, domnul de Herbouville, (directorul postei în acea vreme), îmi aduse acea scrisoare, cu mii de mulţumiri; fusese deschisa şi toată lumea îşi dăduse seama de importanta ei. Domnul Decazes, ministrul politiei, veni de doua ori, în seara aceea, sa ma vadă. Î doua zi dimineaţa, camerista mea, intrând în odaie, îmi spuse ca domnul de Herbouville aştepta sa ma trezesc; voia să-mi spună ca informaţiile primite în ajun îi stârnise dorinţa de a intra în legătură directa cu omul care le procurase. Domnul Decazes ma ruga sa depun toate diligentele, în acest sens. Marshall sosi la ora anunţată; i-am adus imediat la cunoştinţa mesajul lui Decazes. După ce făcu o serie de mofturi, sfârşi prin a accepta şi indica un loc unde ar putea fi întâlnit „din întâmplare”. Cred ca, luându-şi toate aceste precauţii, voia sa ceara un preţ cât mai pipărat pentru informaţiile sale. Nu 1-am mai revăzut niciodată, dar stiu ca a fost multa vreme în slujba politiei noastre. Avea un chip superb, vorbea deosebit de frumos şi avea un aer de „entleman. Îmi amintesc de o trăsătură de caracter care ma izbise: ma anunţase ca pecetea va fi examinata cu multa atenţie de persoana care urma sa primească scrisoarea. După ce i-am înapoiat-o, mi-a atras atenţia ca codiţa unuia din cele trei jeuri, trasate pe pecetea din miez de pâine, fusese atinsa când deschiseseră scrisoarea.

— Va trebui, mi-a spus el, sa recurg la mijloace maxime. L-am întrebat care erau acele mijloace.

— Voi duce scrisoarea ziua în amiaza mare, o voi înmâna lângă o fereastra şi nu voi slabi persoana din ochi, vorbindu-i întruna, până ce va rupe sigiliul. Ea nu va cuteza să-l examineze prea atent în timp ce eu o voi tine astfel sub observaţie. Treaba asta mi-a reuşit întotdeauna!

Mărturisirea unei astfel de experiente mi-a făcut pielea ca de găină, iar posomorala din ajun, a ducelui de Richelieu, mi s-a părut un fleac pe lângă cinismul acelui om. E adevărat totuşi ca intrigile ce se ţeseau în juru-i, într-un fel îl scuzau; dar, pe de alta parte, se făcuse spion atât dintr-un exces de zel, cât şi din interese personale.

Domnul de Richelieu nutrea pentru astfel de acţiuni ura şi repulsia caracteristice oricărui om cinstit. Rupt de societate, el nu putea aprecia firea oamenilor. De altfel, mi-a făcut nedreptatea de a ma aşeza în categoria femeilor care umbla cu vicleşuguri. M-am simţit cumplit de jignita şi m-am ţinut cât mai departe de el. La rândul lui, a fost informat cine eram şi s-a supărat de nedreptatea pe care mi-o făcuse dar era prea timid şi nu avea curajul sa se explice cu francheţe fata de mine. aşa ca relaţiile dintre noi au suferit întotdeauna din Pncina acestui început prost. Desi ne întâlneam zilnic, nu ne Dresam nici un cuvânt.

Comportarea urâcioasa a ducelui de Richelieu i-a adus esea o droaie de duşmani politici recrutaţi dintre persoanele re n-au obiceiul sa treacă cu vederea un astfel de cusur şi re Se pare ca erau mult mai putin rezonabile ca mine.